Dr. John R. T. Lamont: “Considerații cu privire la Dubiile celor patru cardinali”

 

O explicație detailată a situației de o gravitate fără precedent prin care trece Biserica și a posibilelor ei consecințe, semnată de filosoful și teologul catolic canadian Dr. John R. T. Lamont (via Rorate caeli):

Cardinalii Brandmüller, Burke, Caffarra și Meisner au adus un serviciu extraordinar Bisericii, trimițându-i Sfântului Scaun cele cinci Dubii privitoare la exortația apostolică Amoris laetitia, prin intermediul cărora solicită o clarificare autoritativă a înțelesului documentului respectiv, și dând publicității textul Dubiilor, de vreme ce nu li s-a dat niciun răspuns. Cardinalul Burke a adus încă un serviciu Bisericii, explicând această inițiativă într-un interviu cu Edward Pentin de la National Catholic Register, publicat la 15 noiembrie 2016, și declarând că dacă nu se va răspunde la Dubii, cardinalii vor trebui să facă un act de corectare a unei erori serioase.

Așa cum se cuvine, Dubiile au fost formulate într-o manieră adecvată pentru o solicitare oficială de acest fel, iar actul formal de corectare la care se referă Cardinalul Burke are un caracter juridic. Catolicii ar putea găsi utilă o prezentare a fundalului canonic, istoric și teologic al Dubiilor și a corectării sugerate [de Cardinalul Burke], precum și a situației care a dus la această acțiune a cardinalilor. Fără îndoială, cei patru cardinali cunosc bine acest fundal, dar el le este mai puțin accesibil celor care nu posedă cunoștințe de specialitate. Intenția acestui articol este aceea de a ajuta la înțelegerea și aprecierea inițiativei celor patru cardinali.

Dubiile

Dubiile celor patru cardinlai i-au fost trimise Papei Francisc la 16 septembrie 2016. Ele sunt următoarele:

  1. Întrebăm dacă, în urma afirmațiilor din “Amoris laetitia” (nn. 300-305), a ajuns acum să fie posibil să i se acorde dezlegarea în Sacramentul Penitenței și, astfel, să fie admisă la Sfânta Împărtășanie o peroană care, în timp ce este legată printr-o legătură maritală validă, trăiește “more uxorio” (într-o manieră maritală) cu o altă persoană, fără a satisface condițiile prevăzute de “Familiaris consortio” n. 84 și reafirmate ulterior în “Reconciliatio et Paenitentia” n. 34 și “Sacramentum caritatis” n. 29. Poate fi aplicată la persoane divorțate care se află într-o nouă uniune și care continuă să trăiască “more uxorio” expresia “în anumite cazuri”, care apare în nota 351 (n. 305) a exortației “Amoris laetitia”?
  2. După publicarea exortației apostolice post-sinodale “Amoris laetitia” (cf. n. 304), mai trebuie considerată a fi încă validă învățătura enciclicei Sf. Ioan Paul al II-lea “Veritatis splendor” n. 79, bazată pe Sfânta Scriptură și pe Tradiția Bisericii, despre existența unor norme morale absolute care interzic actele rele în mod intrinsec și care sunt obligatorii fără excepție?
  3. În urma “Amoris laetitia” (n. 301), se mai poate încă afirma că o persoană care trăiește în mod habitual în contradicție cu o poruncă a legii lui Dumnezeu, ca, de pildă, cu cea care interzice aduterul (cf. Mt. 19:3-9), se află într-o situație obiectivă de păcat habitual grav (cf. Conciliul Pontifical pentru Texte Legislative, Declarație, 24 iunie 2000)?
  4. În urma afirmațiilor din “Amoris laetitia” (n. 302) despre “circumstanțe care diminuează responsabilitatea morală”, mai trebuie considerată ca fiind încă validă învățătura din enciclica Sf. Ioan Paul al II-lea “Veritatis splendor” n. 81, bazată pe Sfânta Scriptură și pe Tradiția Bisericii, conform căreia “circumstanțele sau intențiile nu pot niciodată transforma un act rău în mod intrinsec în virtutea obiectului lui într-un act bun ‘din punct de vedere subiectiv’ sau într-o opțiune justificabilă”?
  5. În urma “Amoris laetitia” (n. 303), mai trebuie considerată ca fiind încă validă învățătura enciclicei Sf. Ioan Paul al II-lea “Veritatis splendor” n. 56, bazată pe Sfânta Scriptură și pe Tradiția Bisericii, care exclude o interpretare creativă a rolului conștiinței și care subliniază faptul că conștiința nu poate fi niciodată autorizată să legitimeze excepții de la normele morale absolute care interzic actele rele în mod intrinsec în virtutea obiectului lor?

Până în momentul de față, Dubiile nu au primit niciun răspuns.

Un dubium [rom. dubiu – n.t.] este o solicitare de natură canonică, liturgică sau doctrinară trimisă Sfântului Scaun în scopul de a obține un răspuns autoritativ și definitiv. Trimiterea de dubia este un prerogativ al episcopilor, deoarece răspunsurile la aceste întrebări le sunt necesare pentru a-și exercita oficiul. Dubiile sunt formulate astfel încât să se preteze la un răspuns de tip “da” sau “nu”, deoarece acest răspuns reprezintă un act autoritativ atât de guvernare, cât și de învățătură magisterială. În consecință, la Dubiile înaintate de către episcopi se răspunde întotdeauna și, prin urmare, refuzul Sfântului Scaun de a răspunde este un gest ieșit din comun.

Formularea Dubiilor ar putea părea ciudată, din moment ce se întreabă dacă Amoris laetitia a contrazis și a abolit învățăturile pe care Dubiile însele le descriu ca fiind bazate pe Sfânta Scriptură și pe Sfânta Tradiție. După cum remarcă Cardinalul Burke, declarațiile magisteriale au funcția opusă – și anume, aceea de a clarifica și a susține învățăturile Sfintei Scripturi și Sfintei Tradiții – ele neavând puterea de a contrazice sau de a aboli aceste învățături. Dar modul în care au fost ele formulate este de înțeles, având în vedere motivele care stau la baza Dubiilor – și anume, dezorientarea și confuzia gravă a multor credincioși în privința unor chestiuni extrem de importante pentru viața Bisericii, și faptul că în Colegiul Episcopal există interpretări contrastante ale Capitolului 8 al Amoris laetitia. Această confuzie și dezbinare este rezultatul faptului că mulți episcopi, preoți și laici catolici înțeleg, într-adevăr, Amoris laetitia în sensul că ea abolește elemente ale Scripturii și Sfintei Tradiții, și susțin că aceste elemente ar trebui respinse în temeiul autorității Amoris laetitia. Pe bună dreptate, cardinalii solicită o declarație autoritativă din partea Sfântului Scaun, în sensul că lucrurile nu stau așa. Întrebările din Dubia trebuie înțelese în sensul acelor întrebări latine care încep cu cuvântul ‘num’, cuvânt care indică faptul că răspunsul ar trebui să fie ‘nu’.

Este util să comparăm Dubiile cu cenzurile teologice ale Amoris laetitia semnate de 45 de experți catolici și înaintate Cardinalului Sodano, Decanul Colegiului Cardinalilor, la 29 iunie 2016. Cenzurile și dubia au fost elaborate și expediate independent unele de altele – cu toate că cei patru cardinali trebuie să fi fost la curent cu conținutul cenzurilor, din moment ce fiecărui membru al Colegiului Sacru i-a fost expediată o copie a acestora. Dubiile nu pun întrebări referitoare la înțelesul textelor din Amoris leatitia sau la conținutul învățăturii acestora. Ele solicită, pur și simplu, o clarificare, în sensul că acest text și învățătura lui nu contrazic învățătura lui Dumnezeu. Pe de altă parte, cenzurile susțin că unele dintre textele Amoris laetitia sunt eretice, în sensul pe care li l-ar atribui cititorul de rând. ‘Cititorul de rând’ este definit ca unul care nu încearcă să răsucească în nicio direcție sensul cuvintelor documentului, ci va considera a fi corecte impresia sau înțelesul natural și imediat al cuvintelor. Abordarea celor patru cardinali este mai mult decât circumspectă. Dar poziția lor nu este incompatibilă cu cea a cenzurilor, de vreme ce nu ar merita să fie ridicate Dubii, dacă, în realitate, textul Amoris laetitia nu ar contrazice învățătura catolică, la o interpretare naturală a cuvintelor documentului.

Conținutul Dubiilor este strâns legat de cenzuri; dubiul 1 corespunde cu cenzura nr. 12, dubiul 2 corespunde cu cenzura nr. 11, dubiul 3 cu cenzurile nr. 7 și 8, dubiul 4 corespunde cu cenzurile nr. 10 și 11, iar dubiul 5 corepunde cu cenzura nr. 10. La modul general, atât dubiile, cât și cenzurile identifică două tipuri de deviații eretice care par să fie prezente în Amoris laetitia: erori cu privire la chestiuni specifice ce au de-a face cu moralitatea acțiunilor catolicilor divorțați și recăsătoriți, și erori cu privire la principii morale și teologice generale, [erori] care sunt folosite pentru a justifica tezele eronate specifice (și care trebuie păstrate pentru a apăra aceste teze specifice). Tezele generale sunt importante, deoarece ele extind negarea învățăturii catolice dincolo de domeniul căsătoriei și moralității sexuale, în domeniul unor chestiuni fundamentale în ceea ce privește legea, harul și justificarea. Aceste chestiuni fundamentale extind problemele teologice în cauză dincolo de conținutul Amoris laetitia, deoarece ele au legătură cu declarațiile Papei Francisc despre teologia lui Martin Luther. Acordul dintre Dubii și cenzuri este semnificativ, acesta indicând faptul că cei patru cardinali nu își susțin doar propriile opinii teologice și nu pornesc la un atac de natură pur politică împotriva Amoris laetitia. Ei prezintă o poziție teologică împărtășită de un mare număr de teologi catolici experți și care se bucură de o bună reputație.

Natura erorilor din declarațiile Papei Francisc

În interviul său cu National Catholic Register, Cardinalul Burke declară: “Există, în Tradiția Bisericii, practica de a-l corecta pe Pontiful Roman. Acest lucru este, în mod clar, destul de rar. Dar dacă nu se va răspunde la aceste întrebări, atunci aș spune că ar fi o chestiune de a face un act formal de corectare a unei erori serioase.”

Inițiativa de a corecta formal eroarea Pontifului Suprem este un act destul de diferit de cel de a înainta Dubii. Majoritatea catolicilor nu sunt familiarizați cu ideea unei astfel de inițiative, inițiativă care ridică o serie de întrebări la care trebuie răspuns. Mai întâi, termenul ‘eroare’, utilizat în acest context, trebuie explicat. Pentru a înțelege ce ar putea însemna el, trebuie să ne ocupăm mai întâi de natura ereziei.

Esența ereziei constă în negarea unui adevăr revelat de Dumnezeu, adică a unui adevăr care i-a fost comunicat omenirii de către Dumnezeu Însuși, și care este crezut din această cauză, deoarece Dumnezeu nu poate înșela și nu poate fi înșelat. Poți nega un astfel de adevăr fie îndoindu-te de el – și, astfel, negându-i implicit originea divină – fie afirmând o teză care îl contrazice.

Această negare poate lua mai multe forme. La nivel moral, ea este reprezentată de refuzul unui individ de a crede sau de a profesa că o doctrină a credinței este adevărată și că se știe că ea este adevărată, pentru că a fost comunicată de Dumnezeu. Acest refuz, care pentru un catolic reprezintă un păcat împotriva virtuții teologale a credinței, poate fi judecat de către un preot în confesional. Pentru el se poate primi sau nu dezlegare, în funcție de atitudinea individului în cauză – dacă dă sau nu dovadă de căință pentru păcatul lui și îl respinge, crezând din nou și profesând adevărul pe care l-a negat anterior.

La nivel doctrinar, erezia este o proprietate a propozițiunilor [(tezelor), mai degrabă decâ una a persoanelor. (‘Propozițiune’ [(’teză’)] este un termen tehnic pentru o noțiune elementară; o propozițiune este orice poate fi adevărat sau fals și care poate fi gândit sau exprimat în cuvinte). O propozițiune eretică este una care contrazice o propozițiune care a fost revelată de Dumnezeu.

La nivel juridic, erezia este o crimă pasibilă de pedeapsă canonică. Noțiunea juridică de erezie presupune nu numai exprimarea publică a unei propozițiuni eretice, ci și aderarea cu încăpățânare la această propozițiune. Încăpățânarea este prezentă atunci când individului i se atrage atenția de către autoritățile competente ale Bisericii asupra faptului că această propozițiune este eretică, iar el refuză să se lepede de ea.

Se poate presupune că o persoană culpabilă de erezie din punct de vedere juridic este vinovată și de păcatul ereziei. Funcția medicinală a pedepsei canonice pentru erezie, care urmărește promovarea binelui spiritual al persoanei căreia îi este impusă, oferindu-i o motivație de a se lepăda de păcatul necredinței (cf. 1 Tim. 19-20), presupune că delictul juridic indică existența păcatului personal împotriva credinței. [Acest lucru] nu este valabil și pentru situația inversă; în sine, păcatul personal al ereziei nu face ca o persoană să fie vinovată de delictul canonic al ereziei, și nu o face pasibilă de o pedeapsă canonică pentru erezie. Acest delict și această pedeapsă necesită o declarație publică despre prezența ereziei și aderarea la ea cu încăpățânare.

Aceste sensuri diferite ale termenului ‘erezie’ ne ajută să explicăm sensurile posibile ale termenului ‘eroare’, așa cum se aplică ele la declarațiile Papei Francisc. Eroarea poate fi explicată în sensul moral al ereziei. În acest sens, ea este prezentă atunci când un catolic susține o credință contrară Revelației divine, dar nu este conștient de faptul că credința în cauză este eretică. Necunoștința de cauză în această privință poate fi inocentă, așa cum se întâmplă în cazul în care aceasta se datorează unei simple lipse de educație pe care credinciosul în cauză nu este în poziția să o remedieze, sau culpabilă, atunci când doctrina credinței negată prin erezia respectivă ar fi trebuit cunoscută de către credinciosul în cauză. Cu toate acestea, chiar dacă este culpabilă, o astfel de eroare nu reprezintă erezie, dacă credinciosul nu știe că aceasta contrazice ceea ce Biserica Catolică învață ca fiind revelat de Dumnezeu.

Termenul ‘eroare’ poate fi înțeles și ca însemnând cenzura teologică ‘erronea’ sau ‘erronea in fide’. Singura cenzură teologică al cărei sens a fost definit de către Biserică este ‘haeretica’, înțeleasă în sensul doctrinar de ‘erezie’ prezentat mai sus. Termenul ‘erronea’ a fost însă deseori folosit în condamnările magisteriale ale unor propozițiuni.1 Teologii nu au căzut de acord asupra înțelesului lui. După unii, el se referă exclusiv la propozițiunile care contrazic concluziile teologice, adică la propozițiunile care contrazic declarații care nu sunt, în sine, revelate de Dumnezeu, dar pe care Revelația divină le implică în mod logic.2 După alții, el include propozițiuni despre care se poate afirma cu certitudine rezonabilă că sunt revelate de Dumnezeu, dar despre care Biserica nu învață în mod infailibil că au fost revelate de Dumnezeu și care, prin urmare, pot fi negate fără a comite păcatul ereziei. Cea din urmă opinie este preferabilă, din moment ce este recunoscut în mod universal faptul că unele propozițiuni a căror negare la o anumită vreme a fost doar eronată au fost definite [ulterior] de către Biserică ca fiind revelate de Dumnezeu, iar o propozițiune nu se poate schimba din nerevelată de Dumnezeu într-una care face parte din Revelație.

Se pare că termenul ‘eroare’ din folosit în Dubii trebuie înțeles în sensul moral al ereziei, mai degrabă decât în sensul cenzurii teologice de eroare. Tezele eronate cu caracter general la care se referă Dubiile includ negarea existenței normelor morale absolute care interzic actele rele în mod intrinsec și care sunt obligatorii fără nicio excepție, și afirmația că circumstanțele sau intențiile pot transforma un act rău în mod intrinsec, în virtutea obiectului lui, într-un act bun din punct de vedere ’subiectiv’ sau într-o alegere justificabilă. Acestea sunt principii morale fundamentale presupuse de toate numeroasele învățături morale pe care le găsim în Revelația divină. Ele [tezele la care se referă Dubiile] sunt în mod clar eretice. Tezele specifice despre recepția Sfintei Împărtășanii de către cei divorțați și recăsătoriți civil contrazic în mod cras declarațiile Sfintei Scripturi despre căsătorie, divorț și recepția Sfintei Euharistii. Cenzurile teologice ale Amoris laetitia identifică declarații specifice scripturale și magisteriale despre conținutul revelației divine contrazise de pasaje din exortația apostolică; Exod 20:12, Luca 16:18, Marcu 10:2-12, Matei 3:9-12, 1 Corinteni 5, 1 Corinteni 7:10 și 1 Corinteni 11:27 reprezintă texte cheie cu privire la divorț și recăsătorie, texte pe care trebuie să le consulte oricine se ocupă de această chestiune.

Este util să comparăm aceste teze specifice cu poziția protestanților cu privire la căsătorie și divorț. De la Reformă încoace, protestanții au pretins că este posibil să fie dizolvată căsătoria creștină. Ei aduc în sprijinul acestei teze un text din Sfânta Scriptură (Matei 19:9) pe care îl interpreteză greșit, ca oferind o excepție de la interdicția lui Christos în ceeea ce privește divorțul. În consecință, ei consideră că este permisibil ca creștinii divorțați și recăsătoriți să primească Euharistia, deoarece ei cred că acești creștini nu mai sunt căsătoriți cu foștii/fostele soți/soții și sunt, în realitate, căsătoriți cu persoanele cu care s-au recăsătorit. Dar Amoris laetitia susține explicit învățătura catolică despre indisolubilitatea căsătoriei. Ea exclude posibilitatea ca divorțații recăsătoriți să nu mai fie căsătoriți cu soții/soțiile lor inițiali(e) și ca ei să fie căsătoriți cu partenerii lor civili. În consecință, afirmând că, în anumite circumstanțe, divorțații recăsătoriți pot primi Sfânta Împărtășanie, documentul susține explicit că adulterii pot primi sacramentul. Este greu de identificat în istoria Bisericii o erezie care să nege într-un mod atât de cras învățătura Sfintei Scripturi.

Această afirmație despre indisolubilitatea căsătoriei face necesară, din punct de vedere logic, susținerea unor elemente ale concepției despre justificare a lui Luther. Justificarea face o persoană acceptabilă în ochii lui Dumnezeu și îi asigură mântuirea veșnică. Dacă o persoană poate încălca o lege divină – în cazul de față, legea despre divorț și căsătorie – și, în același timp, poate să nu se afle în stare de păcat de moarte și să nu sufere osânda veșnică dacă continuă să înclace această lege divină fără a se căi și fără a alege să o respecte, atunci justificarea constă pesemne în ceva diferit de respectarea legii divine; iar ea nu pretinde, pesemne, respectarea legii divine. Aceasta este ceea ce pretinde concepția lui Luther despre justificare. Urmând această logică, Papa Francisc a aprobat, în fapt, concepția lui Luther despre justificare, după cum vom vedea în cele ce urmează. Nu trebuie presupus că această aprobare se extinde asupra tuturor componentelor gândirii lui Luther despre justificare, dar ea include, cu certitudine, pretenția lui Luther că justificarea este independentă de respectarea legii divine. Atitudinea Papei Francisc în ceea ce-l privește pe Luther sugerează că modul lui de abordare a divorțului și recăsătoriei nu este unul pur practic, motivat de dorința de adaptare la chestiunea divorțaților recăsătoriți, ci o poziție teoretică elaborată.

În acest caz, afirmația potrivit căreia propozițiunile menționate în Dubii sunt erori s-ar referi la caracterul actului Papei Francisc, acela de a le susține public. Acest lucru ar însemna că nu se susține că adeziunea lui la aceste pozițiuni ar fi una formal eretică, ci doar eronată, adică datorată ignoranței în privința faptului că aceste erori reprezintă respingeri ale adevărului revelat de Dumnezeu. Motivul pentru adoptarea acestei atitudini este probabil acela că oricărui catolic, și în special Pontifului Suprem, trebuie să i se acorde prezumpția de nevinovăție atunci când exprimă opinii eretice, și să nu fie acuzat de erezie, decât dacă susține aceste opinii cu încăpățânare, după ce a fost informat că aceste opinii sunt eretice.

Dar această caracterizare a declarațiilor Papei Francisc drept eronate sugerează că conținutul lor este în fapt eretic. Această sugestie i-ar putea șoca pe unii dintre catolici, fie pentru că aceștia neagă faptul că ar fi posibil ca un Papă să fie eretic, sau pentru că neagă faptul că Papa Francisc a avansat, într-adevăr, opinii eretice. Amândouă aceste chestiuni trebuie discutate.

Posibilitatea unui Papă eretic

Este probabil faptul că respingerea însăși posibilității unui Papă eretic este influențată de aserțiunea teologică a școlii ultramontaniste, potrivit căreia Papa nu numai că este capabil să învețe în mod infailibil, atunci când sunt satisfăcute condițiile corespunzătoare, ci el este complet imun la erezie în virtutea oficiului său.

Această opinie pare să fi fost inițiată de către Albert Pighius, în secolul al XVI-lea. Ea este menționată de către Sf. Robert Bellarmine, care a aderat personal la ea, dar a descris-o drept o opinie mai puțin probabilă (în sensul de a fi fost respinsă de majoritatea teologilor). Această opinie nu a fost propovăduită de Primul Conciliu de la Vatican, după cum reiese clar din declarația referitoare la ea din Relatio despre infailibilitatea papală prezentată la Conciliu de către Episcopul Vincent Ferrer Gasser:

În ceea ce privește doctrina prezentată în proiectul [documentului Pastor Aeternus], Comisia este acuzată pe nedrept că ar fi dorit să ridice o opinie extremă, adică aceea a lui Albert Pighius, la demnitatea unei dogme. Căci opinia lui Pighius, pe care Bellarmine o numește, într-adevăr, pioasă și probabilă, a fost că Papa, ca persoană individuală sau învățător privat, ar putea greși din ignoranță, dar nu ar putea niciodată cădea în erezie sau învăța erezie. … Doctrina capitolului propus nu este cea a lui Albert Pighius, sau opinia extremă a vreunei școli, ci ea este mai degrabă una și aceeași cu cea predată de Bellarmine la locul citat de preacucernicul vorbitor și a patra pe care o prezintă Bellarmine și pe care o numește absolut certă și sigură, sau, mai degrabă, corectându-se, cea mai comună și certă opinie.3

Această doctrină prezentată de Bellarmine la care se referă Episcopul Gasser ca fiind predată de proiectul documentului conciliar este doctrina potrivit căreia Papa este infailibil atuncând când își exercită oficiul papal de a defini doctrine care trebuie crezute de întreaga Biserică. Gasser subliniază faptul că această doctrină despre infailibilitatea papală, doctrină pe care Primul Conciliu de la Vatican a predat-o în cele din urmă, nu este opinia lui Pighius, opinie pe care o descrie în termeni disprețuitori.

Această poziție ultramontanistă trebuie respinsă, pentru următoarele motive:

i) Imunitatea personală față de erezie este o proprietate pe natura umană nu o posedă. Acesta este un prerogativ supranatural care poate fi atribuit unei persoane doar în temeiul revelației divine. Nu există nicio învățătură divină care să-i confere acest prerogativ Papei. Când natura promisiunii divine de a păstra credința Papei a fost descrisă și predată în modul cel mai solemn la Primul Conciliu de la Vatican, aserțiunea că acest prerogativ i-ar aparține Papei ex officio a fost exclusă din învățătura Conciliului și descrisă ca opinia extremă a unor teologi. Prin urmare, nu se poate pretinde că ea este predată de către Biserică și, nefiind predată de Biserică, nu există niciun motiv ca ea să fie crezută.

ii) Ea nu este compatibilă nici cu învățăturile magisteriale care au condamnat Papi pentru erezie, și nici cu faptele istorice. Cazul Papei Honorius este cel mai clar exemplu de erezie papală. Roberto de Mattei ne oferă o relatare bună a condamnării acestuia:

La 9 august 681, la sfâșitul celei de-a XVI-a sesiuni [a celui De-Al Treilea Conciliu Ecumenic de la Constantinopol], au fost reînnoite anathemele împotriva tuturor ereticilor și susținătorilor ereziei, inclusiv cea împotriva lui Honorius: ‘Sergio haeretico anathema, Cyro haeretico anathema, Honorio haeretico anathema, Pyrro, haeretico anathema’ (Mansi, XI, col. 622). … actele Conciliului, după mai bine de 19 luni de “sede vacante”, au fost ratificate de succesorul [Papei Agatho], Leon al II-lea. În scrisoarea trimisă la 7 mai 683 Împăratului Constantin al IV-lea, Papa scria: ‘Îi anatemizăm pe inventatorii noii erori, adică pe Theodor, Episcop de Pharan, pe Sergius, Pyrrhus, Paul și Petru, trădători mai degrabă decât conducători ai Bisericii Constantinopolului și, de asemenea, pe Honorius, care nu s-a străduit să sfințească Biserica Apostolică cu învățătura tradiției apostolice, ci, printr-o trădare profană, a permis ca puritatea ei să fie poluată’ (Mansi, XI, col. 733). … Condamnarea lui Honorius a fost confirmată de către succesorii lui Leon al II-lea, după cum atestă Liber diurnus romanorum pontificum, precum și Conciliile Ecumenice ale Bisericii din secolele al VII-lea (789) și al VIII-lea (867-870).4

Honorius a fost condamnat nu numai din cauza vinovăției sale personale de păcatul ereziei, ci și din cauza vinovăției sale în ceea ce privește crima canonică a ereziei, ceea ce înseamnă că el a susținut cu încăpățânare și în mod public doctrina eretică. Această condamnare reprezintă un fapt dogmatic pe care catolicii nu au voie să îl nege.

iii) Din moment ce opinia teologică că personal, Papa este incapabil de erezie, nu reprezintă nimic altceva decât o opinie care nu se bazează pe nicio învățătură magisterială, ea nu poate fi susținută decât în lipsa unor exemple clare ale unui Papă care să avanseze teze eretice. Dacă există dovezi clare că un Papă a făcut acest lucru, atunci o astfel de aserțiune trebuie respinsă. Prin urmare, această opinie nu poate servi drept obiecție la dovezile solide că Papa Francisc a avansat opinii eretice.

Existența unor declarații eretice ale Papei Francisc

Unii comentatori catolici au afirmat că Amoris laetitia nu conține niciuna dintre ereziile mai sus menționate, și că ea nu declară nimic contrar Credinței catolice. Această aserțiune nu reprezintă o critică adusă Dubiilor cardinalior, din moment ce Dubiile nu oferă nicio interpretare a documentului, ci ea ar putea servi ca bază pentru criticarea oricărui act formal care să-l corijeze pe Papa Francisc pentru că a predat eroare. Dar această afirmație se dovedește a fi falsă, datorită acțiunilor Papei Francisc și declarațiilor pe care acesta le-a făcut despre învățătura din Amoris laetitia. Aceste acțiuni și declarații sunt relevante pentru o posibilă corectare formală, așa că ele trebuie descrise.

A) Papa Francisc a numit personal o serie de episcopi și cardinali ca participanți la Sinodul pe tema familiei, care altminteri nu ar fi fost eligibili să participe la Sinod, și care erau cunoscuți pentru opoziția lor față de învățătura catolică despre căsătorie, familie și moralitatea sexuală. Printre aceștia s-au numărat Cardinalul Walter Kasper, Cardinalul Godfried Danneels, Arhiepiscopul Bruno Forte, Cardinalul Christoph Schönborn, Cardinalul Dionigi Tettamanzi, Cardinalul Oscar Andrés Rodríguez Maradiaga, Cardinaul Lluis Martinez Sistach, Cardinalul Raymundo Damasceno Assis, Cardinalul Luis Antonio Tagle, Cardinalul John Dew, Arhiepiscopul Victor Fernández și Pr. Antonio Spadaro.

B) Papa Francisc a intervenit în redactarea Relatio post disceptationem a Sinodului pe tema familiei. Relatio propunea acordarea catolicilor divorțați și recăsătoriți permisiunea de a primi Sfânta Împărtășanie “de la caz la caz” și spunea că păstorii ar trebui să pună accentul pe “aspectele pozitive” ale unor stiluri de viață pe care Biserica le consideră a fi grav păcătoase, inclusiv recăsătoria civilă după divorț și coabitarea pre-maritală. Aceste propuneri, care au fost susținute de participanții la Sinod mai sus amintiți (la punctul A), au fost incluse în Relatio la insistența personală a Papei Francisc, în pofida faptului că ele nu au întrunit majoritatea de două treimi din voturi cerută de regulile Sinodului pentru ca o propunere să fie inclusă în Relatio.

C) Cu prilejul unui interviu din aprilie 2016, Papa Francisc a fost întrebat de un jurnalist dacă există vreo posibilitate concretă pentru divorțații recăsătoriți care nu a existat înainte de publicarea Amoris laetitia. Papa Francisc a răspuns: “Io posso dire, si. Punto”, adică “Pot spune că da. Punct”. Mai apoi, Papa a declarat că răspunsul la întrebarea reporterului a fost dat de prezentarea Cardinalului Schönborn despre Amoris laetitia. În acea prezentare, Cardinalul Schönborn declara:

Marea mea bucurie, ca rezultat al acestui document, constă în faptul că el depășește într-un mod coerent diviziunea dintre “regular” și “iregular”, și supune pe toată lumea la chemarea comună a Evangheliei, conform cuvintelor Sf. Paul: “Căci Dumnezeu i-a închis pe toți în neascultare, pentru ca pe toți să-i miluiască” (Romani 11, 32). … ce spune Papa despre accesul la sacramente pentru cei care trăiesc în situații “iregulare”? Papa Benedict a spus deja că nu există “soluții simple” (AL 298, nota de subsol 333). Papa Francisc reiterează nevoia de a discerne cu grijă situația, în conformitate cu documentul Familiaris consortio (84) al Sf. Ioan Paul al II-lea (AL 298). “Discernământul trebuie să ne ajute să găsim posibile căi de a-i răspunde lui Dumnezeu și de a crește în mijlocul limitelor. Considerând că totul este negru și alb, uneori ne închidem în fața harului și creșterii și descurajăm căi de sanctificare care îl slăvesc pe Dumnezeu” (AL 205). De asemenea, el ne reamintește de un pasaj important din Evangelii gaudium, 44: “Un mic pas, în mijlocul marilor limitări omenești, poate fi mai plăcut lui Dumnezeu decât o viață care apare, în exterior, în ordine, dar ale cărei zile trec fără să se confrunte cu mari dificultăți” (AL 304). În sensul acestei “via caritatis” (AL 306), Papa afirmă, într-un mod smerit și simplu, într-o notă de subsol (351), că ajutorul sacramentelor poate și el să fie dat “în anumite cazuri”.

Cardinalul Schönborn și-a amplificat declarația, afirmând că Amoris laetitia aprobă modul de abordare a problemei divorțaților recăsătoriți practicat în dieceza sa, unde acestora li se permite să primească Sfânta Împărtășanie.

D) La 5 septembrie 2016, episcopii din regiunea Buenos Aires au emis o declarație despre aplicarea Amoris laetitia, în care spuneau:

6) În alte cazuri mai complexe, și atunci când nu a fost obținută o declarație de nulitate, opțiunea menționată mai sus ar putea să nu fie fezabilă. Cu toate acestea, o cale de discernământ este încă posibilă. Dacă se ajunge să se recunoască că, într-un anumit caz, există limitări care diminuează responsabilitatea și culpabilitatea (cf. 301-302), mai ales atunci când o persoană crede că va mai face încă un rău, aducându-le prejudicii copiilor rezultați din noua uniune, Amoris laetitia oferă posibilitatea accesului la sacramentele Reconcilierii și Euharistiei (cf. notele de subsol 336 și 351). La rândul lor, aceste sacramente dispun persoana să continue să se maturizeze și să crească prin puterea harului. …

9) Ar putea fi bine ca eventualul acces la sacramente să aibă loc în mod privat, mai ales atunci când se pot ivi situații conflictuale. Dar, în același timp, trebuie să însoțim comunitățile noastre în înțelegerea lor crescândă și în binevenirea lor, fără ca acest lucru să creeze confuzie cu privire la învățătura Bisericii despre indisolubilitatea căsătoriei. Comunitatea este un instrument de milostivire, care este “nemeritată, necondiționată și gratuită” (297).

10) Discernământul nu este închis, căci el “este dinamic; el trebuie să rămână întotdeauna deschis la noi stadii de creștere și la noi decizii care pot ajuta ca idealul să fie realizat mai deplin” (303), în conformitate cu “legea gradualității” (295) și cu încredere în ajutorul harului.5

Se susține aici că, potrivit Amoris laetitia, nu trebuie creată confuzie cu privire la învățătura Bisericii despre indisolubilitatea căsătoriei, că divorțații recăsătoriți pot primi sacramentele, și că persistența în această stare este compatibilă cu primirea ajutorului harului. Papa Francisc i-a scris o scrisoare oficială, cu data aceleiași zile, Episcopului Sergio Alfredo Fenoy de San Miguel, delegat al episcopilor argentinieni din regiunea Buenos Aires, în care declara că episcopii din regiunea Buenos Aires au dat singura interpretare posibiliă a Amoris laetitia:

Iubite frate,

am primit documentul Regiunii Pastorale Buenos Aires, “Criterii elementare de aplicare a capitolului opt al Amoris laetitia”. Mulțumesc foarte mult că mi l-ați trimis. Vă mulțumesc pentru munca pe care ați depus-o în această privință: un adevărat exemplu de însoțire pentru preoți … iar noi știm cu toții cât de necesară este această apropiere a episcopului de clerul lui și a clerului de episcopul lui. Cel mai ‘apropiat’ aproape al episcopului este preotul, iar pentru noi, episcopii, prounca de a-ți iubi aproapele ca pe tine însuți începe tocmai cu preoții noștri.

Documentul este foarte bun și explică complet sensul capitolului VIII al Amoris laetitia. Nu există nicio altă interpretare.6

E) Papa Francisc l-a numit pe Arhiepiscopul Vincenzo Paglia Președinte al Academiei Pontificale pentru Viață și Mare Cancelar al Institutului Pontifical Papa Ioan Paul al II-lea pentru Studii despre Căsătorie și Familie. În calitate de șef al Consiliului Pontifical pentru Familie, Arhiepiscopul Paglia a fost răspunzător de publicarea unei cărți, Famiglia e Chiesa, un legame indissolubile (Libreria Editrice Vaticana, 2015), care conține prelegerile susținute la trei seminarii promovate de dicasteriul respectiv cu temele: ‘Căsătoria: Credință, Sacrament, Disciplină’; ‘Familia, iubirea conjugală și generarea’; și ‘Familia rănită și uniunile iregulare: Care este atitudinea pastorală’. Această carte și seminariile pe care le descrie au avut menirea de a prezenta propuneri pentru Sinodul pe tema familiei, și au promovat distribuirea Sfintei Împărtășanii catolicilor divorțați și recăsătoriți.

F) Papa Francisc l-a numit pe Episcopul Kevin Farrell ca Prefect al nou-înființatului Dicasteriu pentru Laici, Familie și Viață, și l-a avansat la rangul de cardinal. Cardinalul Farrell și-a exprimat susținerea pentru propunerea Cardinalului Schönborn, potrivit căreia divorțații recăsătoriți ar trebui să primească Sfânta Împărtășanie. El a declarat că recepția Sfintei Împărtășanii de către divorțații recăsătoriți este ‘un proces de discernământ și de conștiință’.

G) La o conferință de presă desfășurată la 26 iunie 2016, Papa Francisc declara:

Cred că intențiile lui Martin Luther nu au fost greșite. El a fost un reformator. Probabil că unele metode nu au fost corecte. Dar, la acea vreme, dacă citim povestea unui pastor, un lutheran german care s-a convertit când a văzut realitatea – a devenit catolic – la acea vreme, Biserica nu era tocmai un model demn de a fi imitat. Exista corupție în Biserică, exista spirit lumesc, atașament pentru bani, pentru putere … și împotriva acestora a protestat el. Dar el a fost inteligent și a făcut câțiva pași înainte justificând, și de aceea a făcut acest lucru. Iar astăzi, lutheranii și catolicii, protenstanții, noi toți cădem de acord asupra doctrinei justificării. În această privință, lucru foarte important, el nu a greșit.

H) În omilia lui de la catedrala lutherană din Lund, Suedia, de la 31 octombrie 2016, Papa Francisc declara:

În calitate de catolici și lutherani, am făcut o călătorie comună de reconciliere. Acum, în contextul comemorării Reformei de la 1517, avem o nouă șansă de a accepta o cale comună, una care s-a conturat de-a lungul ultimilor cincizeci de ani în dialogul ecumenic dintre Federația Mondială Lutherană și Biserica Catolică. Nici nu ne putem resemna în fața diviziunii și distanței pe care a creat-o între noi separarea noastră. Avem șansa de a repara un moment critic din istoria noastră, trecând dincolo de controversele și dezacordurile care ne-a împiedicat adesea să ne înțelegem unul pe altul.

Iisus ne spune că Tatăl este “podgoreanul” (cf. v. 1) care îngrijește și altoiește vița, pentru a o face să dea multe roade (cf. v. 2). Tatăl este îngrijorat constant de relația noastră cu Iisus, să vadă că suntem cu adevărat una cu el (cf. v. 4). El ne veghează, iar privirea lui plină de iubire ne inspiră să ne purificăm trecutul și să lucrăm în prezent, pentru a realiza viitoarea unitate pe care o dorește atât de mult.

Și noi trebuie să privim cu iubire și onestitate la trecutul nostru, recunoscând eroarea și cerându-ne iertare, căci Dumnezeu este singurul nostru judecător. Trebuie să recunoaștem cu aceeași onestitate și iubire că diviziunea noastră ne-a îndepărtat de intuiția primordială a poporului lui Dumnezeu, care, în mod natural, năzuia să fie unul, și care a fost perpetuată în istorie de către puternicii acestei lumi, mai degrabă decât de poporul credincios, care întotdeauna și peste tot are nevoie să fie călăuzit cu siguranță și iubire de către Bunul Păstor. Desigur, a existat de ambele părți o dorință sinceră de a profesa și susține adevărata credință, dar, în același timp, ne dăm seama că ne-am închis în noi înșine din cauza fricii și prejudecăților în ceea ce privește credința pe care ceilalți o profesează cu un accent și limbaj diferit. …

Experiența spirituală a lui Martin Luther ne provoacă să ne amintim că fără Dumnezeu nu putem face nimic. “Cum ajungi să ai un Dumnezeu binevoitor?” Aceasta este întrebarea care l-a urmărit pe Luther. Efectiv, întrebarea unei relații juste cu Dumnezeu este întrebarea decisivă a vieților noastre. După cum știm, Luther l-a întâlnit pe Dumnezeul cel binevoitor în Veștile Bune ale lui Iisus, întrupat, mort și înviat. Cu conceptul de “doar [prin] har”, el ne reamintește că Dumnezeu ia întotdeauna inițiativa, înaintea oricărui răspuns din partea omului, chiar și atunci când caută să provoace acest răspuns. Astfel, doctrina justificării exprimă esența existenței umane în fața lui Dumnezeu.

I) Papa Francisc a refuzat să răspundă la Dubiile celor patru cardinali, sau să dispună ca Congregația pentru Doctrina Credinței să răspundă la ele. Din moment ce, conform procedurii normale, ar fi trebuit să se răspundă la aceste dubii, și din moment ce conținutul Dubiilor reprezintă o solicitare de a exclude interpretările heterodoxe ale Amoris laetitia pentru a contracara pericolul grav și actual pentru credința catolicilor reprezentat de aceste interpretări, acest refuz nu poate fi reconciliat cu teza conform căreia Papa Francisc dorește ca Amoris laetitia să fie înțeleasă într-un sens catolic.

Papa Francisc a citat declarația comună catolico-lutherană despre justificare ca bază pentru aserțiunile sale despre teologia justificării a lui Martin Luther.7 Dar declarația comună nu poate oferi temeiuri pentru o justificare a remarcilor sale, pentru următoarele motive:

i) ea nu tratează teologia lui Luther însuși, ci cea a unor lutherani contemporani;

ii) ea nu afirmă că catolicii și lutheranii ar fi ajuns la un acord complet pe tema justificării, ci recunoaște existența unor diferențe importante între cele două părți;

iii) ea nu are autoritate magisterială;

iv) ea a fost criticată aspru de către teologi catolici competenți.8

Papa Francisc a realizat performanța dificilă de a fi nedrept cu memoria lui Martin Luther, de vreme ce, fără îndoială, Luther ar fi respins cu indignare (și probabil într-o manieră scatologică) orice sugestie că opiniile lui despre justificare ar putea fi reconciliate cu învățătura catolică.

Trebuie să distingem aici între declarațiile publice ale Papei Francisc, și cele care au o valoare juridică. Aprobarea din partea Papei Francisc a interpretării Amoris laetitia oferită de Cardinalul Schönborn este lipsită de orice putere juridică, din moment ce ea a fost acordată în cadrul unui interviu cu un jurnalist. Cu toate acestea, aici este vorba despre o declarație publică și, ca atare, ea constituie o afirmare publică a ereziei. Dar scrisoarea sa către episcopii din regiunea Buenos Aires este un document oficial cu putere juridică, de vreme ce ea le-a fost trimisă episcopilor argentinieni în calitatea sa de Papă, drept confirmare a unui act oficial a cărui intenție a fost să stabilească interpretarea și implementarea corectă a Amoris laetitia. Scrisoarea a avut un caracter privat, în sensul că ea le-a fost adresată episcopilor și nu întregului public (cu toate că ea a ajuns la cunoștința publicului aproape imediat, iar Vaticanul a confirmat autenticitatea acesteia), dar ea nu a avut un caracter privat în sensul de a fi exprimat opinia personală a Papei Francisc, mai degrabă decât decizia sa ca Papă.

Dovezile cumulative prezentate la punctele A) – E), luate împreună cu Amoris laetitia, transformă natura acestor dovezi. Luate separat, majoritatea lor nu sunt în mod clar incompatibile cu credința catolică; ele ar trebui considerate drept ambigue, exprimate într-un mod nefericit, sau inspirate de intenții bune și catolice care nu au fost gândite suficient. Dar luate împreună, caracterul nesigur și ambiguu pe care îl posedă fiecare dintre ele indică existența unei strategii deliberate menită să avanseze conținutul lor heterodox, printr-o promovare constantă a acestui conținut care nu este niciodată destul de deschisă încât să-și silească adversarii să ia atitudine împotriva ei.

Corijarea formală a unui Papă

Situația deosebit de gravă prezentată mai sus ridică întrebarea urgentă despre cum ar trebui să reacționeze catolicii.

Pentru a răspunde la această întrebare, învățătura Sf. Thoma d’Aquino despre corijarea fraternă este cel mai bun punct de pornire. Sf. Thoma declară:

Corijarea răufăcătorului este un remediu care ar trebui folosit împotriva păcatului unui om. Păcatul unui om poate fi privit în două moduri; primul, ca fiind nociv pentru păcătos; al doilea, ca făcându-le rău celorlalți, aducându-le prejudicii sau scandalizându-i, sau fiindu-i nociv binelui comun, a cărui dreptate este perturbată de păcatul omului. În consecință, corijarea celui care a greșit are două aspecte: unul care aplică remediul la păcat, considerat a fi rău pentru păcătosul însuși. Aceasta este corijarea fraternă în adevăratul sens al cuvântului, având drept scop îndreptarea individului. Iar a elimina răul cuiva este același lucru cu a-i face bine: iar a-i face bine unei persoane este un act de caritate, prin care îi dorim și îi facem bine prietenului nostru. În consecință, corijarea fraternă este și un act de caritate, deoarece prin aceasta eliminăm răul fratelui nostru, adică păcatul, a cărui îndepărtare ține de caritate, mai degrabă decât de îndepărtarea unei pierderi externe, sau a unei leziuni corporale, în măsura în care binele opus al virtuții se aseamănă mai mult cu caritatea decât binele trupului sau decât cel al lucrurilor exterioare. De aceea, corijarea fraternă este mai degrabă un act de caritate decât vindecarea unei infirmități trupești, sau alinarea unei nevoi trupești exterioare. Există și un alt tip de corijare, care aplică un remediu la păcatul celui care a greșit, considerat ca fiind nociv pentru ceilalți, și mai ales pentru binele comun. Această corijare este un act de dreptate, menit să salvgardeze rectitudinea dreptății între un om și altul. (2a2ae q. 33 a. 1 co.)

Sf. Thoma ne învață că corijarea fraternă este o chestiune de precept și ea trebuie făcută. El susține că ea nu le aparține exclusiv prelaților:

Este scris (Dist. xxiv, qu. 3, Can. Tam Sacerdotes): “Atât preoții, cât și ceilali credincioși, trebuie să dea dovadă de cea mai mare solicitudine pentru cei care pier, astfel încât prin reproșul lor fie să le corecteze comportamentul păcătos, fie, dacă aceștia sunt incorigibili, să-i separe de Biserică.” După cum spuneam mai sus, corijarea are două aspecte. Primul este un act de caritate, care urmărește într-un mod special recuperarea unui frate rătăcit prin intermediul unui simplu avertisment: o asemenea corijare este de competența oricui are caritate, fie el supus, fie prelat. Dar există și un alt fel de corijare, efectuată nu doar prin avertizarea unui frate, ci și, uneori, prin pedepsirea lui, pentru ca alții, de frică, să înceteze să mai păcătuiască. O astfel de corijare este doar de competența prelaților, a căror sarcină este nu numai cea de a admonesta, ci și cea de a corija cu ajutorul pedepselor. (2a2ae q. 33 a. 3).

Un supus își poate corija prelatul:

Nu este de competența unui supus să-i administreze prelatului său corijarea care reprezintă un act de dreptate, prin natura coercitivă a pedepsei. Dar corijarea fraternă, care este un act de caritate, este de competența oricui în raport cu orice persoane față de care îl obligă caritatea, cu condiția să existe în acea persoană ceva care necesită corijare. … Dar, din moment ce un act virtuos trebuie să fie moderat de circumstanțele adecvate, rezultă că atunci când un supus își corijează prelatul, el trebuie să facă acest lucru într-un mod cuviincios, nu cu imprudență și asprime, ci cu blândețe și respect. (2a2ae q. 33 a. 4)

Dacă delictul are un caracter public, atunci și corijarea trebuie să fie publică:

Cu privire la denunțarea publică a păcatelor, trebuie făcută o distincție: căci păcatele pot fi fie publice, fie secrete. În cazul păcatelor publice, este necesar un remediu nu numai pentru păcătos, pentru ca acesta să se îndrepte, ci și pentru ceilalți, care au cunoștință de păcatul lui, pentru ca aceștia să nu fie scandalizați. De aceea, astfel de păcate trebuie denunțate public. (2a2ae q. 33 a. 7)

Sf. Thomas arată că corijarea fraternă în scopul îndreptării răufăcătorului poate fi omisă, în cazul în care este de așteptat ca o astfel de corijare îl va înrăi pe răufăcător, dar neagă că corijarea fraternă în interesul binelui comun ar putea fi omisă din acest motiv. (2a2ae q. 33 a. 6)

În lumina acestei învățături, îndatoririle catolicilor față de Papa Francisc sunt clare.

În ceea ce-i privește pe laici, aceia dintre catolici care sunt suficient de bine informați despre declarațiile și acțiunile Papei Francisc descrise mai sus și despre învățătura revelată de Dumnezeu pe care Papa Francisc o respinge, au datoria de a-i oferi public corijarea fraternă, care reprezintă un act de caritate. Ei au aceeași îndatorire de a corija fratern orice catolic care îl urmează pe Papa Francisc în erorile lui.

În cazul prelaților, aceștia au aceeași îndatorire în virtutea carității de a-l corija fratern pe Papa Francisc. Această îndatorire este mai mare decât îndatorirea laicilor, deoarece episcopii și cardinalii sunt obligați la acest lucru în virtutea oficiului pe care îl dețin. Cardinalii sunt sfetnicii Papei și, în această calitate, au îndatorirea strictă de a-l corija fratern, îndatorire a cărei omisiune reprezintă un păcat de moarte. Episcopii sunt membri ai Colegiului Episcopal și succesori ai Apostolilor, cu toate că ei sunt membri și succesori care îi sunt inferiori Papei. Datoria lor față de un membru al acestui Colegiu, față de șeful acestui Colegiu, și față de Colegiu în ansamblul lui îi obligă să ofere această corijare fraternă.

Ar părea lipsit de respect să invoci motivul Sf. Thoma de a omite această corijare fraternă, și să susții că ea nu trebuie practicată, deoarece ea nu va face decât să-l înrăiască pe Papa Francisc. În plus, aserțiunea că o asemenea corijare fraternă nu îl va determina pe Papa Francisc să se lepede de declarațiile eretice pe care le-a făcut, ci îl va face să își intensifice susținerea pentru erezie, sugerează că Papa Francisc este, în fapt, un eretic formal. În acest caz, vor trebui luate măsurile de rigoare în cazul unui Papă eretic.

Spre deosebire de laici, prelații au obligația, sub amenințarea păcatului de moarte, de a corija, lucru care este un act de dreptate îndreptat în folosul binelui comun, mai degrabă decât către îndreptarea păcătosului. Sf. Thomas remarcă faptul că această corijare este însoțită uneori de o pedeapsă, lucru care sugerează că ea nu este însoțită în mod necesar de pedeapsă. În cazul catolicilor care se numără printre supușii lor și care urmează ereziile avansate de Papa Francisc, prelații sunt obligați să-i corijeze, și pot face acest lucru prin intermediul unei pedepse. În ceea ce-l privește pe Papa Francisc, ei sunt obligați să-l corijeze în forma unei mustrări sau admonestări, dar această corijare nu poate lua forma unei pedepse, deoarece el nu se află sub jurisdicția lor și, prin urmare, prelații nu dispun de autoritatea de a face acest lucru.

Faptul că Papa Francisc nu poate fi pedepsit de către prelați pentru că promovează erezia nu înseamnă că el poate promova erezia cu impunitate, și că ei nu pot face nimic în această privință. Actul de corijare fraternă la care sunt obligați prelații datorită declarațiilor eretice ale Papei are de-a face cu sensul moral al ereziei, în măsura în care corijarea este motivată de caritate pentru Papă, dar el are consecințe și în ceea ce privește sensul juridic al ereziei. Pe lângă faptul că este un act de caritate, el constituie avetismentul necesar înainte ca o persoană să fie găsită vinovată de crima canonică a ereziei. Dubiile cardinalilor și publicarea lor nu constituie un astfel de avertisment, dar actul formal de corijare preconizat de Cardinalul Burke ar fi un astfel de act. Dacă un astfel de avertisment ar fi repetat încă o dată, iar Papa ar refuza să dea curs acestor două avertismente, el s-ar face vinovat de erezie în sens canonic.

Unii ar putea susține că Dubiile și criticile la adresa Amoris laetitia care au fost făcute deja ar fi suficiente ca avertismente adresate Papei Francisc și că, prin urmare, el poate fi acum găsit vinovat de crima canonică a ereziei. S-ar putea spune că aceste critici le fac clar observatorilor informați că Papa Francisc este, în fapt, un eretic, mai degrabă decât că se află, pur și simplu, în eroare. Dar, în scop juridic – mai ales în scopul foarte serios de a-l judeca pe Papă drept eretic – ele nu sunt suficiente. Dovezile necesare pentru o judecată juridică de o asemenea gravitate trebuie să ia o formă absolut clară și în afara oricărei dispute. Un avertisment formal din partea unor membri ai Colegiului Cardinalilor care este mai apoi ignorat de către Papă ar constitui astfel de dovezi.

Biserica a recunoscut cu multă vreme în urmă posibilitatea ca un Papă să se facă vinovat de erezie din punct de vedere canonic. Această posibilitate este recunoscută în Decretele lui Gratian, lucrare fundamentală de drept canonic compusă în secolul al XII-lea. Decretele au fost incorporate în Corpus Iuris Canonici, a cărui primă parte o constituie.

Gratian declară:

Dacă Papa, neglijându-și îndatoririle și neglijându-și propria mântuire și pe cea a aproapelui său, se ocupă de lucruri fără rost și, mai mult, prin tăcerea lui (care, defapt, îi face mai mult rău atât lui, cât și tuturor celorlalți), îndepărtează, împreună cu el, nenumărate grupuri de oameni de ceea ce este bun, el va fi bătut pe veci cu multe lovituri, împreună cu primul sclav al iadului. Dar nicio persoană nu poate îndrăzni să-l găsească vinovat de orice delict în această privință, deoarece, deși Papa poate judeca pe oricine altcineva, nimeni nu îl poate judeca, decât dacă el, pentru a cărei stabilitate perpetuă se roagă toți credincioșii atât de serios pe cât își amintesc că, după Dumnezeu, propria lor mântuire depinde de soliditatea lui, a fost găsit că s-a îndepărtat de credință.9 (Gratian, Decretum, Partea I, Distincția 40, Capitolul 6)

Au fost propuse diverse expliații cu privire la modul în care poate fi îndepărtat din oficiu un Papă, dacă comite crima canonică a ereziei. Acestea caută să explice modul în care Papa își poate pierde oficiul, fără să fie judecat de niciunul dintre inferiorii lui din Biserica de pe pământ. Cea mai simplă și, probabil, cea mai bună explicație care a fost oferită este aceea că Papa, susținând cu încăpățânare erezia, efectiv se îndepărtează singur din oficiu. Dar toate aceste explicații cad de acord că un Papă care, din punct de vedere juridic, se face vinovat de erezie, poate și trebuie îndepărtat din oficiu. Nu există nicio dispută printre teologii catolici cu privire la acest fapt – nici măcar printre teologi de felul lui Bellarmine, care nu consideră că, în fapt, Papa poate ajunge să fie eretic.

Să sperăm că corijarea Papei Francisc nu va trebui să ajungă atât de departe, și că el fie va respinge ereziile pe care le-a enunțat, fie va abdica. Îndepărtarea lui din oficiu împotriva voinței sale ar face necesară alegerea unui nou Papă și ar lăsa Biserica în situația de se confrunta cu un anti-Papă, Francisc, care să conteste autoritatea noului papă. Dar dacă Francisc refuză să renunțe fie la erezia, fie la oficiul lui, nu vom avea încotro decât să ne confruntăm, pur și simplu, cu această situație.

  1. Pentru o discuție a diferitelor tipuri de cenzuri, a se vedea John Cahill O.P., The Development of the theological censures after the Council of Trent, 1563-1709.
  2. Unii teologi susțin că doar unele dintre propozițiunile care rezultă în mod logic din propozițiuni revelate de Dumnezeu reprezintă concluzii teologice, în timp ce altele sunt ele însele revelate de Dumnezeu. Distincția depinde de baza teologică a implicației logice; acest lucru nu este relevant pentru discuția de față.
  3. The Gift of Infallibility: The Official Relatio on Infallibility of Bishop Vincent Ferrer Gasser at Vatican Council I, 2nd ed., tr. James O’Connor (Ignatius Press: San Francisco, 2008), pp. 58-59.
  4. http://rorate-caeli.blogspot.com/2015/12/the-heretic-pope.html#more
  5. 6) En otras circunstancias más complejas, y cuando no se pudo obtener una declaración de nulidad, la opción mencionada puede no ser de hecho factible. No obstante, igualmente es posible un camino de discernimiento. Si se llega a reconocer que, en un caso concreto, hay limitaciones que atenúan la responsabilidad y la culpabilidad (cf. 301-302), particularmente cuando una persona considere que caería en una ulterior falta dañando a los hijos de la nueva unión, Amoris laetítía abre la posibilidad del acceso a los sacramentos de la Reconciliación y la Eucaristía (cf. notas 336 y 351). Estos a su vez disponen a la persona a seguir madurando y creciendo con la fuerza de la gracia. …9) Puede ser conveniente que un eventual acceso a los sacramentos se realice de manera reservada, sobre todo cuando se prevean situaciones conflictivas. Pero al mismo tiempo no hay que dejar de acompañar a la comunidad para que crezca en un espíritu de comprensión y de acogida, sin que ello implique crear confusiones en la enseñanza de la Iglesia acerca del matrimonio indisoluble. La comunidad es instrumento de la misericordia que es «inmerecida, incondicional y gratuita» (297).10) El discernimiento no se cierra, porque «es dinámico y debe permanecer siempre abierto a nuevas etapas de crecimiento y a nuevas decisiones que permitan realizar el ideal de manera más plena» (303), según la «ley de gradualidad» (295) y confiando en la ayuda de la gracia.
  6. Querido hermano:        Recibí el escrito de la Región Pastoral Buenos Aires «Criterios básicos para la aplicación del capítulo VIII de Amoris laetítia». Muchas gracias por habérmelo enviado; y los felicito por el trabajo que se han tomado: un verdadero ejemplo de acompañamiento a los sacerdotes… y todos sabemos cuánto es necesaria esta cercanía del obíspo con su clero y del clero con el obispo . El prójimo «más prójimo» del obispo es el sacerdote, y el mandamiento de amar al prójimo como a sí mismo comienza para nosotros obispos precisamente con nuestros curas.El escrito es muy bueno y explícita cabalmente el sentido del capitulo VIII de Amoris Laetitia. No hay otras interpretaciones.
  7. Declarația poate fi accesată la http://www.vatican.va/romancuria/pontificalcouncils/chrstuni/documents/rcpcchrstunidoc31101999cath-luth-joint-declarationen.html.
  8. Printre aceștia se numără Cardinal Avery Dulles S.J., ‘Justification: The Joint Declaration’, Josephinum 9 (2002), care poate fi accesată la http://www.pcj.edu/journal/essays/dulles9-1.htm; Aidan Nichols O.P., ‘The Lutheran-Catholic Agreement on Justification: Botch or Breakthrough?’, New Blackfriars 82 (2001); și  Prof. Christopher Malloy, Engrafted into Christ: A Critique of the Joint Declaration (New York: P. Lang, 2005).
  9. Si papa suae et fraternae salutis negligens reprehenditur inutilis et remissus in operibus suis, et insuper a bono taciturnus, quod magis officit sibi et omnibus, nichilominus innumerabiles populos cateruatim secum ducit, primo mancipio gehennae cum ipso plagis multis in eternum uapulaturus. Huius culpas istic redarguere presumit mortalium nullus, quia cunctos ipse iudicaturus a nemine est iudicandus, nisi deprehendatur a fide deuius; pro cuius perpetuo statu uniuersitas fidelium tanto instantius orat, quanto suam salutem post Deum ex illius incolumitate animaduertunt propensius pendere.
  • Kali

    Problema este mai grava, nu doar Francisc este suspect de erezie ci si un numar impresionant de cardinali, episcopi si preoti. Zeci de ani de teologie a eliberarii, marxism cultural si relativism in general au adus Biserica intr-un stadiu nemaivazut din vremea lui Arie, poate nici chiar atunci.

Follow

Get every new post on this blog delivered to your Inbox.

Join other followers:

%d bloggers like this: