Pr. Patrick de la Rocque îndeamnă la precauție extremă în negocierile dintre SSPX și autoritățile de la Vatican

NewImage

Presa catolică de toate nuanțele vorbește din ce în ce mai des în ultima vreme despre regularizarea canonică a Societății Sf. Pius al X-lea, pe care o prezintă drept iminentă. Iar declarațiile recente ale Superiorului General al SSPX, Episcopul Bernard Fellay, și cele ale Secretarului Comisiei Ecclesia Dei, Arhiepiscopul Guido Pozzo, sugerează același lucru.

Bineînțeles, consensul în ceea ce privește necesitatea unei regularizări canonice a fost și rămâne quasi unanim. Părerile diferă însă în privința oportunității unui asemenea pas în contextul actualului pontificat. Acest din urmă aspect este dezbătut intens, și nu doar în cercurile catolice afiliate cu SSPX.

În timp ce unii văd în posibila regularizare o șansă extraordinară de a avansa cauza Tradiției, alții au încă mari rezerve și multe nelămuriri legate de posibilele consecințe adverse, temându-se că, odată regularizată, Societății i s-ar putea aplica același tratament de care au avut parte Franciscanii Imaculatei sau Ordinul de Malta.

Pr. Patrick de la Rocque, parohul Bisericii St. Nicolas du Chardonet din Paris, într-un articol postat pe site-ul districtului francez al SSPX (La porte latine) și reprodus, în traducere în limba engleză, pe site-ul The Remnant, îndeamnă conducerea SSPX la precauție extremă în negocierile ei cu autoritățile de la Vatican.

Important de menționat și faptul că Pr. de la Rocque este unul dintre cei patru teologi care au reprezentat Societatea Sf. Pius al X-lea la discuțiile doctrinare desfășurate sub egida Papei Benedict al XVI-lea.

Iată, mai jos, articolul integral al Pr. de la Rocque, în traducere proprie din limba engleză.


Ah, Francisc! (O considerațiune importantă cu privire la problema regularizării SSPX)

La 4 februarie a.c., zona din jurul Vaticanului s-a trezit împânzită de afișe care îi puneau Papei întrebarea: “Ah, Francisc! Ai comisarizat congregații, ai dat afară preoți, ai decapitat Ordinul de Mata și Franciscanii Imaculatei, ai ignorat Cardinali … Dar unde-ți este milostivirea?”

S-a iscat, așadar, vântul revoltei împotriva Papei Francisc; motivul fiind reprezentat de ultra-progresivismul său aproape dictatorial, care a făcut mai mult decât o victimă. Din ordinul cândva înfloritor al Franciscanilor Imaculatei n-a mai rămas nimic, din voia personală a Papei. Motivul disputei: punerea sub semnul întrebării a [Conciliului] Vatican II de către franciscanii respectivi. Și ce a pățit un episcop filipinez atunci când i-a primit în dieceza sa pe câțiva dintre aceștia? Papa Francisc l-a demis imediat.

Un alt exemplu este cel al Cardinalului Burke. După ce a fost demis de la Signatura Apostolică și retrogradat pe poziția de capelan al Ordinului de Malta, acesta a fost din nou demis, de facto, din noua sa funcție, din cauza opoziției sale vis-a-vis de Amoris laetitia, care le deschide divorțaților recăsătoriți accesul la Comuniunea Euharistică. Cât despre Ordinul de Malta, după ce acesta a fost judecat a fi prea conservator, Papa l-a numit pe foarte progresivistul Msgr. Becciu, pentru a-i asigura “reînnoirea spirituală”.

În timp ce anihilează întreaga opoziție prin deciziile sale disciplinare, Papa Francisc își continuă revoluția doctrinară. După Sfânta Împărtășanie pentru divorțații recăsătoriți, subversiva revistă iezuită Civilta Cattolica promovează acum hirotonirea femeilor, în apaluzele Papei.

Se spune că același Papă are, aparent, intenții bune vis-a-vis de Tradiție (adică, vis-a-vis de SSPX și de comunitățile cu care aceasta are relații de prietenie). Iubirea lui pentru periferii îl înclină, zice-se, să acorde o prelatură personală. Unii, în căutarea recunoașterii [canonice], se bucură de acest dar căzut din cer, în timp ce alții sunt îngrijorați, pentru simplul motiv că nu poți avea prea multă încredere în acest Papă. Dar, oare nu cumva o fi aceasta întrebarea greșită?

După cum ne reamintește Aristotel, dacă oamenii se asociază, o fac pentru a-și uni eforturile în vederea realizării unui scop sau țel comun. Dintr-o perspectivă supranaturală, prima întrebare care se pune, așadar, este aceea de a stabili dacă urmărim sau nu același scop ca și Roma de astăzi, dacă avem aceeași Credință în Domnul nostru Iisus Christos, singurul nostru Mântuitor, și dacă avem aceeași Credință în Biserica Catolică, în afara căreia nu poate exista mântuire. Din păcate, ne temem că lucrurile nu stau așa.

În consecință, fără a ne aventura în domeniul satirei, ar fi indispensabil să-l întrebăm pe Papa Francisc despre conținutul Credinței sale, încă înainte de a discuta dacă o recunoaștere canonică ar fi oportună sau prudentă. Deoarece Voia lui Dumnezeu nu ne poate cere să ne punem mântuirea veșnică în mâinile unuia care nu profesează Credința Catolică. A realiza unitatea juridică în lipsa unității reale ar fi un lucru contradictoriu. Aceasta este, fără îndoială, ceea ce avea în vedere Arhiepiscopul Lefebvre atunci când, după consacrările episcopale din 1988, declara în revista Fideliter: “Dacă voi mai avea puțin de trăit și, presupunând că, peste o vreme, voi fi chemat la Roma, […], aș ridica problema la nivel doctrinar: ‘Sunteți de acord cu marile enciclici ale tuturor Papilor care V-au precedat? Sunteți de acord cu Quanta Cura a lui Pius al XI-lea, cu Immortale Dei și Libertas ale lui Leon al XIII-lea, cu Pascendi a lui Pius al X-lea, cu Quas primas a lui Pius al XI-lea, cu Humani generis a lui Pius al XII-lea? Sunteți în comuniune deplină cu acești Papi și cu afirmațiile lor? […] Astfel, pozițiile ar ajunge să fie mai clare’”.

Follow

Get every new post on this blog delivered to your Inbox.

Join other followers:

%d bloggers like this: