Quid est veritas?

EU SUNT Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine. (Ioan 14:6) Eu spre aceasta M-am născut și pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr; oricine este din adevăr ascultă glasul Meu. Pilat I-a zis: Ce este adevărul? (Ioan 18:37–38)

Quid est veritas? Ce este adevărul? De răspunsul la această întrebare depinde modul în care ne trăim viața, cum gândim, cum percepem lumea, cum ne purtăm cu semenii noștri, cum murim și, în ultimă instanță, ce ne așteaptă dincolo de mormânt.

Veritas est adaequatio rei et intellectus … adevărul este conformitatea dintre intelect și obiectul lui (Sfântul Thoma d’Aquino).

Înainte de toate, Adevărul este o Persoană: LogosulCuvântul ÎntrupatIisus Christos – imaginea perfectă a Tatălui Ceresc, din care s-a născut mai înainte de toți vecii și prin care toate s-au făcut. Acest ADEVĂR este sursa tuturor celorlalte adevăruri (ontologic, logic).

Adevărul este structurat ierarhic. La unele adevăruri avem acces direct, prin simplul efort al rațiunii. Ca să cităm doar un singur exemplu, omul poate ajunge, pe cale pur rațională (naturală), fără ajutorul harului, la realizarea că Dumnezeu există. Primul Conciliu de la Vatican reamintește și confirmă acest lucru.

Există însă și adevăruri care depășesc limitele rațiunii omenești, pe care le putem cunoaște doar grație revelației lui Dumnezeu. Dar faptul că le putem cunoaște nu înseamnă că le și putem înțelege deplin. Ele rămân pentru noi un mister. Ca, de pildă, misterul Preasfintei Treimi.

Dogmă și erezie

Așadar, dogma este un adevăr revelat de Dumnezeu, la a cărui cunoaștere omul nu poate ajunge prin eforturi proprii și a cărui autenticitate este garantată de însăși autoritatea divină.

Erezia, pe de altă parte, este o eroare de judecată în urma căreia o persoană botezată neagă sau se îndoiește cu obstinație de un adevăr revelat de Dumnezeu și propus spre credință de către Biserică (Pr. Heribert Jone, O.F.M. Cap.).

Lista ereziilor este lungă (Wikipedia oferă peste 50 de exemple), după cum istoria lor este și ea la fel de lungă ca și cea a Bisericii.

Sinteza tuturor ereziilor

Spre deosebire de majoritatea celorlalte erezii, care neagă o dogmă anume (de exemplu arianismul, monothelitismul), modernismul – calificat de Sfântul Papă Pius al X-lea ca “sinteza tuturor ereziilor” – neagă însăși originea, natura și însuși adevărul oricărei dogme.

Pe scurt, modernismul este critica cunoașterii supranaturale bazată pe postulatele false ale filosofiei contemporane (Catholic Encyclopedia).

În cuvintele unuia dintre părinții “mișcării”Pr. Alfred Loisy, moderniștii reprezintă “un grup destul de bine definit de oameni care gândesc(!!!), uniți în dorința lor comună de a adapta catolicismul la nevoile intelectuale, morale și sociale de astăzi” și a căror “atitudine religioasă este ghidată de dorința unică de a fi una cu creștinii și catolicii care trăiesc în armonie cu spiritul vremii”.

Postulatele false ale filosofiei contemporane și originile modernismului

Liberte, Egalite, Fraternite

Modernismul s-a născut odată cu Revoluția Franceză, care, printre altele, propunea înlocuirea celor trei virtuți teologice – credința, speranța și iubirea – cu sloganul libertate, egalitate, fraternitate.

Surse principale de ispirație:

  • filosofia lui Immanuel Kant (1724–1804), care, în mod arbitrar(!), proclamă autonomia conștiinței și, tot arbitrar(!)postulează incapacitatea intelectului de a ajunge la o cunoaștere reală a lucrurilor situate dincolo de limitele percepției senzoriale;
  • lucrările unor teologi liberal-protestanți, ca Schleiermacher (1768–1834) și Sabatier (1839–1901);
  • teoria evoluției a lui Charles Darwin (1809–1882).

Reprezentanți marcanți ai modernismului în mediul catolic

Alfred Loisy (1857-1940)    George Tyrell (1861-1909)

Alfred Loisy (1857-1940)    George Tyrell (1861-1909)

Pr. Alfred Loisy (1857–1940), teolog și exeget biblic francez și Pr. George Tyrell (1861–1909), preot iezuit irlandez, convert de la protestantism, expulzat din Ordinul Iezuit în 1906, sunt doi dintre cei mai importanți reprezentanți timpurii ai modernismului în mediul catolic.

Pierre Teilhard de Chardin (1881-1955)

Pierre Teilhard de Chardin (1881-1955)

La mijlocul secolului XX, lucrările incendiare ale preotului iezuit francez Pierre Teilhard de Chardin (1881–1955) au dus la o nouă erupție a ereziei moderniste în Biserica Catolică.

Hans Küng (n. 1928), Edward Schillebeeckx (1914–2009), Karl Rahner (1904–1984) și Charles Curran (n. 1934) sunt doar câțiva dintre cei mai proeminenți promotori ai modernismului din ultimele decenii.

Spiritul modernismului

Moderniștii militează pentru emanciparea completă de sub tutela oricărei autorități (emanciparea științei, emanciparea statului, emanciparea conștiinței individuale și a celei universale), schimbare continuă (moderniștii detestă stabilitatea) și reconcilierea dintre oameni, bazată pe sentimente(!).

Conform doctrinei catolice, credința este un act al intelectului și voinței prin care omul aderă la adevărurile revelate de Dumnezeu și propuse de Biserică pe baza autorității divine (dogme). Sursa credinței este una exterioară omului și independentă de el.

Pentru moderniști, sursa credinței este una interioară – conștiința individuală – iar dogmele nu reprezintă altceva decât simboluri arbitrare, care nu ne pot comunica nimic despre obiectul pe care îl reprezintă. Ele nu au altă funcție decât aceea de a satisface o nevoie de moment: sentimentul religios(!).

Caution

Principalele erori ale modernismului

  • Cunoașterea reală a lui Dumnezeu ar fi imposibilă, iar existența Lui nu ar putea fi dovedită pe cale rațională;
  • Singurul mod de a-L cunoaște pe Dumnezeu ar fi unul subiectiv, prin mijlocirea experiențelor religioase individuale;
  • Semnele exterioare care însoțesc revelația – miracolele și proorocirile – nu ar dovedi originea divină a religiei creștine și nu ar rezona cu intelectul omului modern; mulți moderniști resping din principiu existența miracolelor;
  • Argumentele de ordin intelectual în favoarea existenței lui Dumnezeu ar fi inutile, ca de altfel și argumentele bazate pe miracole sau proorociri împlinite;
  • Credința nu ar reprezenta un act de adeziune a intelectului și voinței la adevărul revelat de Dumnezeu, ci doar un sentiment religios orb care izvorăște din subconștient, ca rezultat al unui impuls al inimii;
  • Deși declară că a fost martor ocular la evenimentele din viața lui Christos, Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan nu ar fi fost – dacă ar fi să ne luăm după moderniști – decât un distins martor al vieții comunității creștine de la sfârșitul primului secol d.Hr.;
  • Evangheliile nu ar dovedi divinitatea lui Iisus Christos, ci conștiința creștină ar fi dedus această dogmă din noțiunea de Mesia;
  • După moderniști, ar exista o prăpastie între Christosul credinței și omul (personajul istoric) Iisus din Nazaret, iar credința creștină nu ar face altceva decât să prezinte o imagine idealizată a lui Iisus, adaptată la nevoile credincioșilor;
  • Iisus nu ar fi știut, sau cel puțin nu ar fi fost sigur, că El este Mesia sau Dumnezeu Întrupat;
  • Învierea Mântuitorului nu ar fi un eveniment istoric, ci un fapt de natură pur spirituală, nedemonstrat și nedemonstrabil;
  • Christos nu ar fi întemeiat o Biserică, și cu atât mai puțin i-ar fi conferit Sfântului Petru rolul de a conduce această Biserică;
  • Din moment ce teologia, potrivit moderniștilor, nu ne oferă acces la cunoașterea lucrurilor supranaturale, Sfânta Scriptură ar trebui privită doar ca o expresie a experiențelor religioase ale autorilor ei, și nu un ghid pentru cunoașterea lui Dumnezeu și a căilor Lui. Scriptura ar conține o multitudine de simboluri și mituri, și nu ar fi scutită de erori omenești;
  • Sfânta Scriptură ar fi inacurată din punct de vedere istoric; ar exista o prăpastie între evenimentele consemnate în Sfânta Scriptură și ceea ce s-a întâmplat în realitate;
  • Ar fi cu putință ca structura esențială a Bisericii să fie schimbată; constituția organică a Bisericii nu ar fi imutabilă, ci societatea creștină, ca și societatea omenească în general, ar fi supusă unui proces de evoluție perpetuă;
  • Dogmele Bisericii ar trece printr-un proces de evoluție continuă, astfel încât înțelesul lor s-ar putea schimba(!) cu timpul; odată ce dogmele ar înceta să mai satisfacă sentimentele religioase ale oamenilor, ele ar putea fi schimbate;
  • Din moment ce Dumnezeu poate fi găsit, exclusiv, sau cu precădere în inima omului, în experiența subiectivă, El este profund imanent. Modernismul tinde astfel spre panteism – eroarea conform căreia Dumnezeu ar fi identic cu lumea sau cu o parte a ei – care pune accentul pe imanenența lui Dumnezeu, în detrimentul transcendenței Lui;
  • Cărțile sacre ale fiecărei religii ar fi o colecție de experiențe religioase ieșite din comun;
  • Din moment ce – în concepția moderniștilor – toate dogmele teologice sunt relative, toate confesiunile creștine ar fi egale; mai mult, chiar și religiile ne-creștine ar reprezenta expresii valide ale aspirațiilor religioase ale omului;
  • Prin urmare, statul nu ar avea niciun fel de datorie de a susține și promova adevărata religie, după cum nici nu ar trebui să existe vreo relație privilegiată între Biserică și stat;
  • În loc de a acorda recunoaștere publică faptului că puterea statului vine de la Dumnezeu (Romani 13:1) prin Iisus Christos (Matei 28:18), statul ar trebui să adopte o poziție de indiferență și echidistanță față de toate religiile, precum și față de cei fără de vreo religie;
  • Progresul științei ar face necesară o adaptare a conceptelor doctrinei creștine despre Dumnezeu, creație, revelație, persoana Cuvântului Întrupat și mântuire;
  • Pentru a deveni compatibil cu “adevărata știință”, catolicismul contemporan ar trebui să se transforme într-un creștinism nedogmatic, adică în protestantism liberal.

Reacția Bisericii Catolice la erezia modernistă în perioada de dinainte de Conciliul Vatican II

Sfântul Papă Pius X

Sfântul Papă Pius al X-lea

În 1864, Fericitul Papă Pius al IX-lea publică Silabusul Erorilor, în care condamnă 80 de erori moderniste.

În 1870, Conciliul Vatican I pronunță, infailibil (!), o condamnare a erorilor moderniste.

În 1903, Sfântul Papă Pius al X-lea aprobă un decret al Sfântului Oficiu, prin care erau incluse în Indexul Cărților Interzise (Index librorum prohibitorum) cinci dintre lucrările Pr. Loisy. În plus, decretul mai interzicea și alte lucrări semnate de autori moderniști.

La 3 iunie 1907, Sfântul Oficiu promulgă decretul Lamentabili sane, prin care sunt condamnate o serie de 65 de teze moderniste, iar Sfântul Papă Pius al X-lea condamnă și proscrie personal aceste erori.

La 8 septembrie 1907, sărbătoarea Concepției Imaculate (Neprihănitei Zămisliri), Sfântul Papă Pius al X-lea publică enciclica Pascendi dominici gregis, dedicată în întregime analizei sistematice și condamnării modernismului. Două luni mai târziu este publicată scrisoarea motu proprio Praestantia Scripturae, care prevede obligativitatea tuturor catolicilor de a adera la deciziile Comisiei Biblice Pontificale și impune pedeapsa excomunicării asupra tuturor celor care ar contrazice cele afirmate în Lamentabili și Pascendi.

Liderii taberei moderniste, Tyrell și Loisy sunt excomunicați (primul în 1907, cel de-al doilea în 1908).

În septembrie 1910, Sfântul Papă Pius al X-lea introduce Jurământul contra modernismului, pe care erau obligați să-l depună toți membrii clerului, duhovnicii, predicatorii, superiorii ordinelor călugărești și toți profesorii seminariilor teologice. Jurământul presupune respingerea erorilor moderniste, afirmarea adeziunii la enunțurile decretului Lamentabili și scrisorii enciclice Pascendi, precum și respingerea unor erori suplimentare, care pun în opoziție doctrina și istoria (de pildă, pretinsa diferență dintre Christosul credinței și persoana istorică a lui Iisus din Nazaret).

În total, doar 40 de preoți au refuzat să depună Jurământul împotriva modernismului.

În 1909, aflat pe patul de moarte, Tyrell primește o absoluție condițională (condiționată de retractarea mentală a erorilor pe care le-a promovat – la acel moment, el nu mai putea vorbi), precum și uncțiunea extremă.

Loisy moare în 1940.

La mijloc de secol XX, scrierile incendiare ale părintelui iezuit Pierre Teilard de Chardin (1881–1955) declanșează o nouă reacție împotriva modernismului din partea Sfântului Scaun, sub forma enciclicii Humanae generis a Papei Pius al XII-lea.

Renașterea modernismului – de la mijlocul secolului XX până în zilele noastre

Ajungem astfel la ultimul și cel mai delicat episod al acestei prezentări.

La mijloc de secol XX, odată cu intrarea în scenă a unei noi generații de teologi dedicați “adaptării” catolicismului la “nevoile lumii de azi”, modernismul cunoaște o adevărată renaștere.

În anii care preced Conciliul Vatican II, vederile “originale” ale unora dintre reprezentanții de marcă ai acestui “nou val”, ca Yves Congar (1904–1995), Karl Rahner (1904–1984) și John Courtney Murray (1904–1967), atrag după sine răspunsuri pe măsură din partea Sfântului Oficiu. De pildă, cartea lui Congar,“Adevărata și falsa reformă a Bisericii”, este interzisă în 1952.

În perioada post-conciliară, mai tinerii Edward Schillebeecks (1914–2009), Hans Küng (n. 1928) și Charles Curran (n. 1934) ajung, la rândul lor, să fie investigați și/sau sancționați de Congregația pentru Doctrina Credinței.

Toți cei mai sus amintiți, cu excepția lui Charles Curran, mai au un element important în comun, și anume participarea lor ca periti (experți în teologie) la lucrările Conciliului Vatican II, calitate în care contribuie substanțial la redactarea documentelor conciliare.

Câteva cuvinte despre Conciliul Vatican II

Animat de dorința de a “deschide geamurile Bisericii pentru a lăsa să intre aer curat” și de a pune în mișcare un proces de aducere la zi (“aggiornamento”) și de re-studiere și re-formulare a doctrinei imutabile într-un limbaj contemporan, Fericitul Papă Ioan al XXIII-lea convoacă Conciliul Vatican II, la 25 ianuarie 1959.

Timp de mai bine de doi ani, peste 150 de cardinali și superiori ai ordinelor călugărești lucrează la pregătirea proiectelor de documente (schemata) care urmau a fi dezbătute și eventual aprobate de Părinții Conciliului.[1]

Lucrările celui de-al XXI-lea Conciliu Ecumenic încep la 11 octombrie 1962, în Basilica Sf. Petru. Pe lângă Părinții Conciliului și experții în teologie (periti) care îi însoțesc, mai participă, în calitate de observatori, reprezentanți ai Bisericilor Ortodoxe și ai unor comunități ecleziale protestante.

Important de remarcat este faptul că supraviețuirea proiectelor de documente a fost una de scurtă durată, ele fiind înlocuite ad-hoc cu altele noi, din care au luat naștere în final cele 16 documente ale Conciliului Vatican II.

Spre deosebire de celelalte Concilii Ecumenice, Conciliul Vatican II nu a formulat sau clarificat nicio dogmănu a condamnat nicio erezie și nu a pronunțat nicio anatemă. El a avut un caracter pastoral, după cum explică însuși Secretarul General al ConciliuluiArhiepiscopul Pericle Felici, în notificarea anexată constituției dogmatice despre Biserică, Lumen gentium:

“Conform cu uzanţa conciliilor şi cu scopul pastoral al prezentului Conciliu, această sfântă adunare defineşte ca obligatoriu pentru Biserică, în materie de credinţă sau de morală, numai ceea ce a declarat ca atare în mod explicit.”

În timp ce reafirmă declarații infailibile pronunțate de Conciliile precedente, Conciliul Vatican II nu contribuie, după toate aparențele, cu nicio declarație infailibilă proprie.

Cu toate acestea, impactul schimbărilor inaugurate de Conciliul Vatican II este unul enorm. Ne vom limita aici la o trecere sumară în revistă a doar câtorva dintre cele mai remarcabile schimbări:

  • înlocuirea Sfintei Liturghii Tridentine, dezvoltatată organic de-a lungul secolelor și codificată de Sfântul Papă Pius al V-lea în 1570, cu o nouă formă liturgică (Novus Ordo), elaborată de o comisie formată din câțiva experți, sub conducerea controversatului Arhiepiscop Annibale Bugnini (1912–1982);
  • o nouă abordare a conceptelor de demnitate umanălibertate religioasă și ecumenism;
  • inițierea dialogului cu religiile ne-creștine.
Arhiepiscopul Annibale Bugnini (1912-1982)

Arhiepiscopul Annibale Bugnini (1912-1982)

Înainte de a ne îndrepta atenția asupra perioadei post-conciliare, doar câteva cuvinte despre încă una dintre trăsăturile distinctive ale documentelor Conciliului Vatican II: limbajul pastoral, care se pretează la interpretări diferite, uneori chiar opuse, ale acelorași pasaje.[2] Ajungem astfel la tema fierbinte a disputei, încă în plină desfășurare, dintre adepții interpretării textelor conciliare în lumina tradiției (hermeneutica continuității) și cei ai așa-numitei hermeneutici a rupturii. Mai multe pe această temă într-un viitor articol.

Perioada post-conciliară

La scurtă vreme după încheierea lucrărilor Conciliului, sunt abrogate atât Indexul cărților interzise (Index librorum prohibitorum), cât și Jurământul contra modernismului (primul în 1966, al doilea în 1967).

În perioada post-conciliară, ofensiva modernistă ia forme dintre cele mai variate: abuzuri liturgicecontestarea infailibilității Sfintei Scripturi și a infailibilității papalerespingerea învățăturilor Bisericii în materie de morală (contracepție, avort, homosexualitate, divorț), campanii în sprijinul “hirotonirii femeilor la preoție”.

În replică la erorile moderniste în materie de morală, Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea publică enciclica Veritatis Splendor (1993). Documentul Ordinatio Sacerdotalis, publicat în 1994, reiterează imposibilitatea ontologică a hirotonirii femeilor la preoție.

Atitutudinea post-conciliară a autorităților ecleziale vis-a-vis de teologii “noului val” este una nuanțată.

Hans Küng Edward Schillebeeckx Karl Rahner

Hans Küng         Edward Schillebeeckx     Karl Rahner

Yves Congar continuă să publice și să țină prelegeri, iar în 1994, cu doar câteva luni înainte de a trece la cele veșnice, este creat cardinal de către Papa Ioan Paul al II-lea.

Karl Rahner își continuă nestingherit activitatea, ca profesor de teologie dogmatică la Universitatea din München, iar mai apoi la cea din Münster. După pensionare, în 1971, se mută din nou la München și mai apoi în Austria, la Innsbruck, continuând să publice și să țină prelegeri. Moare la vârsta de 80 de ani, în martie 1984.

Lui Hans Küng – primul teolog catolic de renume din secolul XX care respinge public infailibilitatea papală – i se retrage, în 1979, dreptul de a mai preda teologia catolică. Cu toate acestea, nu i se retrag facultățile preoțești, nu este excomunicat, și nici nu este îndepărtat din rândurile corpului profesoral al Universității din Tübingen, unde își continuă activitatea didactică ca profesor de teologie ecumenică până la pensionare, în 1996. În prezent, Küng este președintele Fundației pentru etică globală (Stiftung Weltethos), organizație care promovează sincretismul religios.

Schillebeexck, ale cărui lucrări pun la îndoială caracterul istoric al Învierii Mântuitoruluinatura sacramentală a preoției catolice și legătura dintre succesiunea apostolică și validitatea hirotonirii preoțești, este investigat în repetate rânduri de către Congregația pentru Doctrina Credinței. Cu toate acestea, scrierile sale nu au fost niciodată condamnate oficial, probabil datorită presiunilor internaționale masive. El continuă să funcționeze ca profesor de teologie la Universitatea Catolică din Nijmegen, Olanda, până la pensionare. Moare la vârsta de 95 de ani, în 2009.

Charles Curran, un opozant al învățăturii Bisericii în materie de morală (contracepție, avort, homosexualitate, fertilizare in-vitro, eutanasie, divorț) este îndepărtat, în 1986, din postul de profesor de teologie la Catholic University of America din Washington D.C., în urma unei intervenții a Congregației pentru Doctrina Credinței. În prezent, el deține un post de profesor de teologie la Southern Methodist University.

Din păcate, ultima jumătate de secol ne-a oferit și trista șansă de a fi martorii unor gesturi și declarații care atestă influența pe care modernismul continuă să o exercite în Biserica contemporană. Gesturi și declarații care cu doar o jumătate de secol în urmă ar fi fost pur și simplu de neconceput. Doar câteva exemple:

  • Declarația de la Winnipeg din 1968 a episcopilor canadieni, care adoptă o poziție contrară directivelor enciclicii Humanae vitae a Papei Paul al VI-lea privitoare la inadmisibilitatea contracepției;
  • întâlnirile de rugăciune de la Assisi la care, alături de Papa Ioan Paul al II-lea și, mai târziu, Papa Benedict al XVI-lea, participă nu numai înalți ierarhi ai Bisericii Ortodoxe și reprezentanți ai unor comunități ecleziale protestante, ci și lideri spirituali ai unor religii ne-creștine;
  • gestul Papei Ioan Paul al II-lea de a săruta Koranul, la finalul unei audiențe acordată unor membri ai clerului islamic, la 14 mai 1999;
  • diverse declarații ale unor înalți prelați catolici, contrare învățăturii Bisericii în materie de morală, sau care merg până într-acolo încât să proclame sfârșitul ostilităților dintre Biserică și modernism.
Întâlnirea Assisi I

Întâlnirea Assisi I

Întâlnirea Assisi III

Întâlnirea Assisi III

Papa Ioan Paul II sărutând Coranul

Papa Ioan Paul al II-lea sărutând Coranul

 

Epilog

Pervertind însuși înțelesul conceptului de adevăr, erezia modernistă atacă cu tenacitate însăși temelia credinței creștine.

Câți sunt cei care, călătorind cu trenul, nu au căzut, măcar pentru o clipă, pradă iluziei că împrejurimile se mișcă, în timp ce ei stau pe loc? Adepții modernismului par să sufere de o iluzie similară.

Realitatea este că noi suntem cei care devenim, cei care ne schimbăm, cei care suntem în mișcare, în timp ce Adevărul ESTE același, ieri, și azi, și în veci (cf. Evrei 13:8). El nu evoluează și nu se poate contrazice pe sine, după cum natura și existența Lui nu depind câtuși de puțin de existența, percepția, înțelegerea sau aprobarea noastră.

Caritatea creștină – iubirea de Dumnezeu și iubirea aproapelui – este cea mai importantă poruncă primită de la Dumnezeu (cf. Matei 22:36–41). Așadar, trudindu-ne zilnic să ducem până la capăt mântuirea noastră, “cu frică și cutremur” (cf. Filipeni 2:12), trebuie în același timp să evităm din răsputeri ispita facilă de a confunda iubirea reală a aproapelui – bazată întotdeauna pe adevăr – cu fraternitatea, sentimentală și vagă, pe care ne-o propun Revoluția Franceză și urmașele ei. Diferența dintre cele două este, literal, una de la cer la pământ.

Oricât de numeroase sau intense ar ajunge să fie în viitor atacurile asupra Miresei lui Christos și oricât de mari slăbiciunile elementului ei uman, însuși Mântuitorul ne asigură că porțile iadului nu o vor birui (Matei 16:8)Deo gratias!


  1. Timp de aproape cinci decenii, documentele-proiect ale Comisiei Preparatorii a Conciliului Vatican II au fost accesibile doar celor care posedă cunoștințe solide de limba latină. Lucrurile s-au schimbat din 2012 încoace, odată cu publicarea online a traducerilor în limba engleză a cinci din totalul celor nouă documente-proiect, prin grija Pr. Joseph A. Komonchack: Despre sursele Revelației (De fontibus revelationis); Păstrarea integrității Depozitului CredințeiDespre ordinea morală creștinăDespre castitate, căsătorie, familie și virginitateConstituția dogmatică a Bisericii ↩
  2. Într-un interviu acordat ziarului semi-oficial al Vaticanului, L’Osservatore Romano, la 12 aprilie 2013, Cardinalul Kasper făcea declarația șocantă că ambiguitățile din documentele Conciliului Vatican II ar fi fost inserate în mod deliberat, pentru a-i mulțumi atât pe cei înclinați la o interpretare tradițională, cât și pe liberali:  ↩

    În multe locuri, [Părinții Conciliului] au trebuit să găsească formule de compromis, în care, adesea, pozițiile majorității se află imediat lângă cele ale minorității, pentru a le delimita. Așadar, înseși textele conciliare conțin un mare potențial pentru conflict, deschizând ușa pentru o percepție selectivă în orice direcție. Pentru majoritatea catolicilor, evoluțiile puse în mișcare de către conciliu sunt o parte a vieții de zi cu zi. Dar ceea ce ei trăiesc nu este marele nou început, și nici primăvara bisericii, care erau așteptate la acea vreme, ci mai degrabă o biserică care arată iernatic, și dă semne clare de criză. Pentru cei care cunosc instoria celor douăzeci de concilii recunoscute ca ecumenice, [starea de confuzie] nu va fi o surpriză. Vremurile post-conciliare au fost, aproape întotdeauna, turbulente. Însă [Al Doilea Conciliu de la] Vatican reprezintă un caz special”.