În aceste zile de confuzie în masă în ceea ce privește învățătura perenă a Bisericii Catolice, avem deosebita plăcere de a pune la dispoziția cititorilor noștri o nouă resursă: Catehismul Sfântului Pius X – prezentare solidă, profundă, completă și în același timp clară, succintă, în termeni lipsiți de orice ambiguitate și pe înțelesul tuturor, a credinței catolice.

În preambulul versiunii în limba engleză a Catehismului Sf. Pius X, publicată pe site-ul EWTN, citim:

Catehismul Conciliului de la Trento este adresat tuturor preoților. Recent publicatul Catehism al Bisericii Catolice este adresat tuturor episcopilor. Catehismul Sf. Papă Pius X reprezintă realizarea în parte de către acest Papă a unui Catehism simplu, scurt, clar și popular, pentru uz uniform în întreaga lume. Cu alte cuvinte, el este adresat laicilor.

Iar Papa Benedict XVI, înainte de a ascinde la tronul papal, într-un interviu din 2003 cu agenția catolică de știri Zenit, declara:

Credința, ca atare, este întotdeauna aceeași. De aceea, Catehismul Sf. Pius X își păstrează întotdeauna valoarea. […] Acest Catehism își are originea într-un text pregătit de Papa [Pius X] însuși, pe vremea când era Episcop de Mantua. Textul este rodul experienței catehetice personale a lui Giuseppe Sarto [Sf. Pius X] și este caracterizat prin simplitatea expunerii și profunzimea conținutului. Și din această cauză, Catehismul Sf. Pius X s-ar putea să aibă prieteni [și] în viitor.

Sursa textului de mai jos o constituie un fișier pdf obținut prin scanarea originalului în limba română, publicat sub titlul “Catehismul Eparhiei Catolice de Iași” (ediția a III-a, Institutul de Arte Grafice “Presa Bună”, Iași, 1932). Originalul poartă imprimatur-ul Episcopului de Iași de la acea vreme, Excelența Sa Mihai Robu (imprimatur No. 4391. IAȘI, 15 NOEMBRIE, 1931, † MIHAI ROBU, Episcop de Iaşi). Fișierul pdf a fost pus cu generozitate la dispoziția publicului de Pr. Dr. Remus Mircea Birtz, pe blogul său personal. Rămânem profund îndatorați Pr. Birtz.

Textul integral a fost extras din fișierul pdf, folosind tehnologie OCR. Rezultatul a fost reviziuit în întregime și comparat cu mare grijă cu fișierul pdf, iar erorile tipografice au fost corectate manual. În plus, textul a fost re-formatat pentru web: notele de subsol au fost renumerotate (de la 1 la 82) și plasate la sfârșitul documentului, iar “Tabla de materii” de la sfârșitul manuscrisului a fost înlocuită cu un cuprins, generat automat, plasat la începutul documentului.

Cei dornici să aprofundeze doctrina catolică folosindu-se de Catehismul Sf. Pius X, al căror număr sperăm că va fi cât mai mare, trebuie să aibă în vedere faptul că, fiind publicat cu o jumătate de veac înainte de promulgarea noului Cod de Drept Canonic (1983), textul face referință la canoanele Codului de Drept Canonic din 1917.

Nădăjduim că această resursă va contribui, cu ajutorul lui Dumnezeu, la întărirea în credința catolică a cititorilor noștri care au primit deja acest dar, și la edificarea tuturor celorlalți, care încă caută adevărul.

 

CATEHISMUL EPARHIEI CATOLICE DE IAŞI

EDIŢIA III-a
IAŞI
INSTITUTUL DE ARTE GRAFICE „PRESA BUNĂ”
1932


DOCUMENTUL ORIGINAL, TIPĂRIT ÎN 1932, DIN CARE A FOST EXTRAS PREZENTUL TEXT, POARTĂ IMPRIMATUR-UL EPISCOPULUI DE IAȘI DE LA ACEA VREME, E.S. MIHAI ROBU – No. 4391. IAŞI, 15 NOEMBRIE, 1931


CUPRINS

Rugăciunile și învăţăturile cele mai trebuincioase

ÎNTRODUCERE

PARTEA I

Despre simbolul credinţei

CAPITOLUL I

Despre credinţă şi despre simbolul Apostolilor în genere

§ 1. Noţiunea şi materia credinţei

§ 2. Despre trebuinţa credinţei

§ 3. Despre însuşirile credinţei şi despre semnul sfintei cruci.

§ 4. Despre simbolul Apostolilor

CAPITOLUL II

Despre întâiul articol al simbolului

§ 1. Despre Dumnezeu

§ 2. Despre cele trei persoane dumnezeeşti

§ 3. Despre facerea şi ocârmuirea lumii.

§ 4. Despre îngeri.

§ 5. Despre cei dintăi oameni, despre păcatul strămoşesc, şi despre făgăduinţa Mântuitorului.

CAPITOLUL III

Despre al doilea articol al simbolului

CAPITOLUL IV

Despre al treilea articol al simbolului

CAPITOLUL V

Despre al patrulea articol al simbolului

CAPITOLUL VI

Despre al cincilea articol al simbolului

CAPITOLUL VII

Despre al şaselea articol al simbolului.

CAPITOLUL VIII

Despre al şaptelea articol al simbolului.

CAPITOLUL IX

Despre al optulea articol al simbolului

CAPITOLUL X

Despre al noulea articol al simbolului.

§ 1. Despre Biserică şi proprietăţile ei.

§ 2. Despre semnele Bisericii lui Isus Hristos

§ 3. Despre primatul sfântului Petru şi al Papei dela Roma

§. 4. Despre împărtăşirea sfinţilor

CAPITOLUL XI

Despre al zecelea articol al simbolului

CAPITOLUL XII

Despre al unsprezecela articol al simbolului

CAPITOLUL XIII

Despre al doisprezecelea articol al simbolului

PARTEA II

Despre sacramente

CAPITOLUL I

Despre har sau graţie

CAPITOLUL II

Despre sacramente în genere

CAPITOLUL III

Despre botez

CAPITOLUL IV

Despre mir sau confirmaţiune

CAPITOLUL V

§. 1. Despre prezenţa reală a lui Isus Hristos în sacramentul Euharistiei

§. 2. Despre sfânta jertfă a liturghiei

§ 3. Despre Comunicătură sau Împărtăşenie

§ 4. Despre pregătirea cuvenită pentru sfânta Comunicătură sau Împărtăşenie

§ 5. Despre chipul de a se comunica sau împărtăşi

CAPITOLUL VI

Despre pocăinţă sau penitenţă

§. 1. Despre sacramentul pocăinţii în genere

§ 2. Despre cercetarea cugetului

§. 3. Despre căinţă

§ 4. Despre propunere.

§ 5. Despre mărturisire sau spovadă

§ 6. Despre îndestulare

§ 7. Despre indulgenţă

CAPITOLUL VII

Despre maslu

CAPITOLUL VIII

Despre preoţie sau hirotonie

CAPITOLUL IX

Despre căsătorie

CAPITOLUL X

Despre sacramentalii

PARTEA III

Despre poruncile lui Dumnezeu şi ale Bisericii

CAPITOLUL I

Despre poruncile de căpitenie

§ 1. Despre dragostea către Dumnezeu

§ 2. Despre dragostea către aproapele

CAPITOLUL II

Despre poruncile lui Dumnezeu în genere

CAPITOLUL III

Despre întăia poruncă a lui Dumnezeu

CAPITOLUL IV

Despre a doua poruncă a lui Dumnezeu.

CAPITOLUL V

Despre a treia poruncă a lui Dumnezeu

CAPITOLUL VI

Despre a patra poruncă a lui Dumnezeu

CAPITOLUL VII

Despre a cincia poruncă a lui Dumnezeu

CAPITOLUL VIII

Despre a şasea poruncă a lui Dumnezeu

CAPITOLUL IX

Despre a şaptea poruncă a lui Dumnezeu

CAPITOLUL X

Despre a opta poruncă a lui Dumnezeu

CAPITOLUL XI

Despre a noua poruncă a lui Dumnezeu

CAPITOLUL XII

Despre a zecea poruncă a lui Dumnezeu

CAPITOLUL XIII

Despre poruncile Bisericii în genere

CAPITOLUL XIV

Despre întăia poruncă a Bisericii

CAPITOLUL XV

Despre a doua poruncă a Bisericii

CAPITOLUL XVI

Despre a treia poruncă a Bisericii

CAPITOLUL XVII

Despre a patra şi a cincia poruncă a Bisericii

APENDICE LA PARTEA III

CAPITOLUL I

Despre feluritele soiuri de păcate

CAPITOLUL II

Despre virtute şi despre desăvârşirea creştinească

§ 1. Despre virtute

§. 2. Despre desăvârşirea creştinească.

PARTEA IV

Despre rugăciune

CAPITOLUL I

Despre rugăciune în genere

CAPITOLUL II

Despre rugăciunea domnească

CAPITOLUL III

Despre închinăciunea îngerească


Rugăciunile și învăţăturile cele mai trebuincioase

Semnul sfintei Cruci.

În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Amin.

Rugăciunea Domnească.

Tatăl nostru, care eşti în ceruri, sfinţească-se numele tău ; vie împărăţia ta;
facă-se voia ta, precum în cer aşa şi pe pământ. Pânea noastră cea de toate
zilele dă-ni-o nouă astăzi, şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri, şi nu ne duce pe noi în ispită; ci ne mântueste de cel rău. Amin.

Salutarea îngerească.

Bucură-te Marie, cea plină de har, Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul trupului tău, Isus. Sfântă Marie, Maica lui
Dumnezeu, roagă-te pentru noi păcătoşii, acum şi în ceasul morţii noastre. Amin.

Slavă Tatălui, şi Fiului şi Sfântului Duh: precum era la început, şi acum, şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin.

Simbolul Apostolilor.

Cred în Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, făcătorul cerului şi al pământului; şi în Isus Hristos, Fiul său unic, Domnul nostru; care s’a zămislit dela Duhul Sfânt, s’a născut din Maria Fecioara; a pătimit sub Ponţiu Pilat, s’a răstignit, a murit şi s’a îngropat; s’a coborît în iad; a treia zi a înviat din morţi; s’a suit la ceruri, șade de-a dreapta lui Dumnezeu, Tatăl atotputernicul; de unde are să vie să judece pe vii şi pe morţi. Cred în Duhul Sfânt; sfânta Biserică catolică, împărtăşirea Sfinţilor, iertarea păcatelor, învierea morţilor, vieaţa veşnică. Amin.

Adevărurile de crezut ce trebue să le ştim într’un chip deosebit.

  1. Este numai un singur Dumnezeu.
  2. Dumnezeu este drept: el răsplăteşte binele şi pedepseşte răul.
  3. În Dumnezeu sunt trei persoane: Tatăl, Fiul, şi Sfântul Duh.
  4. A doua persoană dumnezeească s’a făcut om, pentru ca prin moartea sa pe cruce să răscumpere pe oameni, şi în veci să-i mântuiască.
  5. Sufletul omului este nemuritor.
  6. Harul lui Dumnezeu este trebuincios pentru mântuirea omului.

Cele şapte sacramente sunt:

1.Botezul, 2.Mirul, 3.Euharistia, 4.Pocăinţa 5.Maslul, 6.Preoţia şi 7.Căsătoria.

Cele zece porunci ale lui Dumnezeu.

  1. Eu sunt Domnul Dumnezeul tău; să nu aibi alţi dumnezei afară de mine, să nu-ţi faci chip cioplit, ca să te închini lui.
  2. Să nu spui numele Domnului Dumnezeului tău 
în zadar.
  3. Adu-ţi aminte să sfinţeşti ziua Domnului.
  4. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine, şi să trăeşti mult pe pământ.
  5. Să nu ucizi.
  6. Să nu faci fapte necurate.
  7. Să nu furi.
  8. Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău.
  9. Să nu pofteşti femeia aproapelui tău.
  10. Să nu pofteşti casa aproapelui tău, şi nici un lucru ce este al lui.

Cele cinci porunci ale Bisericii.

  1. Să sfinţeşti sărbătorile rânduite de sfânta Biserică, şi să asculţi sfânta liturghie în toate duminicile şi sărbătorile.
  2. Să ţii posturile rânduite de sfânta Biserică, şi să nu mănânci carne Vineria şi’n celelalte zile oprite.
  3. Să-ţi mărturiseşti păcatele cel puţin odată pe an, şi să primeşti sfânta împărtăşenie în timpul Paştilor.
  4. Să nu faci nuntă în zilele oprite.
  5. Să plăteşti Bisericii simbria, şi celelalte datorii către dânsa, după legi şi obiceiuri.

Act de credinţă.

Dumnezeul meu, fiindcă tu eşti adevărul cel veşnic, eu cred tot ce ai descoperit sfintei Biserici catolice şi ce ne învaţă ea ; şi anume cred : că este un singur Dumnezeu în trei persoane deosebite, cari se numesc Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh ; cred că Fiul lui Dumnezeu s’a făcut om în sânul Prea Curatei Fecioare Maria, prin puterea Sfântului Duh, şi se numeşte Isus Hristos, care a pătimit şi a murit pentru mântuirea noastră cea veşnică; cred că Dumnezeu răsplăteşte pe cei buni cu împărăţia cerului, şi pedepseşte pe cei răi cu iadul; şi voiesc să trăesc şi să mor în această sfântă credinţă.

Act de nădejde.

Dumnezeul meu, fiindcă tu eşti atotputernic, nemărginit de bun şi milostiv, şi împlineşti făgăduinţele tale, eu nădăjduesc iertarea păcatelor mele şi împărăţia cerului pentru vredniciile lui Isus Hristos, prin faptele bune, ce am încrederea să le fac cu ajutorul harului tău.

Act de dragoste.

Dumnezeul meu, fiindcă tu eşti nemărginit de bun, te iubesc mai mult de cât orice lucru şi din dragoste către tine iubesc pe aproapele meu ca pe mine însumi; şi sunt hotărît a pierde mai bine toate, chiar vieaţa mea, decât a te mai mânia vreodată.

Act de căinţă.

Doamne Dumnezeul meu, mă căesc din toată inima de toate păcatele mele şi le urăsc mai mult de cât orice lucru, pentru că prin ele am pierdut harul tău şi împărăţia cerului şi m’am făcut vrednic de pedeapsa veşnică a iadului; dar mai mult mă căesc, pentrucă păcătuind te-am mâniat pe tine, Părintele meu, Mântuitorul meu şi Dumnezeul meu atât de mare şi atât de bun. Pentru
aceasta mă hotărăsc, cu ajutorul harului tău, să nu mai păcătuesc, şi să fug de orice prilej de păcat.

Mărturisesc lui Dumnezeu atotputernicul, prea sfintei Maria pururea Fecioare, sfântului Mihail Arhanghelul, sfântului Ioan Botezătorul, sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, tuturor Sfinţilor, şi ţie, Părinte, c’am păcătuit prea mult cu gândul, cu cuvântul şi cu fapta : din vina mea, din vina mea, din prea mare vina mea. De aceea rog pe sfânta Maria pururea Fecioară, pe sfântul Mihail Arhanghelul, pe sfântul Ioan Botezătorul, pe sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, pe toţi Sfinţii, şi pe tine, Părinte ca să vă rugaţi pentru mine la Domnul Dumnezeul
 nostru.

Miluească-se de mine atotputernicul Dumnezeu, şi iertându-mi păcatele mele, să mă ducă la vieaţa veşnică.
Amin.

Îngăduirea, deslegarea şi iertarea păcatelor mele să mi-o dea atotputernicul şi milostivul Dumnezeu. Amin.

Pentruca să dobândim iertarea păcatelor prin sacramentul Pocăinţii se cer cinci lucruri:

  1. Să ne aducem aminte cel puţin de toate păcatele de moarte, ce le-am făcut, şi de câte ori le-am făcut pe fiecare din ele.
  2. Să ne căim cel puţin de toate păcatele de moarte ce le-am făcut, pentrucă printr’însele am mâniat pe Dumnezeu, sau ne-am făcut vrednici de pedeapsa veşnică a iadului.
  3. Să făgăduim lui Dumnezeu că, cu ajutorul lui, nu vom mai face cel puţin niciun păcat de moarte.
  4. Să mărturisim preotului cel puţin toate păcatele de moarte, de cari ne amintim, spunându-i în acelaş timp şi de câte ori le-am făcut pe fiecare din ele.
  5. Să împlinim pocăinţa dată de duhovnic.

Pentruca ca să primim sfânta Împărtăşenie se cere:

  1. Ca să ştim şi să credem, că în sfânta Împărtăşenie primim trupul şi sângele Domnului nostru Isus Hristos.
  2. Să fim fără păcate de moarte.
  3. Să nu mâncăm şi să nu bem de la miezul nopţii până în ceasul când ne vom împărtăşi.
  4. Să facem rugăciuni cel puţin câte un sfert de ceas,
atât înainte cât şi după primirea sfintei împărtăşenii.

CATEHISM

ÎNTRODUCERE

1. Eşti creştin ?

Da, sunt creştin prin harul lui Dumnezeu.

2. Pentru ce zici că eşti creştin prin harul lui Dumnezeu ?

Zic că sunt creştin prin harul lui Dumnezeu, pentru că a fi creştin nu este vrednicia noastră, însă un dar deosebit al lui Dumnezeu.

3. Cine este creştin adevărat?

Creştin adevărat este acela care, fiind botezat, crede şi mărturiseşte învăţătura creştinească.

4. Ce este învăţătura creştinească ?

Învăţătura creştinească este învăţătura lui Isus Hristos, ce au predicat-o Apostolii şi ne-o învaţă sfânta Biserică.

5. Unde este cuprinsă pe scurt învăţătura creştinească?

Învăţătura creştinească este cuprinsă pe scurt într’o carte, ce se numeşte Catehism.

6. Câte părţi are Catehismul şi cari sunt ele ?

Catehismul are patru părţi şi anume:
I. Despre simbolul credinţei.
II. Despre sacramente sau sfintele taine.
III. Despre poruncile lui Dumnezeu şi ale Bisericii.
IV. Despre rugăciune.

PARTEA I

Despre simbolul credinţei

CAPITOLUL I

Despre credinţă şi despre simbolul Apostolilor în genere

§ 1. Noţiunea şi materia credinţei

7. Ce este credinţa creştinească ?

Credinţa creştinească este un dar suprafiresc al lui Dumnezeu, prin care omul ţine ca adevărate, toate câte ne-a descoperit Dumnezeu şi ne învaţă sfânta Biserică a lui Hristos.

8. Pentru ce trebuie să ţinem ca adevărate toate câte ne-a descoperit Dumnezeu ?

Noi trebuie să ţinem ca adevărate toate câte ne-a descoperit Dumnezeu, pentrucă el este adevărul cel veşnic, care nu poate greşi niciodată şi nu ne poate înşela.

9. Ce se înţelege prin aceste cuvinte: „toate câte ne-a descoperit Dumnezeu” ?

Prin aceste cuvinte : «toate câte ne-a descoperit Dumnezeu», se înţelege orice adevăr, ce ne-a descoperit Dumnezeu, spre mântuirea noastră, prin patriarhi şi proroci, şi la urmă prin Fiul său şi prin sfinţii Apostoli.

10. În ce chip au ajuns până la noi adevărurile descoperite de Dumnezeu ?

Adevărurile descoperite de Dumnezeu au ajuns până la noi prin Sfânta Scriptură sau Biblie şi prin Tradiţiune.

11. Ce este Sfânta Scriptură sau Biblia?

Sfânta Scriptură sau Biblia este cuvântul lui Dumnezeu scris în cărţile Vechiului şi Noului Testament.

12. Ce este Tradiţiunea ?

Tradiţiunea este cuvântul lui Dumnezeu, ce nu e scris în Sfânta Scriptură, dar care a venit de la Apostoli până la noi prin învăţătura sfintei Biserici.

§ 2. Despre trebuinţa credinţei

13. Este trebuincioasă credinţa pentru mântuire ?

Credinţa este numai decât trebuincioasă pentru mântuire ; căci «fără credinţă este cu neputinţă de a plăcea lui Dumnezeu». (Ebr. 11, 6).

14. Poate mântui pe om orice credinţă ?

Numai adevărata credinţă, ce ne-a învăţat-o Isus Hristos, poate mântui pe om.

15. Pentru ce nu poate mântui pe om decât credinţa, ce ne-a 
învăţat Isus Hristos?

Pe om nu-l poate mântui decât credinţa, ce ne-a învăţat-o Isus Hristos, pentrucă fără această credinţă, nu putem fi părtaşi ai lui Hristos; şi fără de Hristos nu este mântuire.

16. Care Biserică ţine adevărata credinţă, învăţată de Isus Hristos ?

Numai Biserica catolică ţine adevărata credinţă învăţată de Isus Hristos.

17. Cari, din adevărurile de crezut, trebuie numai decât să le ştim într’un chip deosebit ?

Din adevărurile de crezut trebuie să ştim numai decât următoarele şase:
1) Că este numai un singur Dumnezeu,
2) Că în Dumnezeu sunt trei persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh,
3) Că Dumnezeu este drept judecător, care răsplăteşte binele şi pedepseşte răul,
4) Că a doua persoană dumnezeească s’a făcut om, ca prin moartea sa pe cruce să răscumpere pe oameni și în veci să-i mântuească,
5) Că sufletul omului este nemuritor,
6) Că harul lui Dumnezeu este trebuincios pentru mântuirea omului.

18. Ce trebuie să mai ştie fiecare creştin?

Fiecare creştin trebuie să mai ştie ceeace este cuprins în simbolul credinţei, poruncile lui Dumnezeu şi ale Bisericii, Tatăl nostru, şi sacramentele sau sfintele taine ce trebuie să le primească.

§ 3. Despre însuşirile credinţei şi despre semnul sfintei cruci.

19. Cum trebuie să fie credinţa ?

Credinţa trebuie să fie: 1) generală sau obştească, 2) vie, 3) tare.

20. Când este credinţa generală ?

Credinţa este generală, când credem nu numai unele adevăruri dar toate câte ne învaţă sfânta Biserică.

21. Când este credinţa vie?

Credinţa este vie, când trăim după dânsa, adică atunci când facem binele şi fugim de rău.

22. Când este credinţa tare ?

Credinţa este tare, când credem fără a avea vre-o îndoeală, şi suntem gata să pierdem toate, chiar vieaţa, mai bine decât să ne lepădăm de dânsa.

23. În ce chip trebuie să arătăm, că credinţa noastră este tare ?

Noi trebuie să arătăm, că credinţa noastră este tare, mărturisind totdeauna credinţa noastră prin cuvinte şi fapte, fără a ne teme sau a ne ruşina.

24. Prin ce semn obişnuesc creştinii să-şi mărturisească credinţa?

Creştinii obişnuesc să-şi mărturisească credinţa prin semnul sfintei cruci.

25. Cum se face semnul sfintei cruci ?

Semnul sfintei cruci se face în chipul următor: punem mâna stângă sub piept, iar cu mâna dreaptă deschisă atingem cu vârful degetelor fruntea zicând:
În numele Tatălui, apoi pieptul spunând: şi al Fiului, în urmă umărul stâng şi cel drept zicând şi al Sfântului Duh. Împreunăm însfârşit ambele mâni şi spunem: Amin.

26. În ce chip mărturisim noi credinţa noastră prin semnul sfintei cruci ?

Noi mărturisim credinţa noastră prin semnul sfintei cruci, aducându-ne aminte de cele mai însemnate mistere ale religiunii, adică de misterul sfintei Treimi şi de misterul mântuirii noastre prin moartea lui Isus Hristos pe cruce.

27. Când trebuie să facem semnul sfintei cruci ?

Este foarte bine să facem deseori semnul sfintei cruci, dar mai cu seamă când ne sculăm şi ne culcăm, înainte şi după rugăciune, înainte de vre-o treabă în-
semnată şi în toate ispitele şi primejdiile.

28. Pentru ce este bine să facem deseori semnul sfintei cruci ?

Este bine să facem deseori semnul sfintei cruci, pentrucă printr’însul ne întărim împotriva diavolului şi atragem binecuvântarea cerului asupra noastră.

29. Cum trebuie să facem semnul sfintei cruci ?

Semnul sfintei cruci trebuie să-l facem cu credinţă şi cu evlavie.

§ 4. Despre simbolul Apostolilor

30. Unde este cuprins pe scurt ceeace trebuie să credem ?

Ceeace trebuie să credem, este cuprins pe scurt în cele douăsprezece articole ale simbolului credinţei sau Apostolilor.

31. Spune simbolul Apostolilor.

1) Cred în Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, făcătorul cerului şi al pământului;
2) şi în Isus Hristos, Fiul său unic, Domnul nostru;
3) care s’a zămislit de la Duhul Sfânt, s’a născut din Maria Fecioara:
4) a pătimit sub Ponţiu Pilat ; s’a răstignit, a murit şi s’a îngropat:
5) s’a coborît în iad: a treia zi a înviat din morţi:
6) s’a suit la ceruri, șade de-a dreapta lui Dumnezeu, Tatăl atotputernicul:
7) de unde are să vie să judece pe vii şi pe morţi.
8) Cred în Duhul Sfânt,
9) sfânta Biserică catolică, împărtăşirea Sfinţilor,
10) iertarea păcatelor,
11) învierea morţilor,
12) vieaţa veşnică. Amin.

32. Pentru ce se numeşte acest simbol „al Apostolilor” ?

Acest simbol se numeşte «al Apostolilor», pentrucă el vine de la Apostoli.

CAPITOLUL II

Despre întâiul articol al simbolului

„Cred în Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, făcătorul cerului şi al pământului”.

§ 1. Despre Dumnezeu

33. Cine este Dumnezeu ?

Dumnezeu este un duh desăvârşit, făcătorul cerului şi al pământului.

34. Pentru ce numim pe Dumnezeu „duh” ?

Numim pe Dumnezeu «duh», pentrucă el este o fiinţă, care are minte şi voinţă, dar nu are trup, şi de aceea nu-l putem vedeà.

35. Dacă Dumnezeu nu are trup, pentru ce vorbeşte Sfânta Scriptură despre ochii, mânile ş. a. ale lui Dumnezeu ?

Sfânta Scriptură vorbeşte despre ochii, mânile, ş. a., ale lui Dumnezeu, pentru a se potrivi slabei noastre minţi, ca să putem înţelege mai uşor.

36. Pentru ce zicem că Dumnezeu este desăvârşit?

Zicem, că Dumnezeu este desăvârşit, pentrucă are toate însuşirile cele bune, fără număr şi fără măsură.

37. Care sunt cele mai însemnate desăvârşiri ale lui Dumnezeu ?

Cele mai însemnate desăvârşiri ale lui Dumnezeu sunt: el este 1) veşnic, 2) pretutindeni, 3) atotputernic, 4) atotştiutor, 5) bun, 6) sfânt, 7) drept, 8) milostiv, ş. a.

38. Ce însemnează : «Dumnezeu este veşnic» ?

«Dumnezeu este veşnic» însemnează, că Dumnezeu nu are început, şi că nici nu va avea sfârşit.

39. Ce însemnează : „Dumnezeu este pretutindeni” ?

«Dumnezeu este pretutindeni» însemnează că Dumnezeu este în cer, pe pământ şi în toate locurile.

40. Ce însemnează: „Dumnezeu este atotputernic”?

«Dumnezeu este atoputernic» însemnează, că Dumnezeu poate face toate, şi că pentru a face ceva, este de ajuns numai să voiască.

41. Ce însemnează: „Dumnezeu este atotştiutor”?

«Dumnezeu este atotştiutor» însemnează, că Dumnezeu ştie toate : cele trecute, cele de faţă şi cele viitoare, şi chiar gândurile noastre cele mai ascunse.

42. Ce însemnează : „Dumnezeu este bun” ?

«Dumezeu este bun» însemnează, că Dumnezeu iubeşte toate făpturile, voindu-le şi făcându-le bine.

43. Ce însemnează „Dumnezeu este sfânt” ?

«Dumnezeu este sfânt» însemnează, că Dumnezeu iubeşte şi voieşte numai binele, şi urăşte răul.

44. Ce însemnează : „Dumnezeu este drept” ?

«Dumnezeu este drept» însemnează, că Dumnezeu răsplăteşte binele şi pedepseşte răul.

45. Când va răsplăti Dumnezeu cu desăvârşire binele şi va
pedepsi răul ?

Dumnezeu va răsplăti cu desăvârşire binele şi va pedepsi răul în lumea cealaltă; cu toate acestea, dese ori răsplăteşte şi pedepseşte răul chiar în lumea aceasta.

46. Ce însemnează: „Dumnezeu este milostiv” ?

«Dumnezeu este milostiv» însemnează, că Dumnezeu iartă bucuros pe toţi păcătoşii, cari se căesc de păcatele lor.

47. Sunt mai mulţi dumnezei ?

Nu; este numai un singur Dumnezeu.

§ 2. Despre cele trei persoane dumnezeeşti

48. Pentru ce zicem: „Cred în Dumnezeu Tatăl” ?

Noi zicem: «Cred în Dumnezeu Tatăl», 1) pentrucă Dumnezeu este Tatăl nostru ceresc, 2) pentrucă în Dumnezeu sunt mai multe persoane, dintre cari cea dintăi se numeşte Tatăl.

49. Câte persoane sunt în Dumnezeu ?

În Dumnezeu sunt trei persoane: Tatăl. Fiul şi Sfântul Duh.

50. Este fiecare persoană adevărat Dumnezeu ?

Fiecare persoană este adevărat Dumnezeu, aşa: Tatăl este adevărat Dumnezeu, Fiul este adevărat Dumnezeu şi Sfântul Duh este adevărat Dumnezeu.

51. Şi cu toate acesta este numai un singur Dumnezeu ?

Da, aceste trei persoane sunt numai un singur Dumnezeu.

52. Pentru ce sunt aceste trei persoane numai un singur Dumnezeu ?

Aceste trei persoane sunt numai un singur Dumnezeu, pentrucă toate au una şi aceeaş fire.

53. Nu este vreuna din persoane mai bătrână sau mai puternică de cât alta ?

Nu, niciuna din aceste persoane nu este mai bătrână sau mai puternică decât alta, căci tustrele sunt din veşnicie; ele sunt deopotrivă de puternice şi desăvârşite.

54. Prin ce se deosebesc una de alta aceste trei persoane ?

Aceste trei persoane se deosebesc una de alte prin
aceea, că Tatăl nu este născut, Fiul este născut din vecie din Tatăl, şi Sfântul Duh purcede din vecie’ dela Tatăl şi dela Fiul.

55. Putem noi înţelege în ce chip cele trei persoane sunt un
singur Dumnezeu ?

Noi nu putem înţelege în ce chip aceste trei persoane sunt un singur Dumnezeu, pentrucă aceasta este un mister.

56. Ce este un mister?

Un mister este un adevăr ce trebuie să-l credem, pentrucă Dumnezeu ni l-a descoperit, dar pe care nu-l putem înţelege, pentrucă întrece orice putere a minţii omeneşti.

57. Cum se numeşte misterul unui Dumnezeu în trei persoane ?

Misterul unui Dumnezeu în trei persoane se numeşte Sfânta Treime.

§ 3. Despre facerea şi ocârmuirea lumii.

58. Cine a făcut lumea?

Dumnezeu a făcut lumea, adică cerul şi pământul şi toate câte sunt în ele.

59. Din ce a făcut Dumnezeu lumea?
Dumnezeu a făcut lumea din nimica. Prin ce a făcut Dumnezeu lumea ?Dumnezeu a făcut lumea prin voinţa sa atotputernică.

60. Prin ce a făcut Dumnezeu lumea?

Dumnezeu a făcut lumea prin voința sa atotputernică.

61. În câte zile a făcut Dumnezeu lumea?

Dumnezeu a făcut lumea în şase zile.

62. Cum trebuie înţelese aceste zile?

Aceste zile nu trebuie înţelese numai decât ca zile de 24 de ceasuri; ci pot fi înţelese ca epoci cu durată nehotărîtă.

63. Se îngrijeşte Dumnezeu de lumea întreagă ?

Dumnezeu se îngrijeşte de lumea întreagă, el o cârmueşte şi o păstrează.

64. Cum se numeşte această îngrijire şi cârmuire a lumii ?

Această îngrijire şi cârmuire a lumii se numeşte Providenţa sau Pronia dumnezeească.

65. Se întinde Pronia dumnezeească la toate fiinţele şi lucrurile?

Da, Pronia dumnezeească se’ntinde la toate fiinţele şi lucrurile: aşa că în lume nu se’ntâmplă nimic fără voia, sau cel puţin fără învoirea lui Dumnezeu.

§ 4. Despre îngeri.

66. N’a făcut Dumnezeu alta decât lumea văzută ?

Dumnezeu a mai făcut şi lumea nevăzută, adecă o mulţime de duhuri, pe cari noi le numim îngeri.

67. Cum erau îngerii când i-a făcut Dumnezeu ?

Toţi îngerii erau buni şi fericiţi şi înzestraţi cu multe daruri.

68. Au rămas toţi îngerii buni şi fericiţi ?

Nu toţi îngerii au rămas buni şi fericiţi; mulţi au păcătuit şi de aceea au fost aruncaţi pentru totdeauna în iad.

69. Cum se numesc îngerii cari au păcătuit?

Îngerii, cari au păcătuit, se numesc diavoli sau duhuri necurate.

70. Ce ne voiesc Îngerii cei buni ?

Îngerii cei buni ne voesc binele, de aceea ei apără trupul şi sufletul nostru, se roagă pentru noi şi ne îndeamnă la bine.

71. Cum se numeşte îngerul, pe care-l are fiecare om, spre
a fi păzit ?

Îngerul pe care-l are fiecare om spre a fi păzit, se numeşte Îngerul Păzitor.

72. Ce suntem datori către Îngerul Păzitor ?

Noi suntem datori să cinstim pe Îngerul nostru Păzitor, să ne rugăm lui, şi să ascultăm de ’îndemnurile lui cele bune.

73. Ce ne voesc îngerii cei răi sau diavolii ?

Îngerii cei răi sau diavolii ne voesc răul, fiindcă ei ne urăsc, şi de aceea ei ne ispitesc, pentruca să ne tragă în iad.

74. Ce trebuie să facem pentru a ne apăra de ispitele diavolului ?

Pentru a ne apăra de ispitele diavolului, trebue să ne rugăm lui Dumnezeu şi să ne împotrivim cu statornicie oricărei ispite.

§ 5. Despre cei dintăi oameni, despre păcatul strămoşesc, şi despre făgăduinţa Mântuitorului.

74 bis. Care este cea mai însemnată făptură depe pământ?

Cea mai însemnată făptură de pe pământ este omul.

75. Pentru ce a făcut Dumnezeu pe om?

Dumnezeu a făcut pe om, pentruca omul să-l cunoască, să-l iubească şi să-i servească, şi prin acest mijloc să dobândească vieaţa veşnică.

76. Ce însemnează a iubi şi a servi lui Dumnezeu ?

A iubi şi a servi lui Dumnezeu însemnează a face în toate voia lui prea sfântă.

77. Sunt datori toţi oamenii să facă voia lui Dumnezeu ?

Toţi oamenii sunt datori să facă voia lui Dumnezeu, pentrucă el este domnul şi tatăl tuturor oamenilor, şi cel mai mare binefăcător al lor.

78. Cum se numiau cei dintăi oameni făcuţi de Dumnezeu?

Cei dintăi oameni făcuţi de Dumnezeu se numiau Adam şi Eva.

79. Cum a făcut Dumnezeu pe Adam ?

Dumnezeu a făcut trupul lui Adam din pământ, şi i-a suflat un suflet nemuritor.

80. Din ce a făcut Dumnezeu pe Eva ?

Dumnezeu a făcut pe Eva dintr’o coastă a lui Adam, pe când el dormia.

81. Din câte părţi este compus omul ?

Omul este compus din două părţi: din trup şi din suflet.

82. Ce este sufletul omului ?

Sufletul omului este un duh nemuritor, făcut după asemănarea lui Dumnezeu, şi fără de care noi n’am putea nici gândi nici trăi.

83. In ce chip este făcut sufletul omului după asemănarea Iui Dumnezeu ?

Sufletul omului este făcut după asemănarea lui Dumnezeu în aceea, că are înţelegere şi voinţă liberă (sloboldă), şi că este nemuritor.

84. Cu ce daruri erau înzestraţi Adam şi Eva, când au fost
făcuţi de Dumnezeu ?

Când au fost făcuţi de Dumnezeu, Adam şi Eva erau înzestraţi cu următoarele daruri:
1. aveau harul sfinţitor, adică erau drepţi şi sfinţi şi
aveau dreptul să moştenească împărăţia cerului,
2. nu erau plecaţi spre rău,
3. nu erau supuşi suferinţilor şi muncii, şi nu erau să moară.

85. Dăduse Dumnezeu aceste daruri numai lui Adam şi Evei ?

Aceste daruri trebuiau să treacă şi la toţi urmaşii lui Adam şi ai Evei.

86. Păstrat-au totdeauna aceste daruri Adam şi Eva ?

Adam şi Eva n’au păstrat totdeauna aceste daruri, dar le-au pierdut toate prin păcatul ce l-au făcut.

87. Ce păcat au făcut Adam şi Eva ?

Adam şi Eva au mâncat din pomul oprit, neascultând de porunca lui Dumnezeu, şi astfel au păcătuit.

88. A stricat acest păcat numai lui Adam şi Evei?

Acest păcat n’a stricat numai lui Adam şi Evei, dar a trecut, cu toate urmările sale cele rele, la toţi oamenii; aşa că acum ne naştem cu toţii vinovaţi de
păcatul strămoşilor noştri.

89. Cum se numeşte acest păcat, cu care ne naştem?

Acest păcat, cu care ne naştem, se numeşte păcatul strămoşesc.

90. Pentruce acest păcat se numeşte strămoşesc ?

Acest păcat se numeşte strămoşesc, pentrucă nu l-am făcut noi, dar l-am moştenit de la strămoşii noştri Adam şi Eva.

91. Cine dintre toţi oamenii a fost scutit de păcatul strămoşesc ?

Numai PreaSfânta Fecioară Maria a fost scutită de păcatul strămoşesc, căci printr’un har deosebit al lui Dumnezeu, şi în vederea vredniciilor lui Isus Hristos, ea a fost ferită de păcatul strămoşesc, din întăia clipeală a zămislirii sale)[1].

92. Pentruce Prea Sfânta Fecioară Maria a fost zămislită fără de păcatul strămoşesc ?

Prea Sfânta Fecioară Maria a fost zămislită fără păcatul strămoşesc, pentrucă nu se, cuvenea, ca Fiul lui Dumnezeu să aibă o mamă, care ar fi fost atinsă vreo dată de păcat, şi aşa să fie sclavă a satanei.

93. Când serbează Biserica zămislirea neprihănită a Prea Sfintei Fecioare ?

Biserica serbează zămislirea neprihănită a Sfintei Fecioare în ziua de 8 Decembrie. (Imaculata Concepţiune.)

94. Ce urmări rele au trecut la toţi oamenii împreună cu păcatul strămoşesc ?

Urmările rele, ce au trecut la toţi oamenii împreună cu păcatul stămoşesc, sunt următoarele:
1. pierderea dreptului de a moşteni împărăţia cerului;
2. plecarea spre rău;
3. tot felul de suferinţi, munci, boala, şi la urmă moartea.

95. Ce s’ar fi întâmplat cu oamenii, dacă Dumnezeu n’ar fi
avut milă cu dânşii ?

Dacă Dumnezeu n’ar fi avut milă cu oamenii, nici un om nu s’ar fi putut mântui.

96. Cum a avut Dumnezeu milă cu oamenii ?

Dumnezeu a avut milă cu oamenii, făgăduindu-le un Mântuitor.

97. A trimis Dumnezeu pe Mântuitorul făgăduit?
Da, Dumnezeu a trimis pe Mântuitorul făgăduit.

98. Cine este acest Mântuitor?
Acest Mântuitor este Isus Hristos, Domnul nostru.

99. Când a venit Mântuitorul ?

Mântuitorul a venit la vreo patru mii de ani după facerea lumii.

100. Pentruce a venit aşa de târziu Mântuitorul ?

Mântuitorul a venit aşa de târziu, pentrucă lumea să vadă, cât de mare era răul, în care o adusese păcatul, şi că nimeni n-’o putea mântui afară de Dumnezeu.

CAPITOLUL III

Despre al doilea articol al simbolului

„Şi în Isus Hristos Fiul său unic, Domnul nostru”.

101. Ce ne învaţă al doilea articol al simbolului ?

Al doilea articol a! simbolului ne învaţă că Isus Hristos, Mântuitorul făgăduit oamenilor, este Fiul unic al lui Dumnezeu, Domnul nostru.

102. Ce însemnează „Isus”?

«Isus» însemnează Mântuitor sau Răscumpărător.

103. Ce însemnează „Hristos” ?
«Hristos» însemnează cel uns.

104. Pentruce Isus se numeşte „uns”?

Isus se numeşte «uns», pentrucă el este profetul (prorocul), arhiereul şi regele nostru; însă profeţii, arhiereii şi regii, în legea cea veche, se ungeau cu untdelemn.

105. Pentruce Isus Hristos se numeşte „Fiul unic” a lui Dumnezeu ?

Isus Hristos se numeşte «Fiul unic» al lui Dumnezeu, pentrucă numai Isus Hristos este din veşnicie adevăratul Fiu al lui Dumnezeu după fire.

106. Nu suntem și noi fii ai lui Dumnezeu ?

Şi noi suntem fii ai lui Dumnezeu, însă nu după fire ci numai după har, adică suntem numai fii adoptivi.

107. Pentruce Isus Hristos se numeşte „Domnul nostru” ?

Isus Hristos ne numeşte «Domnul nostru», pentrucă :
1) ca Dumnezeu este făcătorul nostru;
2) ca Mântuitor ne-a răscumpărat prin sângele său.

CAPITOLUL IV

Despre al treilea articol al simbolului

„Care s’a zămislit dela Duhul Sfânt, s’a născut din Maria Fecioara”.

108. Ce ne învaţă al treilea articol al simbolului?

Al treilea articol al simbolului ne învaţă, că, prin puterea Duhului Sfânt, Fiul lui Dumnezeu s’a făcut om, adică şi-a luat un trup şi un suflet precum avem şi noi.

109. Cum se numeşte acest mister?

Acest mister se numeşte întruparea Fiului lui Dumnezeu.

110. Ce credem aşa dar despre Isus Hristos prin misterul întrupării ?

Prin misterul întrupării credem, că Isus Hristos este totodată Dumnezeu adevărat şi om adevărat: el este Dumnezeu din toată veşnicia şi om născut în timp.

111. Câte naturi sau firi sunt aşadar în Isus Hristos?

În Isus Hristos sunt două naturi sau firi: natura dumnezeească, pentrucă este Dumnezeu, şi natura omenească, pentrucă este om.

112. Sunt şi două persoane în Isus Hristos ?

Nu, în Isus Hristos este numai o singură persoană şi aceasta dumnezeească; căci amândouă firile sunt împreunate, într’un chip nedespărţit, în persoana Fiului lui Dumnezeu.

113. Dela cine a primit Fiul lui Dumnezeu firea omenească?

Fiul lui Dumnezeu a primit firea omenească dela Prea Sfânta Fecioară Maria.

114. Cum se numeşte pentru aceasta P. Sf. Fecioară Maria?

Prea Sfânta Fecioară Maria se numeşte pentru aceasta Maica lui Dumnezeu, sau Născătoare de Dumnezeu.

115. Pentruce mai numim pe Maria „Fecioară prea curată?

Mai numim pe Maria «Fecioară prea curată», pentru că ea a fost totdeauna fecioară, atât înainte cât şi după naşterea lui Isus Hristos.

116. Avea Isus Hristos ca om şi un tată?

Ca om, Isus Hristos nu avea tată, căci Sfântul losif soţul feciorelnic al prea sfintei Maici a lui Dumnezeu, era numai purtătorul de grijă al Mântuitorului.

117. Pentruce s’a făcut om Fiul lui Dumnezeu ?

Fiul lui Dumnezeu s’a făcut om:

1) pentru a ne învăţa cele trebuincioase pentru mântuire ;

2) pentru a putea suferi şi muri pentru noi;

3) pentru a ni da o pildă de sfinţenie desăvârşită.

118. Unde s’a născut Isus Hristos ?

Isus Hristos s’a născut la Betleem, într’un grajd sărac.

119. Când serbăm naşterea lui Isus Hristos ?

Serbărm naşterea lui Isus Hristos în ziua de Crăciun, adică la 25 Decembrie.

120. Cine a venit să se închine mai întăiu Mântuitorului ?

Cei dintâi cari au venit să se închine Mântuitorului au fost păstorii din vecinătate, după aceea trei magi dela răsărit.

121. Cine a vestit păstorilor şi magilor naşterea Mântuitorului ?

Naşterea Mântuitorului le-a vestit-o păstorilor un înger, iar magilor o stea minunată.

122. Ce s’a întâmplat cu Isus Hristos opt zile după naşterea sa ?
Opt zile după naşterea sa, Isus Hristos, ca om adevărat, a fost circumcis, iar ca adevărat Fiu a lui Dumnezeu a primit numele de «Isus», aşa cum spusese
mai dinainte îngerul Domnului.

123. Ce s’a întâmplat cu Isus Hristos patruzeci de zile după naşterea sa?

În ziua a patruzecea după naşterea sa, Isus Hristos a fost pus înaintea lui Dumnezeu în templul din Ierusalim, (întâmpinarea Domnului, 2 Februarie).

124. A rămas pruncul Isus totdeauna în Ierusalim sau în Iudeea?

Pruncul Isus n’a rămas totdeauna în Ierusalim sau în Iudeea, căci losif şi Maria fugiră în Egipt cu el, fiindcă regele Irod căuta să-l ucidă.

125. Unde a trăit Isus după întoarcerea sa din Egipt?

După întoarcerea sa din Egipt, Isus a trăit până la vrâsta de treizeci de ani, în casa părinţilor săi Ia Nazaret şi era supus lor.

126. Ce a făcut Isus când era de doisprezece ani ?

Când era de doisprezece ani, Isus a mers cu părinţii săi la Ierusalim şi a rămas acolo trei zile în templu.

127. Unde s’a dus Isus, când era de treizeci de ani ?

Când era de treizeci de ani, Isus s’a dus la Iordan spre a fi botezat de Ioan, după aceea s’a dus în deşert, unde a postit patruzeci de zile şi patruzeci de
nopţi; apoi a fost ispitit de diavol.

128. Pentru ce s’au întâmplat toate acestea ?

Toate acestea s’au întâmplat:
1) pentrucă Isus Hristos a voit să se asemene nouă în toate, afară numai de păcat;
2) pentru a ne învăţa cum trebuie să iubim umilinţa şi pocăinţa, şi cum trebuie să ne luptăm împotriva ispitelor.

129. Ce a făcut Isus dupăce a eşit din deşert?

După ce a eşit din deşert, Isus şi-a ales doisprezece apostoli, şi a început să predice evangelia.

130. Ce însemnează cuvântul «evangelie» ?
Cuvântul «evangelie» însemnează veste bună.

131. Ce veste bună ne-a adus Isus Hristos?

Isus Hristos ne-a adus vestea, că el era Fiul lui Dumnezeu, şi Mesia sau Mântuitorul aşteptat de la începutul lumii.

132. Cum a dovedit Isus, că el era Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul aşteptat?

Isus a dovedit, că el era Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul aşteptat :

1) prin sfinţenia vieţii sale,

2) prin minunile sale, şi

3) prin prorociile sale.

133. Spune-mi vreo câteva minuni făcute de Isus Hristos.

1) Isus Hristos a prefăcut apa în vin la nunta din Cana,

2) a săturat cinci mii de oameni numai cu cinci pâni,

3) a însănătoşit mulţi bolnavi, a înviat morţi şi altele.

134. Spune-mi vreo câteva prorocii de ale lui Isus Hristos.

Isus a prorocit lucruri ce nu le putea şti decât Dumnezeu; aşa el a prezis trădarea lui Iuda; fuga apostolilor ; lepădarea lui Petru ; patima, moartea şi învierea sa, şi altele.

135. N’a prorocit Isus Hristos şi, altele ce le vedem acum împlinite?

Isus a prorocit şi altele, ce le vedem acum împlinite; aşa, el a prorocit:
1) că evanghelia va fi predicată în lumea întreagă,
2) că Biserica lui nu va putea fi biruită de porţile (puterea) iadului,
3) că din templul din Ierusalim nu va rămânea piatră pe piatră.

CAPITOLUL V

Despre al patrulea articol al simbolului

„A pătimit sub Ponţiu Pilat,’ s’a răstignit, a murit şi s’a îngropat’.

136. Ce ne învaţă al patrulea articol al simbolului ?

Al patrulea articol al simbolului ne învaţă că Isus Hristos a pătimit pentru noi, a murit şi a fost îngropat.

137. A pătimit Isus Hristos ca Dumnezeu sau ca om ?

Isus Hristos a pătimit numai ca om, căci ca Dumnezeu el nu putea pătimi nimic.

138. Ce a pătimit Isus Hristos?

Isus Hristos a pătimit foarte multe; el a asudat sânge pe muntele Măslinilor, a fost batjocorit, scuipat, bătut, coronat cu spini şi la urmă răstignit pe cruce,
pe care a murit.

139. Unde a fost răstignit Isus Hristos ?

Isus Hristos a fost răstignit pe locul numit Golgota adică locul căpăţinei (sau Calvaria), un mic munte aproape de Ierusalim.

140. A murit cu adevărat Isus Hristos ?

Isus Hristos a murit cu adevărat, căci sufletul lui s’a despărţit de trup, dumnezeirea însă a rămas împreunată atât cu trupul cât şi cu sufletul lui.

141. Când serbează Biserica moartea lui Isus Hristos ?

Biserica serbează moartea lui Isus Hristos în Vineria mare.

142. Ce s’a întâmplat la moartea lui Isus Hristos ?

La moartea lui Isus Hristos, soarele s’a întunecat, pământul s’a cutremurat, pietrele s’au despicat, mulţi morţi au înviat.

143. Ce dovedesc aceste minuni?

Aceste minuni dovedesc, că Isus Hristos este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, precum au mărturisit sutaşul şi păzitorii, cari stăteau lângă crucea lui Isus.

144. Cine a osândit la moartea crucii pe Isus Hristos ?

Guvernatorul roman Ponţiu Pilat a osândit pe Isus Hristos la moartea crucii.

145. Fost-a silit Isus Hristos să moară?

Isus Hristos n’a fost silit să moară; dar a suferit şi a murit de bunăvoie.

146. Pentruce a voit Isus Hristos să pătimească şi să moară ?

Isus Hristos a voit să pătimească şi să moară, pentru ca luând asupră-şi pedeapsa datorită păcatelor noastre, să ne răscumpere şi să ne facă fericiţi în veci.

147. Nu ne putea răscumpăra alt cineva ?

Nimeni altul, afară de Isus, nu ne putea răscumpără, căci păcatul omului fiind nesfârşit de mare, se cerea ca şi răscumpărătorul să fie de o vrednicie nesfârşită, pe care n’o poate avea nici-o făptură.

148. Din ce ne-a răscumpărat Isus Hristos ?

Isus Hristos ne-a răscumpărat:

1) din păcate,

2) din sclavia diavolului,

3) din afurisenia veşnică a iadului.

149. Din ce păcate ne-a răscumpărat Isus Hristos ?

Isus Hristos ne-a răscumpărat din păcatul strămoşesc şi din toate celelalte păcate ale noastre.

150. Ce ni-a dobândit Isus Hristos prin patima şi moartea sa?

Prin patima şi moartea sa, Isus Hristos

1) ne-a împăcat cu Dumnezeu,

2) ni-a deschis din nou cerul,

3) ni-a dobândit o mulţime de haruri, pentru ca să ne putem sfinţi şi astfel să putem intra în cer.

151. Era de trebuinţă ca Isus Hristos să pătimească şi să moară
pentru a ne răscumpăra?

Nu era numai decât de trebuinţă, ca Isus Hristos să pătimească şi să moară, pentru a ne răscumpăra ; dar el a voit, prin aceste patimi şi prin moartea sa, să ni arăte mai bine mărimea dragostei sale către noi.

152. A murit Isus pentru toţi oamenii ?

Isus Hristos a murit pentru toţi oamenii, spre a răscumpăra pe toţi din păcate.

153. Dacă Isus Hristos a murit pentru toţi, pentruce nu se mântuesc toţi oamenii ?

Nu se mântuesc toţi oamenii, pentrucă nu se silesc cu toţii, să facă toate câte sunt trebuincioase spre a dobândi împărăţia cerului.

CAPITOLUL VI

Despre al cincilea articol al simbolului

„S’a coborît în iad: a treia zi a înviat din morţi”.

154. Ce însemnează aceste cuvinte: «s’a coborît în iad».

Aceste cuvinte «s’a coborît în iad» însemnează că, după moartea lui Isus, sufletul său s’a coborît în iad, adică în locul pe care noi îl mai numim şi limb, în care se aflau sufletele celor drepţi.

155. Pentruce se aflau în limb sufletele celor drepţi ?

Sufletele celor drepţi se aflau în limb, pentrucă cerul era închis oamenilor dela păcatul lui Adam, şi numai prin Isus Hristos trebuia să fie deschis, intrând el cel dintăi în cer.

156. Pentruce s’a coborît Isus Hristos în limb ?

Isus Hristos s’a coborît în limb, pentru a mângâia sufletele celor drepţi, vestindu-le că s’a împlinit misterul răscumpărării, şi că în curând vor intra în cer.

157. A rămas trupul lui Isus în mormânt ?

Trupul lui Isus n’a rămas în mormânt, dar a treia zi a înviat din morţi cu mare slavă.

158. Cum a înviat Isus Hristos?

Isus Hristos a înviat, împreunând prin puterea sa sufletul cu trupul său, şi ieşind măreţ şi nemuritor din mormânt.

159. Când serbăm învierea lui Isus Hristos ?

Serbăm învierea lui Isus Hristos în ziua de Paşti.

160. Au văzut Apostolii pe Isus după învierea lui ?

Apostolii au văzut mai deseori pe Isus după învierea lui, l-au pipăit, au vorbit şi au mâncat împreună cu dânsul.

161. Cât timp a rămas Isus Hristos pe pământ după învierea sa ?

După învierea sa Isus Hristos a rămas patruzeci de zile pe pământ.

162. Pentruce a înviat Isus Hristos?

Isus Hristos a înviat:
1) pentru a ne dovedi, că el este adevărat Dumnezeu ;

2) pentru a ne întări în nădejdea, că şi noi vom învia;

3) pentru a ne îndemna, să înviem din moartea păcatului la o vieaţa nouă şi sfântă.

CAPITOLUL VII

Despre al şaselea articol al simbolului.

„S’a suit la ceruri, şeade deadreapta lui Dumnezeu Tatăl atotputernicul”.

163. Ce ne învaţă aceste cuvinte : „s’a suit la ceruri” ?

Cuvintele: «s’a suit la ceruri» ne învaţă, că Isus Hristos s’a suit la cer prin puterea sa, în faţa multor ucenici ai săi.

164. S’a suit singur la cer Isus Hristos ?

Isus Hristos nu s’a suit singur la cer, dar a luat cu sine şi sufletele celor drepţi, pe cari le liberase din limb.

165. Când s’a suit la cer Isus Hristos ?

Isus Hristos s’a suit la cer patruzeci de zile după învierea sa.

Art.166. Când serbează Biserica suirea la cer a lui Isus Hristos ?

Biserica serbează suirea la cer a lui Isus patruzeci de zile după Paşti, în ziua numită înălţarea Domnului.

167. Ce însemnează cuvintele „şeade deadreapta Tatălui”?

Cuvintele «şeade deadreapta Tatălui», însemnează, că Isus Hristos este părtaş, şi ca om, de mărirea şi puterea dumnezeească.

CAPITOLUL VIII

Despre al şaptelea articol al simbolului.

„De unde are să vie să judece pe vii şi pe morţi”.

168. Ce ne învaţă al şaptelea articol al simbolului ?

Al şaptelea articol al simbolului ne învaţă, că la sfârşitul lumii Isus Hristos are să vie din nou, cu mare putere şi mărire, spre a judeca pe toţi oamenii, pe cei
buni şi pe cei răi.

169. Cum se numeşte această judecată dela sfârşitul lumii ?

Această judecată dela sfârşitul lumii se numeşte judecata din urmă, pentrucă după dânsa nu va mai fi altă judecată.

170. Cum se mai numeşte judecata din urmă?

Judecata din urmă se mai numeşte şi judecata universală sau obştească, pentrucă toţi oamenii vor fi judecaţi împreună.

171. Despre ce vor fi judecaţi oamenii ?

Oamenii vor fi judecaţi despre toate gândurile, cuvintele şi faptele lor.

172. Ce va face Dumnezeu pentrucă toată lumea să cunoască dreptatea sa ?

Pentruca toată lumea să cunoască dreptatea lui Dumnezeu, el va descoperi înaintea tuturora binele şi răul, şi chiar gândurile cele mai ascunse ale fiecărui om, precum şi harurile, ce le-a primit fiecare din ei.

173. Cum va fi hotărîrea judecăţii lui Isus Hristos?

Hotărîrea judecăţii lui Isus Hristos va fi astfel:
1) Celor drepţi le va zice: «Veniţi binecuvântaţii Părintelui meu, moşteniţi împărăţia care vă este pregătită vouă dela începutul lumii».
2) Celor răi leva spune: «Duceţi-vă dela mine, blăstămaţilor, în focul cel veşnic, care este pregătit diavolului şi îngerilor lui», (Mateiu, 25, 34 şi 41).

174. Ce se va întâmplă după hotărîrea judecătorului ?
După hotărîrea judecătorului cei răi vor merge în iad, iar cei buni în cer.

175. Ce este iadul?

Dupăcum a zis Isus Hristos, iadul este un foc nestâns, în care vor fi suferinţi veşnice, plângerea şi scrâşnirea dinţilor.

176. Ce este cerul ?

Cerul este un loc de fericire veşnică şi desăvârşită.

177. Care sunt cele patru lucruri de pe urmă ale omului ?

Cele patru lucruri de pe urmă ale omului sunt: 1) moartea, 2) judecata, 3) iadul, 4) cerul.

178. Ce ne foloseşte să ne gândim deseori la cele patru lucruri depe urmă?

Aceasta ne-o zice Sfântul Duh prin cuvintele: «În toate faptele tale adu-ţi aminte de cele mai depe urmă ale tale, şi în veci nu vei păcătui» (Sirah. 7, 40).

179. Nu mai este şi altă judecată afară de judecata din urmă sau universală ?

Afară de judecata din urmă sau universală mai este şi judecata în deosebi, sau particulară, în care fiecare om va fi judecat imediat după moartea sa[2]

180. Pentruce se mai face şi judecata din urmă, dacă îndată după moarte fiecare om este judecat în deosebi ?

Judecata din urmă sau universală se mai face:
1) pentruca înţelepciunea şi dreptatea lui Dumnezeu să se arate înaintea lumii întregi;
2) pentruca Isus Hristos să fie mărit înaintea tuturor oamenilor;
3) pentruc cei buni să primească cinstea, iar cei răi ruşinea cuvenită.

181. Unde se duc sufletele îndată după judecata particulară ?

După judecata particulară sufletele se duc îndată sau
în cer, sau în iad[3], sau în purgator.

Art.182. Cari suflete merg în cer ?

În cer merg sufletele acelora, cari mor în harul lui Dumnezeu, şi sunt libere de toate păcatele şi de toate pedepsele datorite păcatelor iertate.

183. Cari suflete merg în iad ?

În iad merg sufletele acelora, cari “mor sub urgia lui Dumnezeu, adică în stare de păcat de moarte, fiind lipsiţi de harul sfinţitor.

184. Ce este purgatorul?

Purgatorul este un loc de suferinţe vremelnice, adecă ce au sfârşit, în care sufletele sfârşesc de a îndestula dreptatea lui Dumnezeu pentru păcatele iertate.

185. Cari suflete merg în purgator ?

În purgator merg sufletele acelora, cari mor cu păcate lesne-iertătoare, sau cari n’au sfârşit pe pământ pedeapsa datorită păcatelor iertate.[4]

186. De unde ştim că este purgatorul ?

Noi ştim că este purgatorul:

1) din Sfânta Scriptură, în care cetim, că «sfânt şi cucernic gând este de a se ruga pentru cei morţi, ca ei să se sloboadă de păcate». (II Macab. 12, 46);

2) din tradiţiunea Bisericii, căci totdeauna au crezut creştinii, că rugăciunile şi faptele bune folosesc morţilor.[5]
Prin urmare pe lumea cealaltă se află un loc de suferinţe ce nu sunt veşnice, dar vremelnice; acel loc noi îl numim purgator.[6]

187. Ce trebuie să ţinem ca dogmă de credinţă despre purgator ?

Noi suntem datori să ţinem ca dogmă de credinţă:
1) că purgatorul este,
2) că sufletele din purgator pot fi ajutate prin rugăciunile şi faptele bune ale credincioşilor, dar mai cu seamă prin jertfa sfintei liturghii.[7]

188. Foloseşte ceva sufletelor celor răposaţi aşa numitul praznic ?

Praznicul nu numai că nu foloseşte nimica sufletelor celor răposaţi, dar este şi primejdios credincioşilor, căci li dă prilej de beţie, superstiţiune şi alte păcate;
şi pentru aceasta praznicul este oprit de sfânta Biserică.

189. Va mai fi purgatorul după judecata din urmă?

După judecata din urmă nu va mai fi purgatorul, ci numai cerul şi iadul.

CAPITOLUL IX

Despre al optulea articol al simbolului

„Cred în Duhul Sfânt”.

190. Cine este Duhul Sfânt ?

Duhul Sfânt este a treia persoană a sfintei Treimi, Dumnezeu adevărat ca şi Tatăl, ca şi Fiul.

191. Dela cine purcede Duhul Sfânt?

Duhul Sfânt purcede din veci dela Tatăl şi dela Fiul, ca dintr’un singur început.

192. De unde ştim că Duhul Sfânt purcede nu numai dela Tatăl, dar şi dela Fiul?

Noi ştim atât din Sfânta Scriptură cât şi din tradiţiune, că Duhul Sfânt purcede nu numai dela Tatăl, dar şi dela Fiul.

193. Cum ne învaţă Sfânta Scriptură, că Duhul Sfânt purcede şi dela Fiul?

Sfânta Scriptură ne învaţă, că Duhul Sfânt purcede şi dela Fiul, numind pe Duhul Sfânt «Duhul Fiului» (Galat. 4, 6) «Duhul lui Hristos» (Rom. 8, 9; I Petr.
1, 11; Filip. 1, 19) ceea ce însemnează tot atâta cât și Duhul care purcede dela Fiul.[8]

194. Cum se dovedeşte din tradiţiune că Duhul Sfânt purcede şi dela Fiul ?

Se dovedeşte din tradiţiune, că Duhul Sfânt purcede şi dela Fiul din învăţătura sfinţilor Părinţi, precum sfântul Atanasie dela Alexandria, sf. Ciril tot dela
Alexandria şi alţii.

195. Când sa coborît Duhul Sfânt pe pământ într’un chip văzut?

Duhul Sfânt s’a coborît pe pământ într’un chip văzut, în ziua botezului Domnului nostru Isus Hristos în chipul unui porumbel; el s’a mai coborît asupra Apostolilor în chip de limbi de foc, în ziua de Rusalii (Pentecoste).

196. Unde se află Duhul Sfânt?

Duhul Sfânt se află pretutindeni, însă, ca împărţitor al harurilor, se află mai cu seamă cu Biserica lui Hristos şi în sufletul omului celui drept.

197. Ce haruri împărţeşte Duhul Sfânt Bisericii lui Hristos?

Harurile împărţite de Duhul Sfânt Bisericii lui Hristos sunt: el cârmueşte Biserica, o învaţă, o sfinţeşte fără încetare până la sfârşitul lumii.

198. Ce haruri împărţeşte Duhul Sfânt sufletelor noastre?

Duhul Sfânt luminează, sfinţeşte şi mângâie sufletele noastre; şi pentru aceasta se numeşte sfinţitor şi mângâietor.

199. Cari sunt darurile Sfântului Duh?

Darurile Sfântului Duh sunt aceste şapte: 1) înţelepciunea, 2) înţelegerea, 3) sfatul, 4) puterea, 5) cunoştinţa, 6) pietatea (cuvioşia) şi 7) frica de Dumnezeu.

200. Cât timp rămâne Sfântul Duh în sufletul omului ?

Sfântul Duh rămâne în sufletul omului atâta timp, cât sufletul este curat de orice păcat de moarte.

CAPITOLUL X

Despre al noulea articol al simbolului.

„Sfânta Biserică catolică, împărtăşirea Sfinţilor”.

§ 1. Despre Biserică şi proprietăţile ei.

201. Ce este Biserica?

Biserica este societatea tuturor credincioşilor de pe pământ, uniţi între sine prin aceeaş credinţă şi sacramente sub ocârmuirea Papii şi a Episcopilor, supuşi acestuia.

202. Cine a întemeiat Biserica ?

Domnul nostru Isus Hristos a întemeiat Biserica, şi de aceea ea se numeşte Biserica lui Isus Hristos.

203. Cât timp va ţinea Biserica ?

Biserica va ţinea până la sfârşitul lumii, căci Isus Hristos a făgăduit, că va fi cu dânsa până la sfârşitul lumii, și că porţile iadului nu o vor birui (Mat. 28. 20; 16, 18).

204. Cu ce scop a întemeiat Isus Hristos Biserica sa?

Isus Hristos a întemeiat Biserica sa, pentruca prin ea să sfinţească şi să mântuiască pe toţi oamenii.

205. Cum s’a îngrijit Isus Hristos pentru ca Biserica să poată ajunge la acest scop?

Pentruca Biserica să poată ajunge la acest scop, Isus Hristos i-a dat puterea de-a învăţa pe oameni adevărata credinţă, şi de a-i sfinţi prin sacramente (taine).

206. Sunt toţi deopotrivă în Biserică ?

În Biserică nu sunt toţi de o potrivă, căci însuş Isus Hristos a orânduit deosebirea între păstorii şi învăţătorii Bisericii, şi între poporul, care trebuie să-i asculte şi să fie supus lor.[9]

207. Cine au fost cei dintăi păstori şi învăţători ai Bisericii?

Cei dintăi păstori şi învăţători ai Biserici au fost sfinţii Apostoli, în frunte cu Sf. Petru, Capul lor.

208. Cine sunt acum păstorii şi învăţătorii Bisericii?

Păstorii şi învăţătorii Bisericii sunt acum urmaşii sfinţilor Apostoli, adică Episcopii uniţi cu Capul Bisericii.

209. Cine este Capul Bisericii?

Capul Bisericii este urmaşul sfântului apostol Petru, adică Papa dela Roma.

210. Cine are aşa dar în Biserică dreptul de a învăţa pe credincioşi?

Dreptul de a învăţa pe credincioşi, îl are în Biserică numai Papa şi Episcopii uniţi cu dânsul.

211. Prin urmare pe cine înţelegem prin cuvântul Biserică, când zicem : Biserica ne învaţă, sau ne porunceşte?

Când zicem «Biserica ne învaţă, sau ne porunceşte», prin cuvântul Biserică înţelegem pe Papa şi pe Episcopii uniţi cu dânsul.

212. Sunt datori creştinii să asculte de Biserică, adică de Papa şi de Episcopii uniţi cu dânsul?

Creştinii sunt datori să asculte de Biserică, adică de Papa şi de Episcopii uniţi cu dânsul, întocmai ca de Isus Hristos; căci Isus Hristos a zis Apostolilor şi
 urmaşilor lor: «Cel ce vă ascultă pe voi, pe mine mă ascultă; şi cel ce vă despreţueşte pe voi, mă despreţueşte pe mine; iar cel ce mă despreţueşte pe mine,despreţueşte pe cel ce m’a trimis pe mine» (Luc. 10,16).

213. Ce sunt preoţii ?

Preoţii sunt ajutătorii Episcopilor în îndeplinirea funcţiunilor lor.

214. Cu ce dar a înzestrat Isus Hristos învăţătura păstorilor Bisericii ?

Isus Hristos a înzestrat învăţătura păstorilor Bisericii cu darul infalibilităţii, adecă cu darul de a nu putea greşi, când ne învaţă ceva ce priveşte credinţa sau moravurile.

215. De unde ştim, că păstorii Bisericii nu pot să greşească, când ne învaţă ceva ce priveşte credinţa sau moravurile ?

Noi ştim, că păstorii Bisericii nu pot să greşească, când ne învaţă ceva ce priveşte credinţa sau moravurile, din făgăduinţele lui Isus Hristos ; anume:
1) el a făgăduit, că va fi cu apostolii şi urmaşii lor, cari predică evangelia, până, la sfârşitul lumii, (Mat. 28, 20);
2) a făgăduit, că Duhul adevărului va rămânea cu dânşii în vecie, (Ioan. 14, 16, 17) ;
3) a făgăduit, că Biserica nu va fi nici odată biruită de puterea iadului. (Mat. 16, 66).
Însă dacă Biserica, adică păstorii Bisericii, ne-ar putea învăţa vre-un neadevăr, atunci aceste făgăduinţe ale lui Isus Hristos nu s’ar îndeplini, ceea ce nu este cu putinţă.

216. Când se bucură învăţătura păstorilor Bisericii de darul
infalibilităţii?

Învăţătura păstorilor Bisericii se bucură de darul infalibilităţii:
1) când ei sunt adunaţi într’un sinod ecumenic,[10]
2) chiar când sunt răspândiţi peste tot pământul, şi învaţă cu unanimitate ceva ce priveşte credinţa sau moravurile.

217. Este fie-care Episcop infalibil ?

Nici un Episcop luat în parte, nu este infalibil, afară numai de episcopul Romei sau Papa dela Roma.[11]

§ 2. Despre semnele Bisericii lui Isus Hristos

218. Câte Biserici a întemeiat Isus Hristos?

Isus Hristos a întemeiat numai o singură Biserică, precum ne-a învăţat numai o singură credinţă, şi ne-a dat un singur Cap.

219. Putem noi deosebi adevărata Biserică de cele neadevărate ?

Noi putem deosebi adevărata Biserică de cele neadevărate, căci adevărata Biserică are nişte semne, pe cari nu le au cele neadevărate.

220. Cari sunt semnele adevăratei Biserici?

Semnele adevăratei Biserici sunt patru: ea este 1) una, 2) sfântă, 3) catolică şi 4) apostolică.

221. Pentruce Biserica este una?

Biserica este una, pentrucă ea are numai un singur Cap, o singură credinţă şi totdeauna aceleaşi sacramente sau taine.

222. Pentruce Biserica este sfântă ?

Biserica este sfântă, pentrucă întemeietorul ei Isus Hristos este sfânt, pentrucă ea produce totdeauna sfinţi şi ni dă toate mijloacele pentru a ne sfinţi.

223. Ce însemnează cuvântul „catolic” ?

Cuvântul «catolic» este un cuvânt grecesc, care însemnează universal.

224. Pentruce Biserica este catolică sau universală?

Biserica este catolică sau universală, pentrucă ea ne învaţă toate adevărurile descoperite de Dumnezeu, şi pentrucă Isus Hristos a întemeiat-o pentru toate popoarele şi pentru toate timpurile.[12]

225. De când a primit Biserica numirea de catolică ?

Biserica a fost numită «catolică» chiar din cele dintăi veacuri după isus Hristos.[13]

226. Pentruce Biserica a fost numită catolică ?

Biserica a fost numită catolică, pentru a deosebi adevărata Biserică de sectele eretice.[14]

227. Pentruce Biserica este apostolică?

Biserica este apostolică, pentrucă ea vine fără întrerupere de la Apostoli, cari au întemeiat-o; pentrucă ea este cârmuită de urmaşii Apostolilor; şi pentrucă
învăţătura ei este învăţătura Apostolilor.

228. Care Biserică are toate aceste patru semne?

Toate aceste patru semne le are numai Biserica romano-catolică, adică aceea, al căreia Cap este Papa dela Roma.[15]

229. Ce urmează de aci?

De aci urmează, că numai Biserica romano-catolică este Biserica adevărată a lui Isus Hristos.

230. Pentruce Biserica catolică se mai numeşte şi Biserica romană?

Biserica catolică se mai numeşte şi Biserica romană pentrucă Capul ei, Papa, îşi are scaunul său episcopal la Roma.

231. Suntem datori să facem parte din Biserica lui Isus Hristos ?

Da, suntem datori să facem parte din Biserica lui Isus Hristos, căci afară din Biserică nu este mântuire.

232. Ce însemnează aceste cuvinte : afară din Biserică nu este mântuire ?

Aceste cuvinte: afară din Biserică nu este mântuire, însemnează, că nu se poate mântui acela care, cunoscând, că numai Biserica catolică este cea adevărată, nu voeşte să îmbrăţişeze credinţa ei, sau care o părăseşte, pentru a trece la o sectă străină.[16]

233. Cine nu face parte din Biserica lui Isus Hristos?
Din Biserica lui Isus Hristos nu fac parte: necredincioşii, ereticii, schismaticii, apostaţii şi excomunicaţii.

234. Ce este un necredincios ?

Un necredincios este acela, care nu este botezat şi nu crede în Isus Hristos.

235. Ce este un eretic ?

Un eretic este acela, care nu voeşte să creadă un adevăr descoperit de Dumnezeu şi învăţat de Biserică ca dogmă de credinţă.

236. Ce este un schismatic ?

Un schismatic este acela, care se despărţeşte de Biserică, nevoind să recunoască şi să asculte pe legiuiţii ei păstori.

237. Ce este un apostat?

Un apostat este acela, care se leapădă de credinţa lui Isus Hristos, după ce a mărturisit-o.

238. Ce este un excomunicat?

Un excomunicat este acela, pe care Biserica l-a îndepărtat dela sine, din pricina nelegiuirilor lui.

§ 3. Despre primatul sfântului Petru şi al Papei dela Roma

239. Cum s’a îngrijit Isus Hristos ca Biserica să rămână pururea una ?

Pentru ca Biserica să rămână pururea una, Isus Hristos i-a dat un cap văzut.

240. Nu este Isus Hristos capul Bisericii”?

Isus Hristos este capul Bisericii, dar cel nevăzut, pentrucă el cârmueşte Biserica într’un chip nevăzut prin Duhul Sfânt.

241. Pentruce a dat Isus Hristos Bisericii sale un cap văzut ?

Isus Hristos a dat Bisericii sale un cap văzut, pentrucă Biserica, fiind o societate văzută, are nevoie şi de un cap văzut, care s’o cârmuiască.

242. Pe cine a făcut Isus Hristos cel dintăi cap văzut al Bisericii sale ?

Isus Hristos a făcut pe sfântul apostol Petru cel dintăi cap văzut al Bisericii sale.

243. Dovedeşte-mi aceasta.

Isus Hristos a făcut pe sfântul apostol Petru :

1) piatră de temelie a Bisericii.[17]

2) lui i-a dat cheile împărăţiei cereşti, adică ale Bisericii, împreună cu puterea de a lega şi deslega ori ce pe pământ,[18]

3) pe dânsul l-a făcut păstor al mieilor săi şi al oilor sale.[19]

Prin toate acestea este însă învederat, că Isus Hristos a făcut pe sfântul apostol Petru cap al Bisericii, dându-i puterea de a o cârmui.[20]

244. Cu ce dar a mai înzestrat Isus Hristos pe sf. apostol Petru ?

Isus Hristos a mai înzestrat pe sfântul apostol Petru cu darul infalibilităţii, adică cu darul de a nu putea greşi în lucru de credinţă sau de moravuri, ca învăţător şi cap al întregii Biserici.

245. De unde dovedeşti, că Isus Hristos a mai înzestrat pe sf. Petru cu darul infalibilităţii ?

Dovedesc că Isus Hristos a mai înzestrat pe sf. Petru cu darul infalibilităţii din cuvintele adresate lui de Domnul când i-a zis: «Simone, Simone, iată Satana v’a «cerut pe voi, ca să vă cearnă ca grâul. Iar eu m’am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta: şi tu oarecând întorcându-te întăreşte pe fraţii tăi». (Luca, 22, 31, 32).[21]

246. Cum mai dovedeşti aceasta?

Aceasta o mai dovedesc ast-fel: Isus Hristos a zidit Biserica pe Petru, aşa în cât porţile (puterile) iadului să n’o poată birui; Biserica însă ar fi fost îndată biruită, dacă Petru, ca capul Bisericii, ar fi putut da o învăţătură greşită în lucruri de credinţă sau de moravuri.

247. După moartea sf. Petru, putea să rămâie Biserica fără cap sau păstor?

După moartea sf. Petru Biserica nu putea să rămâie fără cap sau păstor:
1) pentrucă Biserica trebuie să dureze până Ia sfârşitul lumii, aşa dar până la sfârşitul lumii, trebuie să rămâie şi piatra de temelie, pe care a fost zidită Biserica,
2) dacă Biserica avea nevoie de un cap văzut în limpul când ea era mică, şi trăiau încă Apostolii, cu atât mai mult are nevoie de un cap văzut, care s’o
cârmuiască, acum, când ea este întinsă în toată lumea, şi o mulţime de eresuri s’au ivit,
3) Biserica trebuie să ţină până la sfârşitul lumii aşa precum a întemeiat-o Isus Hristos. Însă Isus Hristos a întemeiat Biserica cu un singur cap sau păstor obştesc.
Prin urmare până la sfârşitul lumii, Biserica lui Isus Hristos trebue să aibă un singur cap sau păstor obştesc.

248. Cine este capul văzut al Bisericii de la moartea sfântului Petru ?

Papa dela Roma este capul văzut al Bisericii, dela moartea sfântului Petru, pentrucă Papa este legiutul lui urmaş în scaunul episcopesc din Roma, unde sf. Petru a şi murit; şi de aceia creştinii cei adevăraţi au recunoscut totdeauna pe Papa de cap al Bisericii întregi şi de locţiitor al lui Isus Hristos pe pământ.[22]

249. Toate drepturile şi darurile ce le-a dat Isus Hristos lui Petru trecut-au la urmaşii lui ?

Toate drepturile şi darurile date de Hristos lui Petru, au trecut la urmaşii lui, pentru că Isus Hristos le-a dat lui Petru, întru cât el era cap al Bisericii, care cap, ca şi Biserica, trebuie să rămână până la sfârşitul lumii.

250. Prin urmare şi Papa dela Roma este infalibil?

Da, Papa de la Roma este infalibil când vorbeşte ex cathedra, adică, când împlinindu-şi dregătoria de păstor şi învăţător al tuturor creştinilor, prin înalta Sa autoritate apostolică hotăreşte, că vre-o învăţătură despre credinţă sau moravuri trebuie să fie ţinută de Biserica întreagă.[23]

§. 4. Despre împărtăşirea sfinţilor

251. Ce înţelegem prin aceste cuvinie ale simbolului apostolic „împărtăşirea sfinţilor” ?

Prin aceste cuvinte «împărtăşirea sfinţilor» înţelegem unirea ce este între toate mădularele (membrele) Bisericii, cari se află în cer, în purgator şi pe pământ.

252. Cum sunt unite între sine mădularele Bisericii ?

Mădularele Bisericii sunt unite între sine ca mădularele unui şi aceluiaş trup, al cărui cap este Isus Hristos ; această unire face comune toate bunurile duhovniceşti ale mădularelor Bisericii.

253. Cari sunt aceste bunuri?

Aceste bunuri sunt: sfânta jertfă a liturghiei, rugăciunile, posturile, faptele bune ale mădularelor Bisericii, şi harurile ce le primesc.

254. Pentruce dăm noi mădularelor Bisericii, adică credincioşilor, numele de sfinţi ?

Noi dăm mădularelor Bisericii, adică credincioşilor numele de sfinţi, pentrucă ei au fost sfinţiţi prin botez, şi sunt chemaţi a duce o vieaţă sfântă.

255. Cum suntem uniţi cu sfinţii din cer ?

Suntem uniţi cu sfinţii din cer prin rugăciunile noastre către dânşii, şi prin harurile ce ei ni le dobândesc dela Dumnezeu.

256. Cum suntem uniţi cu sufletele din purgator ?

Suntem uniţi cu sufletele din purgator prin rugăciunile şi prin faptele bune, ce le facem cu scopul de a uşura suferinţele lor.

257. Cum sunt uniţi între sine credincioşii depe pământ?

Credincioşii depe pământ sunt uniţi între sine prin aceea, că toţi credincioşii, mai ales cei drepţi, iau parte la bunurile duhovniceşti ale Bisericii; pentrucă harurile ce le primeşte fie-care şi faptele bune ce le face, sunt folositoare tuturor celorlalţi.

CAPITOLUL XI

Despre al zecelea articol al simbolului

„Iertarea păcatelor”.

258. Ce ne învaţă al zecelea articol al credinţei?

Al zecelea articol al credinţei ne învaţă, că în Biserica catolică noi putem dobândi iertarea păcatelor noastre şi a pedepselor datorite lor, în puterea vredniciilor lui Isus Hristos.

259. Ce este păcatul ?

Păcatul este o călcare a legii lui Dumnezeu sau a Bisericii făcută cu voie şi ştiinţă.

260. De câte feluri este păcatul ?

Păcatul este de două feluri: păcatul original sau strămoşesc şi păcatul actual sau al alegerii.

261. Ce este păcatul original sau strămoşesc ?

Păcatul original sau strămoşesc este acela, cu care toţi ne naştem, căci îl moştenim de la strămoşul nostru adică de la întâiul nostru părinte Adam, întru care toţi am păcătuit (Rom. 5, 12).

262. Ce este păcatul actual sau al alegerii?

Păcatul actual sau al alegerii este — acela pe care-l săvârşeşte omul cu ştiinţă şi de bunăvoie, dupăce a ajuns la vrâsta înţelegerii.

263. În câte chipuri se poate face pâcatul actual sau al alegerii ?

Păcatul actual se poate săvârşi în trei chipuri: cu gândul, cu cuvântul şi cu fapta.

264. Cum se împart păcatele actuale sau ale alegerii?

Păcatele actuale sau ale alegerii se împart în păcate de moarte şi în păcate lesne-iertătoare.

265. Cari păcate se numesc de moarte ?

Păcate de moarte se numesc acelea, cari lipsesc sufletul omului de vieaţa harului, şi cari fac pe om vrednic de pedeapsa veşnică a iadului.

266. Trebuie multe păcate de moarte pentrucă să ne facem vrednici de pedeapsa veşnică a iadului?

Pentrucă să ne facem vrednici de pedeapsa veşnică a iadului este de ajuns un singur păcat de moarte.

267. Câte condiţiuni se cer pentrucă un păcat să fie de moarte ?

Pentrucă un păcat să fie de moarte se cer următoarele condiţiuni:

1) călcarea unei legi a lui Dumnezeu sau a Bisericii în lucru mare,

2) cunoştinţa deplină de ceea ce facem,

3) voinţa deplină de a face răul cunoscut.

268. Ce păcate se numesc lesne-iertătoare?

Păcate lesne-iertătoare se numesc acelea, cari slăbesc în noi vieaţa harului, şi ne fac vrednici de pedepse vremelnice în vieaţa aceasta, sau în cealaltă (în purgator).

269. Când face omul un păcat lesne-iertător?

Omul face un păcat lesne-iertător când calcă o lege a lui Dumnezeu sau a Bisericii în lucru mic, sau în lucru mare, dar fără voie deplină, sau cunoştinţă deplină.

270. Trebuie să ne ferim mult de păcatele lesne-ieriătoare ?

Noi trebuie să ne ferim mult de păcatele lesne-iertătoare, pentrucă ele mânie pe Dumnezeu, şi deseori ne duc la păcate de moarte.

271. Ce păcate poate să ierte Biserica ?

Biserica poate să ierte toate păcatele, fără nici o deosebire.

272. Ce trebuie să facă păcătosul, ca să dobândească iertarea păcatelor sale?

Pentruca păcătosul să dobândească iertarea păcatelor sale trebuie:

1) să se căiască de păcatele sale, şi

2) să primească acele sacramente (sau taine), cari sunt orânduite de Isus Hristos spre iertarea păcatelor.

273. Ce sacramente a orânduit Isus Hristos spre iertarea păcatelor ?

Isus Hristos a orânduit două sacramente spre iertarea păcatelor: botezul şi pocăinţa.

274. Ce păcate se iartă prin Botez ?

Prin Botez se iartă păcatul strămoşesc şi toate păcatele făcute înainte de Botez.

275. Ce păcate pot fi iertate prin pocăinţă ?

Prin Pocăinţă pot fi iertate toate păcatele făcute după Botez.

CAPITOLUL XII

Despre al unsprezecelea articol al simbolului

„învierea morţilor”.

276. Ce ne învaţă al unsprezecelea articol al simbolului ?

Al unsprezecelea articol al simbolului ne învaţă, că la sfârşitul lumii, Dumnezeu va învia trupurile celor morţi şi le va împreuna pentru totdeauna cu suflelele lor.

277. Pentruce vor învia trupurile noastre ?

Trupurile noastre vor învia :
1) pentruca şi trupul să ia parte la răsplată sau Ia pedeapsă, precum a luat parte la împlinirea faptelor bune sau ale celor rele ;
2) pentrucă să fie desăvârşită biruinţa lui Isus Hristos asupra morţii.

278. Vor învia toţi oamenii ?

Toţi oamenii vor învia, atât cei buni cât şi cei răi.

279. Vor fi deopotrivă trupurile celor înviaţi?

Trupurile celor înviaţi nu vor fi “deopotrivă, ci acelea ale celor răi vor fi slute; iar trupurile celor buni vor fi luminoase şi asemenea trupului măreţ al lui Isus
Hristos. (I. Cor. 15, 51).

CAPITOLUL XIII

Despre al doisprezecelea articol al simbolului

„Vieaţa veşnică. Amin”

280. Ce ne învaţă al doisprezecelea articol al simbolului?

Al doisprezecelea articol al simbolului ne învaţă, că după această vieaţa pământească, cei drepţi se vor bucura de vieaţa veşnică, adică de o fericire nemărginită în cer (paradis).

281. Cine va ferici pe cei drepţi în cer?

Dumnezeu va ferici pe cei drepţi în cer, împărtăşindu-se lor împreună cu toate bunurile, al căror izvor nemărginit este el.

282. Cari vor fi bunurile trupului?

Bunurile trupului vor fi acestea: el nu va mai putea pătimi, va fi nemuritor, uşor, duhovnicesc şi luminos.

283. Care va fi fericirea sufletului ?

Fericirea sufletului va fi de a vedea pe Dumnezeu faţă în faţă, şi aceasta va fi răsplata credinţei; de a se bucura de dânsul, şi aceasta va fi răsplata nădejdei;
de a’l iubi şi de a fi iubit de dânsul în toată veşnicia, şi aceasta va fi răsplata dragostei.

284. Care va mai fi fericirea sufletului ?

Fericirea sufletului va mai fi de a vedea şi de a iubi măreaţa fire omenească a Mântuitorului; de a vedea şi de a iubi pe sfânta Fecioară, pe îngeri, pe toţi sfinţii, şi de a fi iubit de dânşii.

285. Putem noi pricepe această fericire veşnică ?

Noi nu putem pricepe această fericire veşnică, pentrucă ea întrece toate câte se pot zice şi gândi, căci precum spune sfântul Pavel: «cele ce ochiul n’a văzut, şi urechia n’a auzit şi la inima omului nu s’au suit, acelea le-a pregătit Dumnezeu celora ce’l iubesc pe dânsul». (I. Cor. 2, 9).

286. Vor fi cei drepţi deopotrivă de fericiţi ?

Cei drepţi nu vor fi deopotrivă de fericiţi, dar fiecare va primi răsplata după vrednicia sa.[24]

287. Nu vor fi oarecari drepţi cari se vor bucura de o slavă deosebită ?

Vor fi oarecari drepţi, cari se vor bucură de o slavă deosebită numită aureolă, şi anume: 1) acei cari au păstrat fecioria, 2) mucenicii (martirii), şi 3) învăţătorii celor dumnezeeşti.

288. Pentruce au pus Apostolii vieaţa veşnică Ia sfârşitul simbolului?

Apostolii au pus vieaţa veşnică la sfârşitul simbolului pentru a ne învăţa:
1) că cerul este scopul întregii învăţături a lui Isus Hristos, şi al tuturor lucrărilor lui Dumnezeu: facerea, mântuirea şi sfinţirea oamenilor;
2) Că dumnezeu este scopul nostru cel din urmă.

289. Pentruce cerul sau paradisul este numit „vieaţa veşnică” ?
Cerul sau paradisul este numit «vieaţa veşnică», pentruca noi să-I dorim fierbinte, fiindcă omul iubeşte cu patimă vieaţa.

290. Ce însemnează cuvântul „Amin” ?
Cuvântul «Amin» însemnează: aşa să fie.

291. Pentruce încheiăm simbolul Apostolilor cu cuvântul „Amin”?

Noi încheiăm simbolul Apostolilor cu cuvântul «Amin» pentru a arăta, că credem cu tărie toate câte sunt cuprinse în cele douăsprezece articole ale lui, şi că voim să trăim după această credinţă şi să murim într’însa.

PARTEA II

Despre sacramente

CAPITOLUL I

Despre har sau graţie

292. Ce este harul?

Harul este un dar suprafiresc, pe care ni-l dă Dumnezeu spre mântuirea noastră, pentru vredniciile lui Isus Hristos.

293. De câte feluri este harul ?

Harul este de două feluri: harul lucrător sau actual şi harul sfinţitor.

294. Ce este harul lucrător sau actual ?

Harul lucrător sau actual este un ajutor trecător suprafiresc, prin care Dumnezeu ne luminează mintea şi ne întăreşte voinţa, ca să putem face binele şi fugi de rău.

295. Ne este trebuincios harul lucrător?

Harul lucrător ne este aşa de trebuincios, în cât fără de dânsul nu putem face nimica vrednic de mântuirea noastră cea veşnică.

296. Dă Dumnezeu harul său fiecărui om ?

Dumnezeu dă fiecărui om har îndestulător pentru mântuire.

297. Ce trebuie să facem pentrucă harul să ne folosească spre mântuire ?

Pentruca harul să ne folesească spre mântuire, trebuie să nu ne împotrivim harului, dar să lucrăm împreună cu dânsul.

298. Ne putem noi împotrivi harului ?

Noi ne putem împotrivi harului, căci harul nu ne sileşte, dar numai ne îndeamnă şi ne ajută să facem binele.

299. Ce este harul sfinţitor?

Harul sfinţitor este un dar suprafiresc, prin care din păcătoşi ne facem drepţi, fii ai lui Dumnezeu, şi moştenitori ai împărăţiei cereşti.

300. Cum ne face harul sfinţitor din păcătoşi drepţi, fii ai lui
Dumnezeu şi moştenitori ai cerului ?

1) Harul sfinţitor ne curăţeşte cel puţin de toate păcatele de moarte, şi ne scapă de pedeapsa veşnică a iadului,
2) sfinţeşte sufletul nostru şi ne face plăcuţi în ochii lui Dumnezeu.

301. Ce trebuie să facă păcătosul pentrucă să dobândească harul sfinţitor?

Pentruca să dobândească harul sfinţitor, păcătosul trebuie:
1) să creadă, să nădăjduiască, să înceapă a iubi pe Dumnezeu, şi să se căiască de păcatele sale,
2) să primească sacramentul botezului sau, dacă este botezat, sacramentul pocăinţii.

302. Prin ce pierde omul harul sfinţitor?

Omul pierde harul sfinţitor numai prin păcatul de moarte, şi un singur păcat de moarte este de ajuns pentru ca să-l piardă.

303. Ce roade aduce omul cu harul sfinţitor ?

Cu harul sfinţitor omul face fapte bune, adică pline de vrednicie înaintea lui Dumnezeu, căci «tot pomul bun face roade bune». (Mat. 7, 17).

304. Nu poate face omul fapte bune şi în stare de păcat de moarte ?

Omul poate face fapte bune şi în stare de păcat de moarte, dar aceste fapte sunt fără vrednicie pentru cer.

305. Aşa dar nu este de nici un folos binele, ce-l face omul în stare de păcat de moarte ?

Binele, ce-l face omul în stare de păcat de moarte, este foarte folositor pentru a dobândi de la Dumnezeu harul de a se întoarce la bine, şi câte odată îndepărtează de la cel păcătos pedepsele vremelnice, de cari s’a făcut
vrednic.

306. De ce ne învrednicim noi prin faptele bune făcute în stare de har?

Prin faptele bune, făcute în stare de har, noi ne învrednicim :
1) de mărirea harului sfinţitor,
2) de împărăţia cerului.

307. De unde vine vrednicia faptelor bune ?

Vrednicia faptelor bune vine din nemărginitele vrednicii ale lui Isus Hristos, ale cărui mădulare suntem făcuţi prin harul sfinţitor.

308. Este dator fiecare creştin să facă fapte bune?

Fiecare creştin este dator să facă fapte bune, căci «tot, pomul, care nu face roadă bună, se va tăia şi se va arunca în foc». (Mat. 3, 10).

309. La ce fapte bune ne îndeamnă mai cu seamă Sfânta Scriptură ?

Sfânta Scriptură ne îndeamnă mai cu seamă la rugăciune, post şi pomană; prin cari lucruri sunt înţelese ori ce fapte de evlavie, de mortificaţiune, şi de dragoste către aproapele nostru.

310. La ce priveşte mai cu seamă Dumnezeu în faptele noastre cele bune ?

În faptele noastre cele bune, Dumnezeu priveşte mai cu seamă intenţia de a săvârşi toate, fie prin fapte, fie prin gând, fie prin vorbă, spre slava Iui; căci lucrând cu intenţiunea bună, de a plăcea lui Dumnezeu, cu siguranţă dobândim o mare răsplată chiar pentru faptele bune cele mai mici.[25]

311. Poate fi sfinţită o faptă rea printr’o intenţie bună?

Nici cea mai mică faptă rea nu poate fi sfinţită, chiar prin intenţia cea mai bună şi sfântă.

312. Cum putem deştepta în noi intenţia cea bună ?

Intenţia cea bună o putem deştepta în noi în chipul acesta: «Dumnezeul meu, eu îţi dăruiesc toate gândurile, cuvintele şi faptele mele spre cinstea şi mărirea ta».
Sau: «Doamne Dumnezeul meu, să fie toate spre cinstea ta».

313. Când trebuie să deşteptăm în noi intenţia cea bună ?

Este bine să deşteptăm în noi intenţia cea bună mai deseori în timpul zilei, dar mai cu seamă în fiecare dimineaţă.

CAPITOLUL II

Despre sacramente în genere

314. Ce este un sacrament sau o taină ?

Un sacrament, sau o taină, este un semn văzut, orânduit de Isus Hristos, prin care dobândim harul nevăzut spre sfinţirea sufletelor noastre.

315. Câte lucruri se cer Ia un sacrament ?
La un sacrament se cer trei lucruri:
1) semnul văzut,
2) harul nevăzut,
3) orânduirea prin Isus Hristos.

315[bis]. Pentruce sacramentul se numeşte semn?

Sacramentul se numeşte semn, pentrucă el însemnează harul ce’l primim. Aşa în botez, spălarea cu apă este semnul, care ’ însemnează, că harul, ce-l primim, spală sau curăţeşte sufletul nostru de păcat.

316. Cum trebuie să primim sacramentele, pentruca ele să ne dea harul?

Pentruca sacramentele să ne dea harul, noi trebuie să le primim vredniceşte.

317. Ce păcat face acela care primeşte nevredniceşte vre-un sacrament ?

Acela, care primeşte nevredniceşte vre-un sacrament, face un păcat de moarte, şi anume un sacrilegiu.

318. Ce este un sacrilegiu ?

Un sacrilegiu se numeşte păcatul prin care dispreţuim şi necinstim un lucru sfânt.

319. Câte sacramente a orânduit Isus Hristos ?

Isus Hristos a orânduit şapte sacramente, şi anume:
1) botezul, 2) mirul sau confirmaţiunea, 3) euharistia sau comunicătura, 4) pocăinţa sau penitenţa, 5) maslul, 6) preoţia şi 7) căsătoria.

320. Ce har ne dau sacramentele ?

Sacramentele ne dau :

1) harul sfinţitor, sau îl măresc în noi, dacă’l avem;

2) fiecare sacrament ne dă şi harurile lucrătoare, ce corespund scopurilor sale.

321. Cum se împart sacramentele ?

Sacramentele se împart:

1) în sacramentele celor vii, şi în sacramentele celor morţi;

2) în sacramente, cari nu se pot primi decât o singură dată, şi în sacramente, cari se pot primi de mai multe ori.

322. Cari sunt sacramentele celor vii?

Sacramentele celor vii sunt: 1) mirul, 2) euharistia, 3) maslul, 4) preoţia şi 5) căsătoria.

323. Pentruce se numesc ele sacramentele celor vii?

Mirul, euharistia, maslul, preoţia şi căsătoria se numesc sacramentele celor vii, pentrucă acela, care le primeşte, trebuie să aibă vieaţa suprafirească, adică să fie în starea harului sfinţitor.

324. Cari sunt sacramentele celor morţi ?

Sacramentele celor morţi sunt: 1) botezul şi 2) pocăinţa.

325. Pentruce se numesc ele sacramentele celor morţi ?

Botezul şi pocăinţa se numesc sacramentele celor morţi, pentrucă cel ce le primeşte nu are încă vieaţa suprafirească, adică harul sfinţitor, sau a pierdut-o.

326. Cari sacramente nu se pot primi decât o singură dată ?

Botezul, mirul şi preoția nu se pot primi decât numai o singură dată, pentrucă ele întipăresc în suflet un semn neşters numit caracter.

327. Atârnă puterea sacramentelor dela sfinţenia sau credinţa aceluia dela care le primim ?

Puterea sacramentelor nu atârnă dela sfinţenia, nici dela credinţa, aceluia dela care le primim, fiindcă sacramentele îşi au toată puterea lor dela Isus Hristos,
care le-a orânduit.

CAPITOLUL III

Despre botez

328. Ce este botezul ?

Botezul este cel dintăiu şi cel mai trebuincios sacrament, prin care ni se iartă păcatul strămoşesc şi toate păcatele făcute înainte de botez, şi ne facem creştini.

329. Cum se botează?

Se botează în chipul următor : Turnăm apă peste capul celui ce se botează, şi în acelaş timp spunem :
Eu te botez în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

330. Ce dobândim prin sacramentul botezului ?

1) Botezul ne curăţeşte de păcatul strămoşesc şi de toate celelalte păcate făcute înainte de a-l primi;

2) ne iartă toată pedeapsa veşnică a iadului şi pedepsele vremelnice datorite păcatelor noastre;

3) ne dă harul sfinţitor şi ne face copii ai lui Dumnezeu ;

4) ne face mădulare ale Bisericii şi moştenitori ai împărăţiei cereşti ;

5) întipăreşte în, sufletul nostru un semn neşters, că suntem ai lui Isus Hristos.

331. Pentruce botezul este cel dintăiu sacrament?

Botezul este cel dintăiu sacrament, pentrucă înainte de botez nu putem primi nici un alt sacrament.

332. Pentruce botezul este cel mai trebuincios sacrament?

Botezul este cel mai trebuincios sacrament, pentrucă fără de botez nimeni nu se poate mântui.

333. Nu poate fi înlocuit niciodată botezul apei ?

Botezul apei poate fi înlocuit la nevoie prin botezul dorinţei sau al sângelui.

334. Ce este’botezul dorinţei ?

Botezul dorinţei este dragostea desăvârşită către Dumnezeu, cu propunerea de a face toate câte el a orânduit pentru mântuirea omului; prin urmare de a primi şi botezul.

335. Ce este botezul sângelui?

Botezul sângelui este mucenicia sau martirul, adică suferinţa morţii pentru Isus Hristos.

336. Cine trebuie să boteze ?

Numai parohul trebuie să boteze, dar la nevoie poate să boteze oricine, chiar și femeile.

337. Dacă la nevoie poate să boteze orice om, apoi fac bine acei părinţi, cari în lipsa preotului catolic, lasă să se boteze copiii lor de preoţi necatolici?

Părinţii cari în lipsa preotului catolic, lasă să li se boteze copiii de preoţi necatolici nu numai că nu fac bine, dar fac foarte rău, şi se fac vinovaţi de un păcat mare şi cad în excomunicaţiune (afurisenie) rezervată Episcopului. (Can. 2319, sub. 3.)

338. Ce trebuie dar să facă părinţii în lipsa unui preot catolic ?

În lipsa unui preot catolic, dacă este cea mai mică primejdie ca copilul să moară fără botez, părinţii trebuie să roage pe vre-o persoană catolică să Ie boteze copilul. În lipsa unei alte persoane catolice, va boteza tatăl sau chiar mama.[26]

339. Ce apă trebuie să întrebuinţăm la botez ?

La botez trebuie să întrebuinţăm apă firească, precum este apa de izvor, de ploaie, de râu ş. a.

340. Cum se botează la nevoie în lipsa unui preot catolic ?

La nevoie, în lipsa unui preot catolic, se botează în chipul următor: Se toarnă apă firească pe capul aceluia care primeşte botezul, cu scopul de a face ceea ce face sfânta Biserică, şi în acelaş timp, acela care toarnă apa trebuie să zică: «eu te botez în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh».

341. Ar fi bun botezul dacă unul ar turna apa, iar altul ar zice cuvintele ?

Dacă unul ar turna apa, iar altul ar zice cuvintele, botezul nu ar fi bun.

342. Ar fi bun botezul dacă aceiaş persoană, care dotează, mai întăiu ar turna apa, şi apoi ar zice cuvintele sau vice-versa ?

Dacă persoana, care botează, mai întăiu ar turna apa şi apoi ar zice cuvintele, sau vice-versa, botezul nu ar fi bun ; pentru că trebuie să zicem cuvintele în
acelaş timp în care turnăm apa.

343. Când trebuie să fie botezaţi copiii?

Copiii trebuie să fie botezaţi cât se poate mai degrabă după naştere; de aceia fac foarte rău acei părinţi, cari neavând lipsă de preot catolic, nu lasă să boteze îndată pe copii; şi fac chiar un mare păcat, dacă amână un timp însemnat cu botezul lor.

344. Este iertat de a boteza în casă pe copii ?

Afară de un caz de boală grea a copilului, nu este nici odată iertat de a boteza în casă, căci locul hotărît pentru botezul solemn este numai biserica.[27]

345. De ce se leapădă omul la botez ?

La botez omul se leapădă de Satana, de faptele lui şi de fala lui.

346. Pentruce se leapădă omul la botez de Satana, de faptele lui şi de fala lui?

Omul se leapădă la botez de Satana, de faptele lui şi de fala lui, pentrucă nimeni nu poate fi al lui Hristos dacă nu se leapădă nu numai de Satana, dar şi de faptele lui, adică de păcate, şi de fala lui, adică de duhul şi deşertăciunile lumeşti.

347. La ce ne îndeamnă haina albă pe care o primim la botez ?
Haina albă, pe care o primim la botez, ne îndeamnă să trăim, în toată vieaţa noastră, curaţi şi nepătaţi de păcat; de aceea preotul zice, când ni-o dă: «Primeşte veşmântul alb, pe care să’l aduci nepătat înaintea tribunalului Domnului nostru Isus Hristos, ca să dobândeşti vieaţa veşnică».

348. Ce însemnează lumânarea aprinsă, ce-o primeşte omul la botez?

Lumânarea aprinsă, ce-o primeşte omul la botez, însemnează, că creştinul trebuie să lumineze lumea prin o vieaţa virtuoasă.

349. Ce trebuie să însemnăm despre naşi?

Naşii sunt ca nişte părinţi sufleteşti ai botezatului, şi fac în numele lui mărturisirea credinţei şi făgăduinţa de a trăi creştineşte. De aceea naşii nu se pot căsători cu finii lor, din pricina rudeniei duhovniceşti ce se iveşte între dânşii; în lipsa părinţilor, naşii trebuie să aibă grija, ca finii să fie crescuţi în religiunea catolică; şi pentru aceasta, naşii înşişi trebuie să fie nu numai catolici, dar şi cu moravuri bune; de aceia nu pot fi în nici un caz primiţi ca naşi creştinii de alte confesiuni.

CAPITOLUL IV

Despre mir sau confirmaţiune

350. Ce este mirul sau confirmaţiunea ?

Mirul sau confirmaţiunea este un sacrament prin care primim pe Duhul Sfânt cu darurile lui, ca să putem mărturisi cu tărie credinţa creştinească.

351. Ce dobândim noi prin sacramentul mirului?

Prin sacramentul mirului, noi dobândim:
1) creşterea harului sfinţitor;
2) darurile sfântului Duh, ca să ne luptăm împotriva răului şi să creştem în bine;
3) întipărirea în sufletul nostru a unui semn neşters de luptători ai Iui Hristos.

352. Cari sunt darurile Sfântului Duh ?

Darurile Sfântului Duh sunt aceste şapte: 1) Înţelepciunea, 2) Înţelegerea. 3) Sfatul. 4) Puterea. 5) Cunoştinţa. 6) Pietatea (cuvioşia), şi 7) Frica de Dumnezeu.

353. Cine poate mirui?

Numai Episcopii, ca urmaşi ai Apostolilor, pot mirui ; dar la nevoie orice preot poate mirui cu o învoire deosebită a Papei.

354. Cum mirueşte Episcopul ?

Episcopul mirueşte astfel: întinde manile asupra celor cari primesc mirul, şi chiamă pe Sfântul Duh asupra lor; după aceea pune mâna peste capul fiecăruia, îl unge cu sfântul mir, şi’l loveşte uşor cu palma zicând : «pace ţie» ; la sfârşit binecuvântează pe toţi.

355. Cum se face ungerea cu sfântul mir?

Episcopul face cu sfântul mir o cruce pe fruntea celui ce este miruit şi zice: «te însemn cu semnul crucii, şi te întăresc cu mirul mântuirii în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh».

356. Din ce e făcut sfântul mir ?

Sfântul mir este făcut din unt-de-lemn amestecat cu balsam, şi este sfinţit de Episcop la liturghia Joei mari.

357. Ce însemnează untul-de-lemn ?

Untul-de-lemn însemnează întărirea lăuntrică pentru lupta împotriva vrăjmaşului mântuirii noastre.

358. Pentruce se amestecă cu untul-de-lemn balsam mirositor ?

Cu untul-de-lemn se amestecă balsam mirositor, pentru a arăta, că cel miruit dobândeşte harul de a se ţinea curat de răutăţile lumii, şi că trebuie să răspândească bunul miros al unei vieţi creştineşti.

359. Pentruce face Episcopul semnul crucii pe fruntea celui ce este miruit?

Episcopul face semnul crucii pe fruntea celui ce este miruit, pentru a arăta, că creştinul nu trebuie să se ruşineze nici odată de sfânta cruce, dar că el trebuie să mărturisească fără frică credinţa în Isus Hristos cel răstignit.

360. Pentru ce Episcopul loveşte uşor cu palma obrazul celui ce este miruit ?

Episcopul loveşte uşor cu palma obrazul celui ce este miruit, pentru a’i aminti că, de atunci înainte, este dator să sufere orice batjocură pentru numele lui Isus Hristos.

361. Este trebuincios pentru mântuire sacramentul mirului ?

Sacramentul mirului nu este numai de cât trebuincios pentru mântuire, însă nu face bine acela care nu-l primeşte din nepăsare.

362. Cine poate fi miruit ?

Orice om botezat poate fi miruit.

363. De câte ori putem fi miruiţi?

Nu putem fi miruiţi de cât o singură dată.

364. La ce vrâstă trebuie să fie miruiţi copiii?

Sinodul Tridentin ne învaţă, că nu trebuie să aşteptăm cu miruirea copiilor până ce ei au vrâsta de doisprezece ani, dar că se cuvine să aşteptăm până ce ei au ajuns la vrâsta de şapte ani.

365. Cum trebuie să primim sacramentul mirului ?

Trebuie să primim sacramentul mirului în chipul următor :

1) să ne curăţim sufletul cel puţin de toate păcatele de moarte, şi, de aceia este bine să ne mărturisim;
2) să cerem dela Dumnezeu darurile Sfântului Duh ;
3) trebuie să făgăduim lui Dumnezeu, că vom trăi şi muri ca nişte buni creştini;
4) nu trebuie să eşim din biserică pânăce Episcopul nu va fi dat binecuvântarea din urmă, şi pânăce n’am spus rugăciunile poruncite de Episcop.

366. Pentruce sunt luaţi naşi şi la mir?

La mir , sunt luaţi naşi, pentruca prin sfat şi prin faptă să ajute mai târziu pe finii lor în lupta duhovnicească.

367. Ce trebuie să însemnăm despre naşii de la mir ?

Naşii trebuie să fie ei însiși miruiţi şi de sexul finilor lor, şi au aceleaşi datorii ca şi naşii de la botez.[28]

CAPITOLUL V

Despre Euharistie sau sfânta Cumunicătură

§. 1. Despre prezenţa reală a lui Isus Hristos în sacramentul Euharistiei

368. Ce este Euharistia ?

Euharistia este un sacrament, care, sub chipul pânii şi al vinului, cuprinde adevăratul trup şi adevăratul sânge al Domnului nostru Isus Hristos pentru hrana sufletului nostru.

369. Cum se mai numeşte sacramentul Euharistiei?

Sacramentul Euharistiei se mai numeşte şi sacramentul Altarului sau sfânta Precistanie.

370. Când a orânduit Isus Hristos sacramentul Euharistiei ?
Isus Hristos a orânduit sacramentul Euharistiei la cina de pe urmă, în ajunul patimilor şi al morţii sale.[29]

371. Cum a orânduit Isus Hristos sacramentul Euharistiei?

Isus Hristos a orânduit taina Euharistiei atunci când a luat pânea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi a dat-o Apostolilor săi zicând: «Luaţi şi mâncaţi ; acesta este trupul meu». După aceea a luat paharul cu vin, l-a binecuvântat şi l-a dat lor zicând: «Beţi din acesta toţi; acesta este sângele meu,… aceasta să faceţi spre amintirea mea». (Mat. 26, 26, 28; Luc. 22, 19, 20).

372. Ce s’a întâmplat cu pânea şi cu vinul după ce Isus Hristos a zis cuvintele: „acesta este trupul meu,., acesta este sângele meu”?

După ce Isus Hristos a zis cuvintele: «acesta este trupul meu,… acesta este sângele meu», pânea s’a prefăcut în adevăratul său trup, iar vinul în adevăra-
tul său sânge.

373. Ce a mai rămas din pâne şi din vin după cuvintele lui Isus Hristos ?

După cuvintele lui Isus Hristos n’a mai rămas din pâne şi din vin de cât numai chipul.

374. Ce înţelegem noi prin chipul pânii şi al vinului ?

Prin chipul pânii şi al vinului noi înţelegem totul ce cade sub simţurile noastre din pâne şi din vin, precum gustul, mirosul, culoarea, forma, etc.

375. Cui a dat Isus Hristos puterea de a preface pânea şi vinul în trupul şi sângele său ?

Isus Hristos a dat Apostolilor puterea de a preface pânea şi vinul în trupul şi sângele lui, când li-a zis : «aceasta să faceţi spre amintirea mea». (Luc. 22, 19).

376. La cine a trecut dela Apostoli această putere ?

Această putere a trecut dela Apostoli la Episcopi şi la preoţi.

377. Când pun în lucrare Episcopii şi preoţii această putere ?

Episcopii şi preoţii pun în lucrare această putere în timpul sfintei liturghii, atunci când zic asupra pânii şi asupra vinului cuvintele lui Isus Hristos ; «acesta este trupul meu» ;—«acesta este sângele meu».

378. Ce se află aşa dar pe altar după prefacere ?

După prefacere se află pe altar adevăratul trup şi adevăratul sânge al lui Isus Hristos, sub chipul pânii şi al vinului, împreună cu sufletul şi dumnezeirea lui.

379. Cât timp rămâne de faţă Isus Hristos în sfânta Euharistie ?

Isus Hristos rămâne de faţă în sfânta Euharistie atâta timp cât ţine chipul pânii şi al vinului.

380. Se află de faţă sub chipul pânii numai trupul Iui Isus Hristos şi sub chipul vinului numai sângele lui ?

Sub fiecare chip se află de faţă Isus Hristos întreg şi nedespărţit, precum este el în cer întreg şi nedespărţit : adecă atât trupul cât şi sângele împreună cu
sufletul şi dumnezeirea lui Isus Hristos.

381. Când frânge preotul sfânta hostie, frânge el şi trupul lui Isus Hristos ?

Când preotul frânge hostia sfântă, frânge numai chipul panii, iar trupul lui Isus Hristos rămâne întreg în fiecare părticică.

382. Ce cere dela noi aflarea de faţă a lui Isus Hristos în sacramentul Euharistiei?

Aflarea de faţă a lui Isus Hristos în sacramentul Euharistiei cere dela noi, să’l adorăm în prea sfânta Euharistie,[30] să mergem deseori Ia biserică, şi să ne rugăm lui acolo cu mare dragoste şi umilinţă.

383. Pentruce a orânduit Isus Hristos sfânta Euharistie ?
Isus Hristos a orânduit sfânta Euharistie :
1) spre a se jertfi pentru noi în sfânta liturghie, şi
2) spre a ni se da nouă în sfânta Comunicătură ca hrană a sufletului nostru.

§. 2. Despre sfânta jertfă a liturghiei

384. Ce este jertfa ?

Jertfa este un dar văzut adus lui Dumnezeu spre a’l cinsti şi a ne închina lui şi a-l recunoaşte de cel mai mare Domn al nostru.

385. S’au adus totdeauna jertfe lui Dumnezeu ?

Chiar dela începutul lumii s’au adus jertfe lui Dumnezeu, iar în Testamentul Vechiu jertfele erau poruncite de însuş Dumnezeu.

386. Pentruce au încetat jertfele Testamentului Vechiu?

Jertfele Testamentului Vechiu au încetat, pentru că ele erau numai nişte chipuri ale jertfei nepătate din Testamentul Nou,’şi de aceea nu puteau să ţie mai mult de cât Vechiul Testament.

387. Care este jertfa Testamentului Nou ?

Jertfa Testamentului Nou este însuş Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care s’a jertfit pentru noi Tatălui său ceresc prin moartea sa pe cruce.

388. A încetat orice jertfă după moartea lui Isus Hristos?
După moartea lui Isus Hristos n’a încetat orice jertfă, căci în Testamentul Nou trebuie să fie o jertfă curată, care să ne înfăţişeze jertfa depe cruce şi să reverse asupra noastră foloasele ei.

389. Ni-a fost făgăduită de Dumnezeu această jertfă?

Această jertfă ni-a fost făgăduită de Dumnezeu prin profetul (prorocul) Malahia.

390. Ce a prorocit Malahia?

Malahia a prorocit, că jertfele Testamentului Vechiu vor înceta, căci aşa spune Domnul: «Dela răsăritul şi până la apusul soarelui, mare este numele meu între popoare, şi în tot locul se sacrifică, şi se aduce numelui meu o jertfă curată». (Mat. 1, 11).

391. Care este jertfa curată prorocită de Malahia ?

Jertfa curată prorocită de Malahia este jertfa sfintei liturghii.

392. Cine a orânduit jertfa sfintei liturghii ?

Însuş Isus Hristos a orânduit jertfa sfintei liturghii la cina cea din urmă, înaintea patimei sale.

393. Ce este jertfa sfintei liturghii ?

Jertfa sfintei liturghii este jertfa Noului Testament, în care Domnul nostru Isus Hristos, sub chipul pânii şi al vinului, se jertfeşte, prin mânile preotului, Tatălui
său ceresc, într’un chip neîncruntat, întocmai cum s’a jertfit pe cruce într’un chip încruntat.

394. Nu este nici o deosebire între jertfa sfintei liturghii şi jertfa de pe cruce?

Jertfa sfintei liturghii este aceeaş jertfă ca şi jertfa de pe cruce, numai chipul de a jertfi este deosebit.

395. Pentruce este sfânta liturghie aceeaş jertfă ca şi jertfa de pe cruce?

Sfânta liturghie este aceeaş jertfă ca şi jertfa de pe cruce, pentrucă în amândouă este acelaş, care jertfeşte şi care este jertfit—Domnul nostru Isus Hristos.

396. Care» este deosehirea între- jertfa-sfintei liturghiişi jertfa de pe cruce ?

Deosebirea între jertfa sfintei liturghii şi jertfa de pe cruce este aceasta: pe cruce Isus Hristos s’a jertfit vărsându-şi sângele, în sfânta liturghie se jertfeşte prin mânile preotului fără a-şi vărsa sângele.

397. Dacă Isus Hristos nu-şi varsă sângele în jertfa sf. liturghii, dece zici că Ia liturghie Isus Hristos se jertfeşte întocmai precum s’a jertfit pe cruce ?

Zic că la liturghie Isus Hristos se jertfeşte întocmai precum s’a jertfit pe cruce, pentrucă chipurile pânii şi al vinului fiind despărţite, ne arată sângele lui Isus Hristos despărţit de trupul lui, ca şi pe cruce, şi tocmai pentru aceasta Isus Hristos a întemeiat Euharistia sub chipul pânii şi al vinului.

398. Cui se aduce jertfa sfintei liturghii ?

Jertfa sfintei liturghii se aduce numai lui Dumnezeu, pentrucă jertfa este o adoraţiune (închinare) datorită numai lui Dumnezeu.

399. Pentru care scop se aduce lui Dumnezeu jertfa sfintei liturghii ?

Jertfa liturghii sfintei se aduce lui Dumnezeu :
1) ca să ne închinăm lui;
2) ca să-i mulţumim pentru binefacerile lui ;
3) ca să dobândim iertarea păcatelor noastre, şi uşurarea suferinţelor sufletelor din Purgator.
4) ca să cerem harurile Iui.

400. Cine are parte de darurile ce se revarsă prin sfânta liturghie ?

De darurile, ce se revarsă prin sf. liturghie, are parte în deobşte toată biserica, adică cei vii şi cei morţi, însă în deosebi au parte:
1) preotul care aduce jertfa;
2) acela sau aceia pentru cari se zice liturghia;
3) toţi aceia care-ascultă cu evlavie sfânta liturghie.
De aceia fac foarte bine aceia cari merg chiar în toate zilele Ia sfânta liturghie.

401. Cum trebuie să ascultăm sfânta liturghie ?

Noi trebuie să ascultăm sfânta liturghie întocmai ca şi cum am vedea pe Isus Hristos suferind şi murind pe cruce pentru noi.

402. Cari sunt părţile cele mai însemnate ale liturghiei ?

Părţile cele mai însemnate ale liturghiei sunt: ofertorul, prefacerea şi comunicarea.[31]

§ 3. Despre Comunicătură sau Împărtăşenie

403. Ce primim în sfânta Comunicătură sau împărtăşenie ?

În sfânta Comunicătură sau Împărtăşenie primim adevăratul trup şi sânge al lui Isus Hristos, împreună cu sufletul şi dumnezeirea lui.

404. Suntem noi datori să primim sfânta Comunicătură ?

Noi suntem datori să primim sfânta Comunicătură:
1) pentrucă Isus Hristos a poruncit aceasta, când a zis: «Adevăr, adevăr zic vouă : de nu veţi mânca trupul Fiului omului, şi nu veţi bea sângele lui, nu veţi avea vieaţa în voi» (Ioan 6,54);
2) pentru că Biserica ne porunceşte să ne comunicăm sau să ne împărtăşim în timpul paştilor.

405. Poruncind Isus Hristos să bem sângele lui, ni-a poroncit el să-l primim şi sub chipul vinului ?

Nu, căci sub chipul pânii noi primim pe Isus Hristos întreg, prin urmare primim şi sângele lui; de aceia Isus Hristos făgăduieşte vieaţa veşnică şi acelora
cari îl primesc numai sub chipul pâinii, căci a zis lămurit : «De va mânca cineva din pânea aceasta, va fi viu în veci». (Ioan 6, 51 şi 58).

406. Acela care primeşte pe Isus Hristos numai sub chipul pânii, primeşte tot atâta cât şi preotul care’l primeşte şi sub chipul vinului ?

Da, acela care primeşte pe Isus Hristos numai sub chipul pânii, primeşte tot atâta, cât şi preotul, care’l primeşte şi sub chipul vinului, pentrucă amândoi primesc pe Isus Hristos întreg viu şi nedespărţit: trupul, sângele, sufletul şi dumnezeirea lui.

407. Deci pentruce a orânduit Isus Hristos Euharistia sub chipul pânii şi al vinului ?

Isus Hristos a orânduit Euharistia sub chipul pânii şi al vinului, pentrucă el a orânduit în acelaş timp şi o jertfă la care sunt trebuincioase amândouă chipurile.

408. Când suntem datori să ne înpărtâşim ?

Fiecare creştin este dator să se’mpărtăşească :

1) în fiecare an, în timpul paştilor, după ce a ajuns la vrâsta înţelegerii ; adică cam pela şapte ani împliniţi;

2) când este greu bolnav; însă dorinţa Bisericii este ca credincioşii să se comunice deseori, şi dacă este cu putinţă, chiar în fiecare zi.[32]

§ 4. Despre pregătirea cuvenită pentru sfânta Comunicătură sau Împărtăşenie

409. Ce haruri ne dă sfânta Comunicătură ?

Sfânta Comunicătură:
1) ne uneşte cu Isus Hristos, şi măreşte în noi harul sfinţitor;
2) slăbeşte patimile cele rele şi ne dă putere să facem binele;
3) ne curăţeşte de păcatele lesne-iertătoare şi ne păzezeşte de păcatele de moarte ;
4) ne dă arvuna învierii, şi a fericirii noastre veşnice.

410. Dacă prin sfânta Comunicătură dobândim atâtea haruri, ce-ar trebui să facem ?

Fiindcă prin sfânta Comunicătură dobândim atâtea haruri, noi am trebui să ne împărtăşim deseori, luându-ne după pilda întâilor creştini şi a multora de astăzi.

411. Primeşte fiecare om aceste haruri prin sfânta Comunicătură ?

Numai aceia primesc aceste haruri prin sfânta Comunicătură, cari se pregătesc cum se cuvine.

412. Ce pregătire este trebuincioasă pentru a ne împărtăşi vredniceşte ?

Sunt două soiuri de pregătiri trebuincioase pentru a ne împărtăşi vredniceşte: una priveşte sufletul, iar alta trupul.

413. Care este cea mai însemnata pregătire a sufletului ?
Cea mai însemnată pregătire a sufletului este ca sa ne aflăm în starea harului sfinţitor, adică să nu fim vinovaţi de nici un păcat de moarte.

414. Acela care se ştie vinovat de vreun păcat de moarte, ce trebuie să facă înainte de a se împărtăşi ?

Acela care se ştie vinovat de vreun păcat de moarte, înainte de a se împărtăşi, trebuie să facă o spovadă bună.

415. Ce păcat face acela, care se împărtăşeşte ştiindu-se vinovat de vreun păcat de moarte ?

Acela care se împărtăşeşte, ştiindu-se vinovat de vreun păcat de moarte, face un păcat mare, numit sacrilegiu, şi primeşte trupul şi sângele Domnului spre judecata şi afurisenia sa. (I Cor. îl, 27, 29).

416. Păcatele lesne-iertătoare îl fac pe om nevrednic de împărtăşenie ?

Păcatele lesne-iertătoare nu-l fac pe om nevrednic de împărtăşenie, dar micşorează lucrarea harului; de aceea este bine de a curăţi sufletul şi de păcatele uşoare, prin căinţă sau prin mărturisire (spovadă).

417. Cum trebuie să ne mai pregătim pentru sfânta Împărtăşenie ?

Trebuie să ne mai pregătim pentru sfânta Împărtăşenie căutând sa ne apropiem cu evlavie.

418. Cum putem deştepta în noi evlavia?

Putem deştepta în noi evlavia prin fapta credinţii, a nădejdei, a dragostei, a umilinţii şi a căinţii de păcate, prin adoraţiunea sfintei Euharistii şi prin dorinţa de a primi pe Isus Hristos.

419. Ce se mai cere dela acela care merge la sfânta Comunicătură sau Împărtăşenie ?

Acela care merge la sfânta Comunicătură sau Împărtăşenie mai trebuie să cunoască misterele cele de căpetenie, şi să creadă cu tărie că va primi pe însuş Isus Hristos.

420. Care este pregătirea cerută din partea trupului ?

Pregătirea cerută din partea trupului este:
1) ca acela care primeşte sfânta Comunicătură să nu fi mâncat nici băut nimica dela miezul nopţii;
2) să fie îmbrăcat cu haine cuviincioase.

421. Când ne putem împărtăşi chiar după ce am mâncat sau am băut ceva?

Numai atunci ne putem împărtăşi chiar dupăce am mâncat sau băut ceva, când suntem aşa de bolnavi, în cât am fi în primejdie de moarte.

§ 5. Despre chipul de a se comunica sau împărtăşi

422. Cum trebuie să ne apropiem de altar când mergem să primim sfânta Comunicătură ?

Când mergem să primim sfânta Comunicătură, trebuie să ne apropiem de altar îmbrăcaţi curat şi fără lux, cu mânile împreunate şi fără mănuşi, cu ochii plecaţi, şi apoi să ne îngenunchiem la banca, unde preotul împărţeşte sfânta Comunicătură.

423. Ce e bine să facem când preotul arată poporului sfânta Comunicătură ?

Când preotul arată poporului sfânta Comunicătură, e bine să plecăm capul, să ne batem cu umilinţă pieptul şi să zicem de trei ori împreună cu preotul: «Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu, ci numai zi cu cuvântul, şi se va tămădui sufletul meu».

424. Ce trebuie să facem când ne împărtăşim ?

Trebuie să ţinem cu amândouă mânile, sub bărbie, talgerul, ce este la banca Comunicării, să ridicăm capul să deschidem puţin gura, să punem limba pe buza de jos şi, dupăce am primit sfânta Comunicătură, s’o înghiţim.[33]

425. Ce trebuie să facem după ce ne-am împărtăşit (comunicat) ?
Dupăce ne-am împărtăşit trebuie să ne ducem modest la locul nostru şi să ne închinăm cel puţin un sfert de ceas, mulţumind lui Dumnezeu pentru harul primit.

426. Fac bine aceia cari iesă din biserică îndată dupăce s’au
împărtăşit ?

Aceia cari iesă din biserică îndată dupăce s’au împărtăşit nu fac deloc bine.

427. Câtă vreme rămâne Isus Hristos în noi dupăce am primit
sfânta Comunicătură ?

Cu prezenţa sa reală Isus Hristos rămâne în noi atâta vreme, cât rămâne şi chipul pânii; iar cu harul său rămâne în noi, câtă vreme suntem curaţi de orice
păcat de moarte.

428. Cum se cuvine ca să petrecem ziua în care ne-am împărtăşit ?

Se cuvine să petrecem cu evlavie ziua în care ne-am împărtăşit, fugind de plăcerile şi petrecerile lumeşti.

CAPITOLUL VI

Despre pocăinţă sau penitenţă

§. 1. Despre sacramentul pocăinţii în genere

429. Ce este pocăinţa sau penitenţa ?

Pocăinţa sau penitenţa este un sacrament prin care duhovnicul iartă păcatele făcute după botez, dacă omul se căeşte de dânsele, le mărturiseşte şi este hotărît să nu mai păcătuească.

430. Când a orânduit Isus Hristos sacramentul pocăinţii ?

Isus Hristos a orânduit sacramentul pocăinţii după învierea sa, când a zis Apostolilor: «Primiţi pe Duhul Sfânt; cărora le veţi iertă păcatele, se vor ierta lor, şi cărora le veţi ţinea, vor fi ţinute». (Ioan, 20, 22. 23)

431. La cine a trecut dela Apostoli puterea de a ierta păcatele ?

Puterea de a ierta păcatele a trecut dela Apostoli la Episcopi şi la preoţi.

432. Pot fi iertate toate păcatele prin sacramentul pocăinţii?

Prin sacramentul pocăinţii pot fi iertate toate păcatele făcute după botez, fie ele ori cât de mari.

433. Este numai de cât trebuincios pentru mântuire sacramentul pocăinţii ?

Sacramentul pocăinţii este numai decât trebuincios pentru mântuirea tuturor acelora, cari au făcut vre-un păcat de moarte după botez.

434. Când primim noi sacramentul pocăinţii?

Noi primim sacramentul pocăinţii atunci când duhovnicul ne dă absoluţiunea, adică deslegarea păcatelor.

435. Ce ne dă Dumnezeu prin sacramentul pocăinţii?

Prin sacramentul pocăinţii:

1) Dumnezeu ne iartă păcatele făcute după botez ;

2) ne iartă pedeapsa veşnică, şi cel puţin o parte din pedeapsa vremelnică;

3) ne dă înapoi harul sfinţitor, dacă l’am pierdut prin vre-un păcat de moarte, sau ni’l sporeşte, dacă nu l-am pierdut ;

4) ne mai dă şi alte haruri lucrătoare, cari ne ajută să facem binele şi să fugim de rău.

436. Câte lucruri sunt trebuincioase ca să primim vredniceşte sacramentul pocăinţii ?

Ca să primim vredniceşte sacramentul pocăinţii sunt trebuincioase cinci lucruri :

1) cercetarea cugetului,

2) căinţa,

3) propunerea,

4) spovada sau mărturisirea păcatelor,

5) îndestularea.

§ 2. Despre cercetarea cugetului

437. Ce însemnează a ne cerceta cugetul?

A ne cerceta cugetul însemnează, a ne gândi la viaţa, noastră trecută, pentru ca să ne aducem aminte de păcatele, ce le-am făcut.

438. Cum trebuie să începem cercetarea cugetului ?

Noi trebuie să începem cercetarea cugetului chiemând în ajutor pe Duhul Sfânt; căci fără de harul lui nu putem cunoaşte păcatele noastre. Aşa se ruga
sf. Iov (12, 23) : Câte sunt greşelile şi păcatele mele? Fă-mă să cunosc greşelile şi păcatele mele ! Şi peste asta fără de harul dumnezeesc nu putem nici să ne căim de păcate, nici să le mărturisim precum este de trebuinţă pentru mântuire.

439. Cum trebuie să ne cercetăm cugetul?

Noi trebuie să ne cercetăm cugetul astfel:
1) trebuie să ne aducem aminte când ne-am mărturisit cea din urmă dată, dacă mărturisirea aceea a fost bună şi dacă am îndeplinit pocăinţa, ce ne-a dat-o preotul ;
2) să ne gândim la cele zece porunci ale lui Dumnezeu şi cele cinci ale Bisericii, şi să ne întrebăm, cum, şi de câte ori am păcătuit împotriva fiecăreia
din ele cu gândul, cu cuvântul, cu fapta, şi cu trecerea cu vederea.

440. Copiii cum îşi pot aduce, aminte cu uşurinţă de păcatele lor ?

Copiii îşi pot aduce aminte cu uşurinţă de păcatele lor, dacă se gândesc cum s’au purtat în biserică, în şcoală, acasă (către părinţi, fraţi sau surori), pe stradă sau pe câmp, fiind singuri sau cu alţii.

441. Trebuie să ne aducem aminte şi de numărul păcatelor?

Da, trebuie să ne aducem numai de cât aminte cel puţin de numărul fiecărui păcat de moarte.

442. De cari împrejurări ale păcatelor trebuie să ne aducem aminte ?

Noi trebuie să ne aducem numai de cât aminte de acele împrejurări ale păcatelor de moarte, cari le schimbă soiul.—(Aşa dacă cineva fură, face un păcat dar dacă fură cineva, de pildă, un lucru sfinţit din biserică, atunci trebuie să-şi aducă aminte de această împrejurare, care schimbă soiul păcatului; fiindcă în cazul acesta n’a comis numai un furt, ci un sacrilegiu)

443. Cum ne-am putea înlesni cercetarea cugetului ?

Noi ne-am putea înlesni cercetarea cugetului, dacă am face-o în toate zilele, şi dacă ne-am mărturisi mai deseori.

§. 3. Despre căinţă

444. Ce este căinţa ?

Căinţa este o durere a sufletului şi o ură împotriva păcatelor făcute, cu propunerea de a nu mai păcătui.

445. Cum trebuie să fie căinţa noastră, pentruca să putem dobândi iertarea păcatelor ?

Pentruca să putem dobândi iertarea păcatelor, căinţa noastră trebuie să fie:
1) din suflet,
2) obştească sau generală,
3) peste toate,
4) suprafirească sau supranaturală.

446. Când este căinţa din suflet ?

Căinţa este din suflet, când ne căim de păcatele noastre şi le urâm nu numai cu gura, dar din toată inima, şi dorim să nu le fi făcut niciodată.

447. Când este căinţa obştească sau generală?

Căinţa este obştească sau generală, când ne pare rău cel puţin de toate păcatele de moarte.

448. Dacă nu ne-am căi de păcatele lesne-iertătoare, ar fi bună mărturisirea ?

Dacă cineva nu are de mărturisit de cât păcate lesne-iertătoare, atunci este de trebuinţă, să se căească cel puţin de unul dintr’însele, pentru ca mărturisirea
să fie bună; iar dacă mai are de mărturisit şi păcate de moarte, atunci nu este numai de cât de trebuinţă, să se căească şi de păcatele lesne-iertătoare.

449. Când este căinţa peste toate ?

Căinţa este peste toate, când ne pare rău de păcatele noastre mai mult decât de orice alt rău.

450. Cum putem cunoaşte, că căinţa noastră este peste toate ?
Noi putem cunoaşte, că căinţa noastră este peste toate, când ne pare rău cu adevărat de păcatele făcute şi suntem hotărîţi de a nu mai păcătui.

451. Când este căinţa suprafirească sau supranaturală ?

Căinţa este suprafirească sau supranaturală, când ne pare rău de păcatele noastre din pricini suprafireşti, de pildă c’am mâniat pe Dumnezeu, sau c’am pierdut harul lui şi paradisul (cerul), sau că ne-am făcut vrednici de iad,’ şi altele de acestea.

452. N’ar fi de ajuns, dacă ne-am căi de păcatele noastre numai pentrucă ele ni-au adus vre-o pagubă vremelnică ?

Dacă ne-am căi de păcatele noastre numai pentrucă ele ni-au adus vre-o pagubă, vremelnică, sau ruşine, şi altele de astea, atunci noi n’am avea de cât o căinţă firească sau naturală, şi deaceia nu ni-ar folosi nimic pentru iertarea păcatelor.

453. Ce trebuie dară să facem pentrucă să dobândim o căinţă
suprafirească ?

Pentrucă să dobândim o căinţă suprafirească trebuie :
1) să cerem harul lui Dumnezeu ;
2) să ne gândim bine, că printr’un singur păcat de moarte am pierdut harul sfinţitor, şi ne-am făcut vrednici de pedeapsa veşnică, a iadului.

454. De câte feluri este căinţa suprafirească ?

Căinţa suprafirească este de două feluri: căinţa desăvârşită (perfectă), şi căinţa nedesăvârşită (imperfectă).

455. Când este desăvârşită căinţa ?

Căinţa este desăvârşită, când isvoreşte din dragostea desăvârşită către Dumnezeu.

456. La ce trebuie să ne gândim, pentrucă să deşteptăm în noi’ căinţa desăvârşită ?

Pentrucă să deşteptăm în noi căinţa desăvârşită’ trebuie să ne gândim, că prin păcatele noastre am mâniat şi necinstit pe bunul Dumnezeu făcătorul nostrru,
dela care avem toate bunurile, şi care ne iubeşte mai mult decât cel mai bun părinte.

457. La ce ne mai putem gândi, pentrucă să deşteptăm în noi căinţa desăvârşită ?

Pentrucă să deşteptăm în noi căinţa desăvârşită, ne mai putem gândi, că prin păcatele noastre noi am mâniat pe Isus Hristos, care s’a făcut om, a suferit
şi a murit pe cruce pentru noi.

458. Ce dobândim noi prin căinţa desăvârşită, împreunată cu dorinţa de a ne mărturisi păcatele ?

Prin căinţa desăvârşită, împreunată cu dorinţa de a ne mărturisi păcatele, noi dobândim îndată harul sfinţitor, adică iertarea păcatelor.—Rămâne însă datoria de a ne spovedi.

459. Când este nedesăvârşită căinţa ?

Căinţa este nedesăvârşită, când isvoreşte din dragostea nedesăvârşită către Dumnezeu.

460. La ce ne gândim când deşteptăm în noi căinţa nedesăvârşită ?

Când deşteptăm în noi căinţa nedesăvârşită, ne gândim că prin păcatele noastre am pierdut cerul (paradisul), şi ne-am făcut vrednici de pedeapsa veşnică a iadului, sau de cea vremelnică a purgatorului.

461. Cum se mai numeşte căinţa desăvârşită şi cea nedesăvârşită?

Căinţa desăvârşită se mai numeşte contriţiune, iar cea nedesăvârşită atriţiune.

462. Pentruca mărturisirea sau spovada să fie bună, este de trebuinţă căinţa desăvârşită?

Pentruca mărturisirea sau spovada să fie bună este de ajuns căinţa nedesăvârşită, cu toate acestea e bine să ne silim, să deşteptăm în noi căinţa desăvârşită.

463. Pentruce e bine să ne silim, să deşteptăm în noi căinţa desăvârşită?

E bine să ne silim, să deşteptăm în noi căinţa desăvârşită, pentrucă ea place mai mult lui Dumnezeu, şi pentrucă printr’însa dobândim îndată iertarea păcatelor, şi căpătăm mai curând iertarea pedepselor datorite păcatelor noastre.

464. În afară de sacramentul pocăinţii, când trebuie să deşteptăm în noi căinţa desăvârşită?

În afară de sacramentul pocăinţii, trebuie să deşteptăm în noi căinţa desăvârşită:
când ne aflăm în primejdie de moarte; însă e bine s’o trezim ori de câte ori am avut nefericirea să facem un păcat de moarte, şi nu avem prilej de a ne mărturisi în curând.

465. Mergând la spovadă când trebuie să deşteptăm în noi căinţa ?

Mergând la spovadă, trebuie să deşteptăm în noi căinţa înainte de a ne mărturisi păcatele, sau cel puţin înainte de a primi dela preot deslegarea păcatelor (absoluţiunea).

466. Poate fi înlocuită vre-odată căinţa ?

Căinţa este atât de trebuincioasă, în cât nu poate fi înlocuită niciodată.

§ 4. Despre propunere.

467. Ce trebuie să împreunăm numai de cât cu căinţa ?

Cu căinţa trebuie să împreunăm numai de cât:
1) nădejdea, că Dumnezeu ne va ierta păcatele noastre;
2) propunerea cea bună.

468. Ce este propunerea cea bună?

Propunerea cea bună este o voinţă tare de a ne îndrepta vieaţa, şi de-a nu mai face niciun păcat.

469. La ce trebuie să fie hotărît cel ce are căinţă şi propunere adevărată ?

Acela care are căinţă şi propunere adevărată trebuie să fie hotărît:
1) să se ferească cel puţin de toate păcatele de moarte şi de prilejurile cele de aproape, cari duc la păcatele de moarte;
2) să întrebuinţe toate mijloacele trebuincioase pentru a se îndrepta;
3) să despăgubească pe aproapele de paguba nedreaptă, ce i-a făcut-o în averea sau onoarea (cinstea) lui.

470. Ce înţelegi prin prilejul de aproape ?

Prin prilejul de aproape înţeleg o persoană, o tovărăşie, un loc, un joc sau altele, prin care omul poate fi dus cu uşurinţă la păcat.

471. Ce trebuie să-şi însemneze aceia, cari merg Ia spovada, însă nu voesc să părăsească prilejul de aproape, care duce la păcat, sau nu voesc să se îndrepte de obiceiul ce’l au de a face vreun păcat ?

Aceia cari merg la spovada, însă nu voesc să părăsească prilejul de aproape, care duce la păcat, sau nu voesc să se îndrepte de obiceiul ce’l au de a face
vreun păcat, trebuie să-şi însemneze, că mărturisirea lor nu este bună, şi că deslegarea de păcate (absoluţiunea), dată de duhovnic, nu le poate folosi nimic.

472. Cum putem noi cunoaşte, că avem căinţa trebuincioasă ?

Noi putem cunoaşte, că avem căinţa trebuincioasă, când, după ce am cerut-o dela Dumnezeu, suntem hotărâţi a întrebuinţa mijloacele trebuincioase pentru a ne feri de păcat şi a ne îndrepta de obiceiurile noastre cele rele.

473. Spune actul de căinţă.

«Doamne Dumnezeul meu, mă căesc din toată inima de toate păcatele mele, şi le urăsc mai mult de cât orice alt lucru, pentru că prin ele am pierdut harul tău şi împărăţia cerului, şi m’am făcut vrednic de pedeapsa veşnică a iadului; dar mai mult mă căesc, pentru că păcătuind te-am mâniat pe tine Părintele meu, Mântuitorul meu, şi Dumezeul meu, atât de mare şi atât de bun. Pentru aceasta mă hotăresc, cu ajutorul harului tău, să nu mai păcătuesc, şi să fug de
orice prilej de păcat».[34]

§ 5. Despre mărturisire sau spovadă

474. Ce este mărturisirea sau spovada?

Mărturisiria sau spovada este o recunoaştere dureroasă a păcatelor noastre, făcută înaintea unui preot aprobat de Episcopul eparhiot, sau de Papa, pentru a căpăta dela dânsul deslegarea sau absoluţiunea.

475. Pentruce trebuie să mărturisim preotului păcatele noastre ?

Noi trebuie să mărturisim preotului păcatele noastre, pentrucă Isus Hristos a orânduit aşa.

476. Cum dovedeşti că Isus Hristos a orânduit mărturisirea păcatelor ?

Dovedesc, că Isus Hristos a orânduit mărturisirea păcatelor din însuşi cuvintele lui, când a spus Apostolilor : «Cărora le veţi ierta păcatele, se vor ierta lor; şi cărora le veţi ţinea, vor fi ţinute» (Ioan 20, 23); fiindcă dacă noi nu vom descoperi preotului păcatele noastre, el nu va putea şti niciodată, dacă trebuie să ne ierte păcatele, sau să le ţie.

477. Cum trebuie să fie mărturisirea ?

Mărturisirea trebuie să fie:
1) întreagă,
2) sinceră sau fără prefăcătorie,
3) lămurită.

478. Când este mărturisirea întreagă ?

Mărturisirea este întreagă, când mărturisim toate păcatele de moarte, de cari ne amintim, împreună cu numărul şi împrejurările trebuincioase.

479. Ce trebuie să facem, când nu ne mai aducem bine aminte de numărul păcatelor?

Când nu ne mai aducem bine aminte de numărul păcatelor, trebuie să zicem numărul precum ni’l amintim, spunând: am făcut acest păcat cam de atâtea ori pe zi, sau pe săptămână, sau pe lună.

480. Ce împrejurări trebuie să mărturisim ?
Noi trebuie să mărturisim :

1) acele împrejurări, cari schimbă soiul păcatului;

2) acele, cari dintr’un păcat lesne-iertător fac un păcat de moarte;

3) acele, despre cari ne întreabă preotul, pentruca el să cunoască mai bine starea sufletului nostru.

481. Ce trebuie să însemnăm la mărturisirea împrejurărilor?
La mărturisirea împrejurărilor nu trebuie să zicem niciodată, chiar dacă am fi întrebaţi, numele nimănuia; mai ales al aceluia sau al acelora, cu cari am păcătuit, să nu povestim lucruri netrebuincioase şi să spunem toate, pe cât se poate, cu cuvintele cele mai cuviincioase.

482. Suntem noi datori să mărturisim şi păcatele lesne-iertătoare ?

Noi nu suntem datori să mărturisim şi păcatele lesne-iertătoare, dar este bine dacă le mărturisim.

483. Ce trebuie să facă acela, care nu ştie, dacă vreun păcat este de moarte sau numai lesne-iertător ?

Acela care nu ştie, dacă vre-un păcat este de moarte sau numai lesne-iertător, să-l mărturisească; căci mulţi iau păcatele de moarte drept păcate lesne-iertătoare.

484. Când este mărturisirea sinceră sau fără prefăcătorie ?

Mărturisirea este sinceră sau fără prefăcătorie, când mărturisim păcatele noastre astfel, precum le cunoaştem, fără să ascundem vre-o împrejurare, şi fără să ne desvinovăţim.

485. Ce păcat face acela care ascunde la mărturisire (spovadă) vreun păcat de moarte, de care îşi aduce aminte ?

Acela care ascunde la mărturisire vreun păcat de moarte, de care îşi aduce aminte, face un nou păcat de moarte—un scrilegiu—şi nu are nici un folos din
acea mărturisire.

486. La ce trebuie să se gândească acela, care se ruşinează să mărturisească vreun păcat de moarte?

Acela care se ruşinează să mărturisească vreun păcat de moarte, trebuie să se gândească, că este mai bine să mărturisească păcatele sale unui preot, care
este dator să tacă, de cât să trăiască neliniştit în păcat, să moară nefericit, şi să fie de ruşine la judecata din urmă dinaintea lumii întregi.

487. Ce trebuie să facă acela care n’a mărturisit vreun păcat de moarte ?

1) Dacă cineva n’a mărturisit vreun păcat de moarte, fiindcă l-a uitat fără voia sa, atunci este destul dacă-l mărturiseşte la spovada viitoare;
2) dacă nu l-a mărturisit de ruşine, sau pentru că n’a făcut bine cercetarea cugetului, atunci trebuie să spună duhovnicului păcatul pe care l-a ascuns, să zică în câte spovezi n’a mărturisit acel păcat, şi să mărturisească toate păcatele, ce le-a spus în acele spovezi rău făcute.

488. Când este mărturisirea lămurită ?

Mărturisirea este lămurită, când mărturisim păcatele aşa ca preotul să poată înţelege adevărata stare a sufletului nostru.

489. Ar fi lămurită mărturisirea, dacă cineva s’ar mărturisi zicând, că n’a iubit pe Dumnezeu, c’a avut gânduri necurate, şi altele asemenea ?

Dacă cineva s’ar mărturisi zicând, că n’a iubit pe Dumnezeu, că a avut gânduri necurate şi altele asemenea, spovada nici de cum n’ar fi lămurită, dar trebuie să mărturisească păcatul cu numele lui şi după soiul lui.

490. Ce este mărturisirea generală sau obştească ?

Mărturisirea generală sau obştească este aceea, în care mărturisim din nou păcatele spuse în mai multe spovezi, sau chiar în toate spovezile vieţii noastre.

491. Când este trebuincioasă mărturisirea generală ?

Mărturisirea generală este trebuincioasă atunci, când cineva n’a făcut bine spovezile de mai înainte, fie c’a ascuns de bunăvoie vreun păcat de moarte, fie din lipsa de căinţă şi propunere, sau chiar din pricina că n’a făcut o bună cercetare de cuget.

492. Când este bine de făcut o mărturisire generală?

Este bine de făcut o mărturisire generală sau obştească :

1) când cineva se pregăteşte pentru întăia comunicătură ;

2) când cineva începe un nou stat de vieaţa, de pildă înainte de căsătorie;

3) când cineva este greu bolnav.

493. Cum e bine să facem mărturisirea ?

E bine să facem mărturisirea astfel: ne îngenunchiem înaintea duhovnicului, facem semnul crucii, şi apoi zicem : «Mărturisesc lui Dumnezeu atotputernicul, prea sfintei Maria pururea Fecioare, sfântului Mihail Arhangelul, sfântului Ioan Botezătorul, sfinţilor apostoli Petru “şi Pavel, tuturor Sfinţilor şi ţie, Părinte, c’am păcătuit prea mult cu gândul, cu cuvântnl şi cu fapta, din vina mea, din vina mea, din prea mare vina mea» ; sau zicem cel puţin : «Mărturisesc lui Dumnezeu atotputernicul şi ţie, Părinte». — După aceea mărturisim păcatele noastre cam astfel: «Mă învinuesc. Părinte, că am săvârşit cutare păcat…. de atâtea ori», şi aşa mai departe la fiecare păcat până la sfârşitul spovezii, fără ca preotul să fie silit să ne întrebe el însuş.

494. Ce e bine să facem dupăce am mărturisit păcatele noastre ?

Dupăce am mărturisit păcatele noastre e bine să adăugăm : «Mă mai învinovăţesc şi de păcatele de cari nu’mi aduc aminte: cer iertare dela Dumnezeu, iar dela tine, Părinte, pocăinţă şi deslegare (absoluţiune)»

495. Şi după aceia ce trebuie să facem ?

După aceia trebuie să răspundem lămurit şi cu umilinţă la întrebările, ce ni le face duhovnicul: să ascultăm povaţa şi pocăinţa, ce ne-o dă; apoi să spunem din toată inima fapta căinţii, şi să aşteptăm pânăce preotul ne spune, că ne putem duce.

§ 6. Despre îndestulare

496. Ce este îndestularea la spovadă ?

Îndestularea la spovadă este îndeplinirea pocăinţei date de duhovnic.

497. Pentruce dă duhovnicul o pocăinţă?

Duhovnicul dă o pocăinţă:
1) pentruca să îndreptăm necinstea, ce am făcut-o lui Dumnezeu prin păcatele noastre, şi pentruca să dobândim iertarea pedepselor, de cari ne-am făcut vrednici;
2) pentrucă să ne îndreptăm vieaţa.

498. Iertând Dumnezeu păcatele, nu iartă şi toată pedeapsa datorită ?

Iertând Dumnezeu păcatele, iartă şi pedeapsa veşnică a iadului, însă nu iartă totdeauna şi pedeapsa vremelnică.

499. Care este pedeapsa vremelnică a păcatelor ?

Pedeapsa vremelnică a păcatelor este aceea, ce trebuie s’o suferim sau aici pe pământ, sau în purgator.

500. Este bună mărturisirea dacă cineva nu împlineşte pocăinţa dată de duhovnic?

Dacă cineva nu împlineşte pocăinţa dată de duhovnic, dar în timpul mărturisirii a avut voinţa, s’o împlinească, mărturisirea este bună; însă face printr’aceasta un păcat, şi se lipseşte de multe haruri.

501. Când trebuie să împlinim pocăinţa ?

Noi trebuie să împlinim pocăinţa în timpul hotărît de duhovnic. Dacă el nu hotăreşte timpul, atunci este bine s’o împlinim cât se poate mai degrabă, ca să n’o uităm.

502. Să nu facem şi altă pocăinţă afară de aceea, ce ni-o dă duhovnicul ?

Noi trebuie să ne silim, ca şi prin alte pocăinţe făcute de bunăvoie, şi prin răbdare în suferinţe, să îndestulăm dreptatea lui Dumnezeu.

503. Ce se va întâmpla cu noi, dacă nu vom îndestula cu desăvârşire dreptatea lui Dumnezeu aici pe pământ?

Dacă nu vom îndestula cu desăvârşire dreptatea lui Dumnezeu aici pe pământ, vom trebui să împlinim pedeapsa noastră în purgator.

504. După mărturisire nu avem alta de făcut, de cât a îndestula dreptatea lui Dumnezeu ?

După mărturisire mai suntem datori:
1) să îndreptăm scandalul făcut, şi paguba nedreaptă făcută aproapelui nostru ;
2) să întrebuinţăm mijloacele trebuincioase pentru a ne îndrepta vieaţa, mai cu seamă acele mijloace ce ne-au fost prescrise, sau numai arătate de duhovnic.

§ 7. Despre indulgenţă

505. Nu ne ajută Biserica ca să prescurtăm pedepsele vremelnice datorite păcatelor noastre ?

Biserica ne ajută să prescurtăm pedepsele vremelnice datorite păcatelor noastre prin indulgenţe.

506. Ce este indulgenţa ?

Indulgenţa este iertarea pedepselor vremelnice, datorite păcatelor iertate, ce am trebui să le suferim sau aici pe pământ, sau în purgator.

507. În ce chip iartă Biserica pedepsele vremelnice datorite păcatelor iertate?

Biserica iartă pedepsele vremelnice datorite păcatelor iertate, îndestulând dreptatea lui Dumnezeu cu vredniciile îmbelşugate ale lui Isus Hristos, ale sfintei Fecioare şi ale Sfinţilor.

508. Ce trebuie să facem pentrucă să dobândim o indulgenţă ?

Pentruca să dobândim o indulgenţă, trebuie:
1) să ne aflăm în starea harului sfinţitor ;
2) să împlinim toate faptele bune poruncite pentru dobândirea indulgenţei.

509. Ce trebuie să credem despre indulgenţe?

Despre indulgenţe trebuie să credem :
1) că Biserica catolică are puterea de a da indulgenţe ;
2) că indulgenţele sunt folositoare credincioşilor.

510. Dela cine a primit Biserica puterea de a da indulgenţe ?

Biserica a primit puterea de a da indulgenţe dela Isus Hristos, când a zis Apostolilor: «Orice veţi deslega pe pământ, va fi deslegat şi în cer». (Mat. 16,
19; 18, 18).

511. De câte feluri sunt indulgenţele ?

Indulgenţele sunt de două feluri: depline sau plenarii şi nedepline sau parţiale.

512. Când este indulgenţa deplină?

Indulgenţa este deplină, când ni se iartă toate pedepsele vremelnice, ce am trebui să le suferim pentru păcatele noastre, sau pe lumea aceasta, sau în purgator.

513. Ce trebuie să facem numai de cât, pentru ca să putem dobândi o indulgenţă deplină?

Pentrucă să putem dobândi o indulgenţă deplină, afară de alte fapte poruncite, trebuie numai de cât să ne mărturisim păcatele şi să primim sfânta comunicătură.

514. Când este indulgenţa nedeplină ?

Indulgenţa este nedeplină, când ni se iartă numai o parte din pedepsele vremelnice datorite păcatelor iertate.

515. Ce se înţelege printr’o indulgenţă de cincizeci de zile, sau de un an, şi altele?

Printr’o indulgenţă de cincizeci de zile, sau de un an, şi altele, se înţelege iertarea atâtor pedepse vremelnice, câtă am dobândi, dacă am face pocăinţă, de cinci zeci de zile, sau de un an, şi aşa mai departe, după vechile legi (canoane) bisericeşti.

516. Folosesc indulgenţele şi sufletelor din purgator ?

Indulgenţele folosesc şi sufletelor din purgator, însă numai atunci, când Papa zice, că le putem aplica lor.

CAPITOLUL VII

Despre maslu

517. Ce este maslul?

Maslul este un sacrament, în care bolnavul, prin ungerea cu untdelemn sfinţit, şi prin rugăciunea preotului, dobândeşte harul lui Dumnezeu pentru mântuirea sufletului, şi deseori chiar pentru sănătatea trupului.

518. Cum dă preotul maslul?

Preotul unge cele cinci simţuri ale bolnavului cu untdelemn sfinţit de Episcop la liturghia din Joia mare, şi la fiecare ungere zice: «Prin această ungere, şi prin prea binevoitoarea sa milă să’ţi ierte Domnul orice ai greşit prin văz, auz ş. c. l.»

519. Ce folos aduce maslul pentru mântuirea sufletului ?

1) Maslul măreşte harul sfinţitor;
2) iartă păcatele lesne-iertătoare, şi chiar acele păcate de moarte, pe cari bolnavul, din pricina boalei, nu le poate mărturisi, dar se căeşte de dânsele;
3) şterge rămăşiţele păcatelor iertate;
4) întăreşte pe bolnav împotriva ispitelor şi a durerilor, mai cu seamă în ora (ciasul) morţii.

520. Ce sunt rămăşiţele păcatelor?

Rămăşiţele păcatelor sunt pedepsele datorite păcatelor, precum şi turburarea duhului, slăbiciunile, frica de moarte şi de judecata viitoare şi altele de soiul acesta, pricinuite de păcate.

521. Ce folos aduce maslul trupului?

Folosul, pe care maslul îl aduce trupului, e, că uşurează boala, şi chiar însănătoşează pe bolnav, dacă este folositor sufletului.

522. Cine poate primi maslul ?

Fiecare creştin, care a ajuns la vrâsta priceperii, şi este primejdios bolnav, poate primi maslul.

523. Cum trebuie să primim maslul ?
Noi trebuie să primim maslul:

1) în starea harului sfinţitor, şi pentru aceea trebuie să ne mărturisim;

2) cu credinţă, nădejde şi dragoste, lăsându-ne cu totul în voia lui Dumnezeu.

524. Când trebuie să primim maslul ?

Noi trebuie să primim maslul, când suntem încă întregi la minte, primind mai întăiu sfânta comunicătură; de aceea nu trebuie să aşteptăm până când suntem aproape de moarte şi nu mai înţelegem nimic.

525. De câte ori putem primi maslul ?

Noi putem primi maslul numai odată în fiecare boală primejdioasă; şi chiar în aceeaş boală îl putem primi de mai multe ori, dacă primejdia de moarte a trecut, şi iarăş s’a întors.

526. Suntem noi datori să îndemnăm pe bolnavi ca să primească maslul?

Noi suntem datori, să îndemnăm pe bolnavi, ca să primească maslul, căci prin aceasta le facem un foarte mare bine sufletesc ; de aceea păcătuesc acele rudenii şi purtătorii de grijă ai bolnavului, cari nu’l îndeamnă să primească acest sacrament, sau care nu chiamă pe preot la timpul cuvenit.[35]

CAPITOLUL VIII

Despre preoţie sau hirotonie

527. Ce este preoţia ?

Preoţia este un sacrament, care dă puterea preoţească şi harul de a putea îndeplini cu sfinţenie slujbele bisericeşti.

528. Care este cea mai însemnată putere preoţească ?
Cea mai însemnată putere preoţească este :

1) de a preface pânea şi vinul în trupul şi în sângele lui Isus Hristos;

2) de a ierta păcatele ; şi

3) de a predica cuvântul lui Dumnezeu.

529. Cine poate da sacramentul preoţiei?

Numai Episcopul poate da sacramentul preoţiei; iar Episcopul primeşte această putere prin consecraţiunea (sfinţirea) episcopească.

530. Se poate pierde preoţia ?

Preoţia nu se poate pierde, ca şi botezul şi mirul, căci lasă în suflet un semn neşters numit caracter.

531. Cine poate şi trebuie să se facă preot ?

Numai acela poate şi trebuie să se facă preot, care este chemat de Dumnezeu, şi are voinţa să lucreze numai pentru slava lui Dumnezeu şi mântuirea sufletelor.[36]

532. Este o mare mărire şi fericire de a putea fi preot ?

Este o mare mărire şi fericire de a putea fi preot.

533. Pentruce este o mare mărire de a putea fi preot ?

Este o mare mărire de a putea fi preot, pentrucă preotul este serv al lui Isus Hristos, împărţitor al tainelor lui Dumnezeu, păstor al sufletelor, învăţător al
credincioşilor, şi lumină a lumii.

534. Pentruce este o mare fericire de a putea fi preot?

Este o mare fericire de a putea fi preot, pentrucă preotul fiind sfinţit într’un chip deosebit lui Dumnezeu, primeşte de la dânsul o mulţime de haruri.

CAPITOLUL IX

Despre căsătorie

535. Cine a orânduit căsătoria ?

Dumnezeu a orânduit căsătoria în paradisul pământesc.

536. La ce a înălţat Isus Hristos căsătoria ?

Isus Hristos, dupăce a readus căsătoria la statul ei din început, a înălţat-o la demnitatea de sacrament.

537. Ce este aşadar căsătoria creştinească ?

Căsătoria creştinească este un sacrament, prin care două persoane libere, bărbat şi femee, se unesc pentru toată vieaţa lor, şi primesc dela Dumnezeu harul de a îndeplini cu credinţă şi până Ia moarte datoriile lor.

538. De unde ştim, că căsătoria este un sacrament (taină) ?

1) Ştim, că căsătoria este o taină din aceea că, sfântul Pavel vorbind despre căsătorie zice: «Taina aceasta mare este; însă eu zic în Hristos şi în Biserică».
(Efes. 5, 32).

2) Biserica a crezut şi ne-a învăţat totdeauna aceasta.

539. Cum se primeşte acest sacrament?

Sacramentul căsătoriei se primeşte astfel: mirele şi mireasa trebuie să declare, înaintea parohului lor şi a doi marturi, că se iau unul pe altul în căsătorie; şi apoi parohul binecuvântează unirea lor.

540. Care sunt datoriile celor căsătoriţi?

Căsătoriţii trebuie :

1) să trăiască în unire, dragoste şi credinţă căsătorească până la moarte;

2) să-şi crească copiii în frica lui Dumnezeu ;

3) bărbatul să-şi iubească femeia, iar femeia să fie supusă bărbatului său;
4) fiecare să sufere cu răbdare greşelile celuilalt.

541. Ce trebuie să-şi însemneze aceia cari voesc să se căsătorească ?

Aceia cari voesc să se căsătorească, să-şi însemneze :

1) că nu trebuie să se logodească cu prea mare uşurinţă şi fără socotinţă;

2) că trebuie să cunoască învăţătura creştinească, şi să fie slobozi de piedicile căsătoriei ;

3) că trebuie să ducă o vieaţă cuviincioasă cât timp sunt logodiţi, şi să nu creadă că, fiind logodiţi, li este iertată mai mare libertate, sau că pot să trăiască în aceiaş locuinţă;

4) că trebuie să se mărturisească şi să se împărtăşească înainte de cununie.

542. Cine se căsătoreşte fără socotinţă ?
Fără socotinţă se căsătoresc :

1) aceia, cari nu cer mai întăiu ajutor dela Dumnezeu, şi nu ascultă de sfaturile părinţilor sau ale duhovnicului lor;

2) aceia, cari la alegerea persoanei, cu care voesc să se căsătorească, privesc mai mult la bunurile trecătoare (precum avere, frumuseţe ş. a.), de cât la religiune şi virtute;

3) aceia, cari nu se răsgândesc mai înainte, dacă vor putea îndeplini datoriile cele mari ale căsătoriţilor.

543. De câte feluri sunt împiedicările căsătoriei ?

Împiedicările căsătoriei sunt de două feluri:

1) împedicările, cari fac căsătoria neiertată;

2) împedicările, cari fac căsătoria nelegiuită şi o nimicesc.

544. Spune câte-va împiedicări, cari fac căsătoria neiertată.

Împiedicări, care fac căsătoria neiertată, sunt de pildă : timpul oprit; logodna făcută cu altă persoană; dacă una din persoanele, ce voesc să se căsătorească între sine, aparţine unui cult creştin necatolic; şi altele.

545. Spune câte-va împiedicări, cari fac căsătoria nelegiuită şi o nimicesc.

Împiedicări, cari fac căsătoria nelegiuită şi o nimicesc, sunt de pildă : rudenia (consanguinitatea) până la gradul al treilea; cuscrenia (afinitatea) până la gradul al doilea ; dacă una din persoanele, ce voesc să se căsătorească între sine, nu este botezată, precum sunt evreii, turcii, păgânii, şi altele.

546. Ce este actul aşa numit căsătorie civilă ?

Actul aşa numit căsătorie civilă e formalitatea prescrisă de Stat, pentruca contractul de căsătorie să aibă efectele civile.

547. Pentru catolici ajunge oare să facă numai acest act civil ?

Pentru catolici nu ajunge să facă numai actul civil, pentrucă acesta nu e sacrament; pentru dânşii numai actul, care e sacramentul orânduit de Isus Hristos, e căsătorie înaintea lui Dumnezeu.

548. Cum se numesc căsătoriile, ce se fac între o persoană catolică, şi alta necatolică, dar botezată?

Căsătoriile între o persoană catolică şi alta necatolică, dar botezată, se numesc căsătorii mixte sau amestecate.

549. Aprobă Biserica căsătoriile mixte sau amestecate?
Biserica nu aprobă de fel căsătoriile mixte sau amestecate, ci le urăşte şi le ţine de neiertate şi cu totul primejdioase.

550. Pentruce urăşte Biserica catolică căsătoriile mixte sau amestecate ?

Biserica catolică urăşte căsătoriile mixte sau amestecate :

1) pentrucă partea catolică se pune în primejdie de a’şi pierde adevărata credinţă, sau de a se face nepăsătoare dată de dânsa;

2) pentrucă este greu, şi dese ori cu neputinţă, ca toţi copiii de amândouă sexele să fie botezaţi şi crescuţi în religiunea catolică, lucru pentru care partea catolică rămâne totdeauna datoare de a se îngriji;

3) pentrucă partea necatolică, după legile sale, se poate despărţi şi căsători din nou, ceea ce unui catolic nu este nici odată învoit;

4) pentrucă fericirea şi unirea casnică atârnă dela unirea în credinţă.

551. Nu învoeşte nici’odată Biserica catolică de a se face căsătorii mixte sau amestecate?

Când, din vre-o mare pricină, Biserica catolică este silită să învoească ast-fel de căsătorii mixte, atunci dă această învoire cu mare neplăcere, şi cu nişte condiţiuni, ce trebuie numai de cât îndeplinite.

552. Ce condiţiuni pune Biserica catolică, când învoeşte o căsătorie mixtă sau amestecată?

Biserica catolică, când învoeşte o căsătorie mixtă sau amestecată, pune totdeauna următoarele condiţiuni, care trebuie să fie făgăduite chiar cu jurământ şi în scris:

1) Partea necatolică trebuie să făgăduească, că va lăsa părţii catolice toată libertatea de a-şi îndeplini datoriile religioase, că nu o va sili să meargă în biserici necatolice, şi altele;

2) partea catolică trebuie să făgăduească, că’şi va da toată silinţa de a întoarce pe partea necatolică la religiunea catolică;

3) amândouă părţile trebuie să făgăduească, că vor face să fie botezaţi şi crescuţi în religiunea catolică toţi copiii, de amândouă sexele, cari s’ar naşte;

4) amândouă părţile trebuie să făgăduească, că vor face cununia numai înaintea parohului catolic.[37]

553. Pentruce pune Biserica catolică aceste condiţiuni ?

Biserica catolică pune aceste condiţiuni, pentrucă altfel ea ar trebui să fie nepăsătoare de pierderea veşnică a fiilor săi, sau ar trebui să tăgăduiască, că numai dânsa este adevărata Biserică a lui Isus Hristos, afară de care nu este mântuire.[38]

554. Ce trebuie să judecăm despre acei catolici, cari fac astfel de căsătorii mixte fără învoirea Bisericii, sau nu împlinesc condiţiunile cerute ?

Catolicii, cari fac căsătorii mixte fără învoirea Bisericii, fac un păcat foarte mare, căci nu ascultă de Biserică şi se pun pe sine înşişi şi pe copiii, ce se vor naşte, în primejdia de a se depărta de adevărata Biserică, şi prin urmare în primejdia de a se pierde în veci; ba încă mai mult: astfel de catolici cad în excomunicarea rezervată Episcopului, chiar dacă nu ştiu lucrul acesta. (Can. 2319, § 1, 1).

555. Ce urmează din cele ce-am zis despre căsătoriile mixte ?

Din cele ce-am zis despre căsătoriile mixte urmează, că o persoană catolică, nu trebuie să se căsătorească cu alta necatolică, chiar dacă ar avea pentru aceasta vre-o pagubă vremelnică. Însă când este vre-o pricină mare pentru a face o astfel de căsătorie, atunci persoana catolică trebuie să se încredinţeze mai înainte, că condiţiunile cerute de Biserică vor fi negreşit împlinite.

556. Se pot despărţi cei căsătoriţi, aşa ca să se poată căsători din nou cu alt cineva ?

Cei căsătoriţi nu se pot despărţi, pentrucă ceea ce-a împreunat Dumnezeu, omul nu poate despărţi. (Marc. 10, 9).

557. De unde dovedeşti că cei căsătoriţi nu se pot despărţi, aşa ca să se poată căsători din nou cu alţii ?

Dovedesc, că cei căsătoriţi nu se pot despărţi, mai întăi din cuvintele lui Isus Hristos, care a zis : «Oricine îşi va lăsa femeia sa, şi va lua alta, curveşte cu dânsa. Şi, femeia de va lăsa bărbatul şi se va mărita după altul, curveşte». (Marc. 10, 11 şi 12).
Mai dovedesc aceasta din cuvintele sfântului Pavel, care scrie aşa la Corinteni : «Iar celor căsătoriţi poruncesc nu eu, ci Domnul, femeia de bărbat să nu se despartă: iar de se va despărţi, să rămâie nemăritată, sau să se împace cu bărbatul său. Şi bărbatul să nu lase pe femeia sa». (I Cor. 7, 10 şi 11).[39]

CAPITOLUL X

Despre sacramentalii

558. Ce înţelegem prin sacramentalii ?

Prin sacramentalii înţelegem nişte ceremonii orânduite de Biserică, sau nişte lucruri binecuvântate de dânsa, şi cari sunt hotărîte pentru binele duhovnicesc al credincioşilor. Astfel sunt: Tatăl nostru, apa sfinţită (aghiasma), lumânările sfinţite, cenuşa sfinţită, pânea sau vinul sfinţit, binecuvântarea dată de Episcop, şi altele, prin mijlocul cărora putem dobândi iertarea păcatelor lesne-iertătoare.

559. Pentruce acestea se numesc sacramentalii?
Acestea se numesc sacramentalii, pentrucă au oare care asemănare cu sacramentele, deşi se deosebesc cu totul de dânsele.

560. Ce deosebire este între sacramentalii şi sacramente (taine) ?

Deosebirea între sacramentalii şi sacramente este, că:

1) Sacramentele sunt orânduite de Isus Hristos, pe când sacramentaliile sunt orânduite de Biserică;

2) sacramentele dau harul prin puterea ce o au de la Isus Hristos, pe când sacramentaliile dau harul prin mijlocul rugăciunilor şi al binecuvântărilor sfintei Biserici.

561. Pentruce binecuvântează Biserica pânea, vinul şi altele ?

Biserica binecuvântează pânea, vinul, şi altele:

1) pentrucă şi Isus Hristos a făcut aceasta (Luc. 9,16);

2) pentrucă «celor ce iubesc pe Dumnezeu toate să li folosească spre bine». (Rom. 8, 28);

3) pentruca binecuvântarea lui Dumnezeu să se reverse asupra tuturor fiinţelor.

562. Ce trebuie să ne îndemne, ca să întrebuinţăm sacramentaliile ?

Ca să întrebuinţăm sacramentaliile ne îndeamnă gândul, că printr’însele vom fi părtaşi de rugăciunea şi binecuvântarea întregii Biserici, în numele căreia preotul sfinţeşte şi binecuvântează.

563. Are rugăciunea Bisericii o putere deosebită?
Rugăciunea Bisericii are o putere deosebită, pentrucă rugăciunea ei este totdeauna împreunată cu rugăciunile lui Isus Hristos şi ale Sfinţilor.

564. Ce să roagă Biserica când sfinţeşte sau binecuvântează ceva ?

Când Biserica sfinţeşte sau binecuvintează ceva, se roagă pentru îndepărtarea pedepselor lui Dumnezeu, pentru apărarea împotriva diavolului, pentru pace, pentru binele sufletului şi al trupului, şi altele.

565. Cum trebuie să întrebuinţăm aghiasma?

Creştinul evlavios întrebuinţează aghiasma, mai ales ca să facă semnul crucii, acasă şi în biserică, şi se roagă lui Dumnezeu în acelaş timp, ca să-l curăţe din
ce în ce mai mai mult prin sângele lui Isus Hristos, şi să’l apere de orice primejdii.

566. Pentruce stropeşte preotul pe poporul credincios cu aghiasmă ?

Preotul stropeşte pe poporul credincios cu aghiasmă, pentruca noi să ne amintim, că trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu cu sufletul curat şi sfânt.

PARTEA III

Despre poruncile lui Dumnezeu şi ale Bisericii

CAPITOLUL I

Despre poruncile de căpitenie

567. Suntem noi datori de a ţinea poruncile ?

Noi suntem datori de a ţinea poruncile, căci Isus Hristos a zis : «De voeşti să întri în vieaţa (cea veşnică), păzeşte poruncile». (Mat. 19, 17).

568. Cari sunt cele mai de căpetenie porunci, cari cuprind în sine pe toate celelalte ?

Cele mai de căpetenie porunci, cari cuprind în sine pe toate celelalte, sunt: porunca dragostei către Dumnezeu şi către aproapele.

569. Ce a zis Isus Hristos despre aceste două porunci ?

Despre aceste două porunci Isus a zis: «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, şi din tot sufletul tău, şi din tot cugetul tău. Aceasta este cea mai mare şi întăia poruncă. Iar a doua este asemenea acesteia: Să iubeşti pe aproapele tău, ca pe tine însuţi. Dela aceste două porunci atârnă toată legea şi prorocii». (Mat. 22, 37—40).

§ 1. Despre dragostea către Dumnezeu

570. Ce este dragostea către Dumnezeu ?

Dragostea către Dumnezeu este o virtute suprafirească, prin care noi iubim pe Dumnezeu pentru el singur mai pe sus de toate, fiind el vrednic de toată
dragostea noastră.

571. Ce însemnează a iubi pe Dumnezeu mai pe sus de toate?

A iubi pe Dumnezeu mai pe sus de toate, însemnează a iubi şi a preţui pe Dumnezeu mai mult de cât orice în lume, aşa că mai bine am pierde toate,
chiar vieaţa, de cât să mâniem pe Dumnezeu.

572. Când putem cunoaşte că iubim pe Dumnezeu?

Noi putem cunoaşte că iubim pe Dumnezeu, atunci când facem ceeia ce’i place, adică când ţinem poruncile lui. (Ioan 15, 10).

573. De câte feluri poate fi dragostea noastră către Dumnezeu ?

Dragostea noastră către Dumnezeu poate fi de două feluri: desăvârşită (perfectă), şi nedesăvârşită (imperfectă).

574. Când este desăvârşită dragostea noastră către Dumnezeu ?

Dragostea noastră către Dumnezeu este desăvârşită când îl iubim pentru că el ne-a iubit pe noi, revărsând asupra noastră avuţia bunătăţii sale; sau pentru
că el a trimis pe Fiul său, care dându-şi vieaţa sa pentru noi, ne-a mântuit de păcatele noastre. (I Ioan. 3,16; 4, 10; 4, 19).

575. Când este nedesăvârşită dragostea noastră către Dumnezeu ?

Dragostea noastră către Dumnezeu este nedesăvârşită, când îl iubim pentrucă nădăjduim drept răsplată împărăţia cerului, său pentrucă ne temem de pedeapsa veşnică a iadului.

576. Prin ce este slăbită, sau alungată din suflet, dragostea către Dumnezeu?

Dragostea către Dumnezeu este slăbită prin păcatele lesne-iertătoare, iar prin păcatele de moarte este alungată din sufletul omului.

577. Prin ce mijloace putem întări şi mări dragostea noastră către Dumnezeu ?

Noi putem întări şi mări dragostea noastră către Dumnezeu; 1) prin fuga de păcate: 2) prin împlinirea faptelor bune; 3) prin rugăciune şi prin meditaţiunea binefacerilor lui Dumnezeu; 4) prin deasa şi vrednica primire a sacramentului pocăinţii şi al sfintei Euharistii; 5) prin meditaţiunea exemplelor date nouă de Sfinţi.

578. Ce se împotriveşte dragostei către Dumnezeu?

Dragostei către Dumnezeu se împotriveşte dragostea către lume; de aceea zice sfântul Ioan: «Nu iubiţi lumea, nici cele din lume; de iubeşte cineva lumea, nu este dragostea Tatălui întru dânsul». (I Ioan. 2, 15).

579. Ce se înţelege prin dragostea către lume ?

Prin dragostea către lume se înţelege dragostea către bunurile deşearte ale acestei lumi; când omul nu’şi pune fericirea în Dumnezeu, însă în avuţii, cinste şi plăceri.

580. Dacă voim să iubim pe Dumnezeu, ne mai putem iubi şi pe noi înşine ?

Noi putem, şi chiar trebuie să ne iubim pe noi înşine, căci Isus Hristos ne-o zice prin aceste cuvinte :
«Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi» (Mat. 19, 19) ; însă această dragoste către noi înşine trebuie să fie bine regulată.

581. Când este bine regulată dragostea către noi înşine ?
Dragostea către noi înşine este bine regulată :

1) când supunem voinţa noastră voinţii lui Dumnezeu;

2) când nu căutăm binele nostru spre răul aproapelui;

3) când ne îngrijim mai mult de suflet de cât de trup.

§ 2. Despre dragostea către aproapele

582. Ce este dragostea către aproapele ?

Dragostea către aproapele este o virtute suprafirească, prin care iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine, din dragoste către Dumnezeu.

583. Cine este aproapele nostru ?

Aproapele nostru este oricare om din lume, fără deosebire de religiune şi de naţiune; chiar şi vrăjmaşii noştri.

584. Când iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine ?

Iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine, când facem aproapelui ceeace voim să ne facă si nouă alţii. (Mat. 7, 12).

585. Pentruce trebuie să iubim pe aproapele nostru ?
Noi trebuie să iubim pe aproapele nostru :

1) pentrucă Dumnezeu ne porunceşte;

2) pentrucă Isus Hristos ne-a învăţat prin pilda şi învăţătura sa;

3) pentrucă toţi oamenii sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu, sunt fraţi în Hristos, şi fii ai aceluiaş Părinte ceresc.

586. În ce chip arătăm dragostea noastră către aproapele ?
Noi arătăm dragostea noastră către aproapele mai cu seamă când îi iertăm greşelile făcute împotriva noastră, şi când împlinim faptele miloase cele trupeşti şi cele sufleteşti.

587. Ce trebuie însă să facem, când am greşit împotriva aproapelui nostru ?

Când am greşit împotriva aproapelui nostru, trebuie să ne împăcăm cu dânsul.

588. Cari sunt faptele miloase trupeşti ?

Faptele miloase trupeşti sunt următoarele şapte:

1) a da de mâncat celor flămânzi;

2) a da de băut celor însetaţi;

3) a îmbrăca pe cei goi;

4) a adăposti pe străini;

5) a vizita pe bolnavi;

6) a vizita pe cei închişi;

7) a îngropa pe cei morţi.

589. Cari sunt faptele miloase sufleteşti ?

Faptele miloase sufleteşti sunt următoarele şapte:
1) a sfătui pe cei ce stau la îndoială;

2) a învăţa pe cei neînvăţaţi;

3) a dojeni pe cei păcătoşi;

4) a mângâia pe cei mâhniţi;

5) a ierta pe cei ce ne-au supărat;

6) a suferi cu răbdare pe persoanele, cari ne necăjesc;

7) a ne ruga lui Dumnezeu pentru cei vii şi pentru cei morţi.

CAPITOLUL II

Despre poruncile lui Dumnezeu în genere

590. Unde este cuprinsă mai pe larg porunca dragostei către Dumnezeu şi către aproapele ?

Porunca dragostei către Dumnezeu şi către aproapele este cuprinsă mai pe larg în cele zece porunci ale lui Dumnezeu, numite şi decalog.

591. Spune cele zece porunci ale lui Dumnezeu.

1) Eu sunt Domnul Dumnezeul tău : să nu aibi alţi dumnezei afară de mine; să nu-ţi faci chip cioplit, ca să te închini lui.

2) Să nu spui numele Domnului Dumnezeului tău în zadar.

3) Adu-ţi aminte să sfinţeşti ziua Domnului.

4) Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăeşti mult pe pământ.

5) Să nu ucizi.

6) Să nu faci fapte necurate.

7) Să nu furi!

8) Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău.

9) Să nu pofteşti femeia aproapelui tău.

10) Să nu pofteşti casa aproapelui tău şi nici un lucru ce este al lui.[40]

592. Cui şi unde a dat Dumnezeu cele zece porunci ?

Dumnezeu a dat cele zece porunci, scrise pe două table de piatră, lui Moisi, pe muntele Sinai.

593. Cari porunci se aflau pe tabla întăia şi cari pe a doua?

Pe tabla întăia se aflau cele dintăiu trei porunci, iar pe tabla a doua celelalte şapte porunci.

594. Pe cine privesc poruncile de pe tabla întăia, şi pe cine cele de pe tabla a doua ?

Poruncile depe tabla întăia privesc pe Dumnezeu, iar poruncile de pe tabla a doua privesc pe aproapele nostru.

CAPITOLUL III

Despre întăia poruncă a lui Dumnezeu

«Eu sunt Domnul Dumnezeul tău: să nu aibi alţi dumnezei afară de mine; să nu-ţi faci chip cioplit, ca să te închini lui».

595. Ce ne porunceşte Dumnezeu prin întăia poruncă «Eu sunt Domnul Dumnezeul tău: să nu aibi alţi dumnezei afară de mine ; să nu-ţi faci chip cioplit, ca să te închini lui» ?

Prin întăia poruncă : Eu sunt Domnul Dumnezeul tău : să nu aibi alţi dumnezei afară de mine, să nu-ţi faci chip cioplit, ca să te închini lui, Dumnezeu ne porunceşte să’i dăm cinstea, ce este datorită numai lui.

596. Care este cinstea datorită numai lui Dumnezeu?

Cinstea datorită numai lui Dumnezeu este închinarea sau adoraţiunea, ce se cuvine numai lui, şi prin care-l recunoaştem de cel mai mare stăpân al nostru.

597. Pentruce închinarea, sau adoraţiunea, se cuvine numai lui Dumnezeu ?

Închinarea, sau adoraţiunea, se cuvine numai lui Dumnezeu, pentrucă el este atotputernicul făcător al lumii, şi domnul cel mai mare al tuturor lucrurilor.

598. De câte feluri este cinstea datorită lui Dumnezeu ?

Cinstea datorită lui Dumnezeu este de două feluri : lăuntrică (interioară) şi pe din afară (exterioară).

599. Când cinstim noi pe Dumnezeu lăuntric ?

Noi cinstim pe Dumnezeu lăuntric :
1) când îi arătăm în inima noastră supunerea cuvenită ;
2) mai cu seamă prin credinţă, nădejde şi dragoste.

600. Ce este credinţa ?

Credinţa este o virtute suprafirească, prin care ţinem ca adevărate toate câte ni-a descoperit Dumnezeu, şi ne învaţă sfânta Biserică a lui Isus Hristos.

601. Pentruce trebuie să credem acestea?

Noi trebuie să credem acestea, pentrucă Dumnezeu, fiind însuş adevărul, nu se poate înşela şi nici nu ne poate înşela pe noi.

602. Cine păcătueşte împotriva credinţei ?

Împotriva credinţei păcătuesc:

1) necredincioşii, ereticii şi apostaţii;

2) aceia, cari vorbesc şi scriu lucruri împotriva credinţii, sau numai le ascultă şi le citesc ;

3) aceia, cari se îndoesc de bunăvoie despre vre-un adevăr, ce trebuie să credem;

4) aceia, cari sunt nepăsători faţă de credinţă.

603. Cine păcătueşte prin nepăsare faţă de credinţă ?

Prin nepăsare faţă de credinţă păcătuesc:

1) aceia, cari se gândesc sau zic, că toate religiunile sunt bune pentru mântuire;

2) aceia cari nu învaţă cele ce trebuie să ştie fiecare creştin despre religiunea sa;

3) acei părinţi sau epitropi, cari învoesc ca copiii lor să fie crescuţi în altă religiune, şi nu în cea catolică, sau cari nu se îngrijesc ca copiii să înveţe adevărurile religiunii.

604. Cine mai păcătueşte împotriva credinţei ?

Mai fac un păcat de moarte împotriva credinţei aceia, cari iau parte la slujbele religioase ale necatolicilor ; de pildă mergând la liturghie sau la predică în bisericile lor, primind sacramentele (tainele) dela preoţii lor, cerându-le rugăciuni, sau alte slujbe religioase, ca înmormântarea şi altele.[41]

605. Ce este nădejdea în Dumnezeu ?

Nădejdea în Dumnezeu este o virtute suprafirească, prin care aşteptăm cu mare încredere toate câte ni le-a făgăduit Dumnezeu pentru vredniciile lui Isus Hristos, vieaţa veşnică, şi harurile trebuincioase spre a o merita pe pământ prin faptele noastre cele bune.

606. Ce trebuie să nădăjduim dela Dumnezeu ?

Noi trebuie să nădăjduim vieaţa veşnică şi toate câte sunt trebuincioase pentru a o dobândi, precum iertarea păcatelor, şi harul lui Dumnezeu pentru a face binele.

607. Pentruce trebuie să nădăjduim acestea?

Noi trebuie să nădăjduim acestea, pentrucă atotputernicul prea milostivul şi credinciosul Dumnezeu ni le-a făgăduit, şi Isus Hristos ni le-a dobândit.

608. Putem noi nădăjdui dela Dumnezeu şi bunurile pământeşti ?

Noi putem nădăjdui dela Dumnezeu şi bunurile pământeşti, însă numai întru cât ele ne ajută, sau nu ne împiedică, de a dobândi împărăţia cerului.

609. Cine păcătueşte împotriva nădejdei ?
Împotriva nădejdei păcătuesc:

1) aceia, cari nu au încredere în Dumnezeu, adică desnădăjduesc;

2) aceia, cari au o încredere falşă.

610. Cine păcătueşte prin neîncredere sau desnădăjduire ?

Prin neîncredere sau desnădăjduire păcătuesc aceia, cari n’au nici o nădejde, sau au o prea mică nădejde, de a dobândi cele ce ne-a făgăduit Dumnezeu.

611. Cine păcătueşte prin încredere falşă ?
Prin încredere falşă păcătuesc:

1) aceia, cari păcătuesc fără frică, sau amână pocăinţa până la moarte, numai pentrucă Dumnezeu este bun şi milostiv;

2) aceia, cari se pun fără nici o nevoie în vre-o primejdie trupească sau sufletească, cu nădejdea că Dumnezeu îi va scăpa negreşit.

612. Cari păcate se împotrivesc mai cu seamă dragostei către Dumnezeu ?[42]

Dragostei către Dumnezeu se împotrivesc mai cu seamă :

1) dragostea către cele pământeşti, care pricinueşte nepăsarea şi nerecunoştinţa faţă de Dumnezeu;

2) ura către poruncile şi hotărârile părinteşti ale Iui Dumnezeu.

613. Cum cinstim noi pe din afară pe Dumnezeu ?

Noi cinstim pe din afară pe Dumnezeu, când arătăm simţirile noastre interioare prin fapte exterioare, precum când ne rugăm, când ne îngenunchem şi altele.

614. Pentru ce trebuie să cinstim noi şi pe din afară pe Dumnezeu ?

Noi trebuie să cinstim pe Dumnezeu şi pe din afară:

1) pentrucă nu numai sufletul, dar şi trupul este făcut de Dumnezeu, de aceea şi el trebuie să’l cinstească;

2) pentrucă firea omului cere, ca să arătăm pe din afară, ceea ce simţim pe din lăuntru.

615. Cine păcătueşte împotriva cinstei pe din afară datorite lui Dumnezeu ?

Împotriva cinstei exterioare datorite lui Dumnezeu păcătuesc aceia, cari nu au grijă de a se duce la slujbele bisericeşti, sau se poartă fără respect în timpul lor.

616. Cum se mai poate păcătui împotriva poruncii întăi ?

Împotriva poruncii întăi se mai poate păcătui prin idolatrie, prin superstiţiune (nelegiuire), şi prin simonie.

617. Cine păcătueşte prin idolatrie ?

Prin idolatrie păcătuesc aceia, cari dau făpturilor cinstea cuvenită numai lui Dumnezeu singur.

618. Cine păcătueşte prin superstiţiune (credinţă deşartă) ?

Prin superstiţiune păcătuesc aceia, cari însuşesc unor fapte sau cuvinte o putere, ce nu o au nici dela Dumnezeu, nici prin rugăciunile Bisericii, şi nici din firea lor. Aşadar păcătuesc prin superstiţiune:

1) aceia, cari cred în descântece, cari caută în cărţi sau în palmă pentru a ghici lucruri ascunse, sau viitorul;

2) aceia, cari cred în strigoi, în vise, în zile norocite şi nenorocite;

3) aceia, cari cred că aburii bucatelor dela praznic folosesc morţilor, de asemenea şi aceia cari pun de mâncare sau bani în sicriul lor, precum şi toţi aceia cari ţin alte obiceiuri păgâneşti de soiul acesta.[43]

619. Este superstiţiunea (credinţa deşartă) un mare păcat ?

Superstiţiunea este un foarte mare păcat, căci printr’însa omul aşteaptă de multe ori un ajutor ascuns dela duhurile necurate ; sau cel puţin pune în nişte
fleacuri încrederea sa, pe care trebuie s’o pună în Dumnezeu.

620. Cine păcătueşte prin vrăjitorie ?

Prin vrăjitorie păcătueşte acela, care chiamă pe diavol într’ajutor, ca să găsească comori, să facă vreun rău cuiva, sau să facă lucruri minunate.

621. Cine păcătueşte prin sacrilegiu (nelegiuire)?
Prin sacrilegiu (nelegiuire) păcătuesc aceia, cari necinstesc lucruri, persoane, sau locuri sfinţite lui Dumnezeu.—Astfel de sacrilegii sunt: nevrednica primire a vreunui sacrament, maltratarea unui preot, profanarea bisericilor sau a vaselor sfinte, lucrurilor sfinţite, şi altele.

622. Cine păcătueşte prin simonie?
Prin simonie păcătuesc aceia, cari cumpără sau vând lucruri duhovniceşti, ca sacramentele, deslegarea păcatelor, demnităţile bisericeşti, şi altele.[44]

623. Ce ne învaţă Biserica despre cultul Sfinţilor ?
Biserica ne învaţă, că este bine şi folositor de a cinsti pe Sfinţi şi de a-i chema într’ajutor.

624. Ce deosebire este între cinstea dată lui Dumnezeu şi cinstea dată Sfinţilor?

Deosebirea între cinstea dată lui Dumnezeu şi cinstea dată Sfinţilor este aceasta:

1) pe Dumnezeu singur îl cinstim, pentrucă el este Domnul nostru cel mai mare; iar pe Sfinţi, pentrucă ei sunt slugile şi prietenii lui Dumnezeu;

2) pe Dumnezeu îl cinstim pentru sine însuş, iar pe Sfinţi, pentru darurile, ce le-au primit dela Dumnezeu.

625. Ce deosebire este între rugăciunile făcute lui Dumnezeu şi rugăciunile făcute Sfinţilor?

Lui Dumnezeu ne rugăm, ca el să ne ajute prin atotputernicia sa, iar Sfinţilor, şi chiar sfintei Maici a lui isus Hristos, ne rugăm, ca ei să se roage şi să mijlocească pentru noi la Dumnezeu.

626. La ce trebuie mai cu seamă să luăm aminte când cinstim pe Sfinţi?

Când cinstim pe Sfinţi trebuie mai cu seamă să luăm aminte, să urmăm pildele, ce ni le au dat ei prin vieaţa lor virtuoasă.

627. Pe cine trebuie să cinstim într’un chip deosebit mai mult decât pe oricare înger şi Sfânt?

Mai mult decât pe oricare înger şi Sfânt trebuie să cinstim într’un chip deosebit pe sfânta şi prea curata Fecioară Maria, Maica Iui Dumnezeu.

628. Pentruce trebuie să cinstim pe sfânta Fecioară într’un chip deosebit ?

Noi trebuie să cinstim pe sfânta Fecioară într’un chip deosebit, pentrucă ea, fiind Maica Iui Dumnezeu, întrece în har şi în slavă pe toţi îngerii şi Sfinţii; şi
pentru aceea mijlocirea ei la Dumnezeu are mai multă putere.

629. Trebuie să cinstim noi şi icoanele lui Isus Hristos şi ale Sfinţilor ?

Trebuie să cinstim şi icoanele lui Isus Hristos şi ale Sfinţilor; căci, dacă un copil cinsteşte icoana tatălui său, cu atât mai mult trebuie noi, să cinstim icoanele lui Isus Hristos şi ale Sfinţilor.

630. Nu este o superstiţiune dacă ne rugăm în faţa icoanelor ?
Nu e nici o superstiţie dacă ne rugăm în faţa icoanelor, căci noi ne rugăm lui Isus Hristos sau Sfinţilor pe cari îi reprezintă icoanele, iar nu lemnului şi
boielelor, din cari ele sunt făcute.

631. Pentruce cinstim noi moaştele sau rămăşiţele Sfinţilor ?

Noi cinstim moaştele sau rămăşiţele Sfinţilor pentrucă trupurile lor au fost templele Sfântului Duh, pentrucă Dumnezeu face deseori minuni printr’însele,
şi pentrucă ele vor învia măreţe.

CAPITOLUL IV

Despre a doua poruncă a lui Dumnezeu.

«Să nu spui numele Domnului Dumnezeului tău în zadar»

632. Ce ne opreşte Dumnezeu prin a doua poruncă „Să nu spui numele Domnului Dumnezeului tău în zadar” ?

Prin a doua poruncă «Să nu spui numele Domnului Dumnezeului tău în zadar» Dumnezeu ne opreşte să necinstim numele său.

633. Cine necinsteşte numele lui Dumnezeu ?
Numele lui Dumnezeu îl necinstesc:

1) aceia, cari numesc în zadar pe Dumnezeu;

2) aceia, cari hulesc numele lui Dumnezeu;

3) aceia, cari jură strâmb;

4) aceia, cari nu îndeplinesc făgăduinţele făcute lui Dumnezeu.

634. Când păcătueşte cineva prin numirea în zadar a lui Dumnezeu ?

Prin numirea în zadar a lui Dumnezeu păcătueşte acela care numeşte pe Dumuezeu din şagă, sau din mânie, sau din obiceiu, şi fără nici o trebuinţă.

635. Ce însemnează a huli numele lui Dumnezeu ?

A huli numele lui Dumnezeu însemnează a spune o vorbă ocărâtoare împotriva lui Dumnezeu, a Sfinţilor, a sf. Cruci, a religiunii, sau a lucrurilor sfinte.

636. Când huleşte cineva numele lui Dumnezeu cu gândul sau cu fapta ?

Numele lui Dumnezeu îl huleşte acela care gândeşte lucruri rele împotriva lui Dumnezeu sau a sfinţilor, sau care arată prin fapte (de pildă prin semne) că-l despreţueşte.

637. Ce însemnează a jura ?

A jura însemnează a chema pe Dumnezeu atotştiitorul drept martur, că spunem adevărul, sau că ne vom ţinea cuvântul.

638. Este învoit a jura?

În lucruri mari este învoit a jura, mai cu seamă înaintea judecăţii; însă atunci trebuie să fim încredinţaţi despre adevăr.

639. Cine păcătueşte prin jurământ?

Prin jurământ păcătuesc:

1) aceia, cari jură strâmb, sau cu îndoială;

2) aceia, cari jură fără trebuinţă, sau fără mare nevoie:

3) aceia, cari jură să facă vreun rău, sau să nu facă vreun bine.

640. Ce trebuie să ţinem despre jurământul strâmb ?

Despre jurământul strâmb, trebuie să ţinem, că el, mai cu seamă înaintea judecăţii, este un foarte mare păcat; căci printr’însul omul îşi bate joc de atotştiinţa, sfinţenia şi dreptatea lui Dumnezeu.

641. Am chema pe Dumnezeu drept martur, dacă am jura pe sufletul nostru, pe Evangelie, pe Cruce sau pe altele asemenea ?

Dacă jurăm pe sufletul nostru, pe Evangelie, pe Cruce sau pe altele asemenea, am chemă pe Dumnezeu drept martur, căci acestea sunt sfinţite lui Dumnezeu într’un chip deosebit.

642. Când face cineva o făgăduinţă lui Dumnezeu (adică un vot) ?

Cineva face lui Dumnezeu o făgăduinţă, sau un vot, atunci când de bunăvoie făgădueşte lui Dumnezeu, să facă ceva ce este bun.

643. Ce ne învață Biserica despre făgăduinţele făcute lui Dumnezeu?

Despre făgăduinţele făcute lui Dumnezeu, Biserica ne învaţă :
1) că aceste făgăduinţe sunt plăcute lui Dumnezeu, pentrucă ele sunt o jertfă adusă de bunăvoie lui Dumnezeu ;
2) că noi avem o sfântă datorie să împlinim făgăduinţele făcute Iui Dumnezeu. De aceea, înainte de a făgădui ceva lui Dumnezeu, trebuie să ne răsgândim
bine şi să ne sfătuim cu duhovnicul nostru.[45]

644. Este de ajuns dacă nu necinstim numele lui Dumnezeu?

Nu e de ajuns numai să nu necinstim numele lui Dumnezeu, dar mai trebuie să’l cinstim, mulţumindu-i pentru binefacerile primite, rugându’l pentru ajutor, mărturisind cu statornicie numele lui şi căutând cu râvnă ca numele lui cel sfânt să fie cinstit de ceilalţi oameni.

CAPITOLUL V

Despre a treia poruncă a lui Dumnezeu

„Adu-ţi aminte să sfinţeşti ziua Domnului”

645. Ce ne porunceşte Dumnezeu prin a treia poruncă „Adu-ţi aminte să sfinţeşti ziua Domnului” ?

Prin a treia poruncă, „Adu-ţi aminte să sfinţeşti ziua Domnului”, Dumnezeu ne porunceşte să sfinţim ziua Domnului prin fapte cuvioase, şi prin încetarea dela orice lucrare servească.

646. Care este ziua Domnului ?

În Vechiul Testament ziua Domnului era ziua Sâmbetei ; dar în Noul Testament este Dumineca, în care zi a înviat Isus Hristos.

647. Prin ce fapte cuvioase sfinţim noi Dumineca?
Noi sfinţim Dumineca:

1) prin mergerea ia biserică, dar mai cu seamă prin ascultarea sfintei liturghii;

2) prin ascultarea predicii şi a învăţăturii creştineşti şi prin cetirea cărţilor evlavioase;

3) prin vrednica primire a sacramentului pocăinţii şi al Euharistiei;

4) prin fapte miloase către aproapele.

648. Cari sunt lucrările serveşti, şi de aceea oprite în ziua de Duminecă?

Lucrările serveşti sunt acele, pe cari omul le săvârşeşte cu trupul, şi pe cari de obiceiu le fac slugile, salahorii şi meseriaşii.

649. Nu se poate lucra niciodată în ziua de Duminecă ?

În ziua de Duminecă se poate lucra, când Episcopul sau parohul învoeşte din vre-o mare pricină, sau când este o mare nevoie; de pildă pentru a înlătură vre-o mare pagubă sau nenorocire, pentru a ajutora pe cei cari sunt în mare primejdie şi au mare nevoie de ajutor neapărat, şi altele.

650. Păcătuesc numai aceia cari lucrează în ziua de Duminecă ?

Nu păcătuesc numai aceia, cari lucrează în ziua de Duminecă, dar mai păcătuesc şi aceia, cari poruncesc supuşilor lor să lucreze, căci Dumnezeu zice: «Să se odihnească sluga ta, şi slujnica ta, ca şi tine». (A doua lege 5, 14).

651. Necinstesc Dumineca numai aceia, cari lucrează sau cari nu merg la sfânta liturghie ?

Nu necinstesc Dumineca numai aceia, cari lucrează sau cari nu merg Ia sf. liturghie, dar o mai necinstesc şi aceia, cari se îmbată, cari merg la jocuri şi petreceri necuviincioase, sau cari fac şi alte răutăţi.

652. Ce trebuie să ne oprească de a necinsti ziua de Duminecă ?

De a necinsti ziua de Duminecă trebuie să ne oprească :

1) gândul la pedepsele vremelnice şi veşnice, pe cari le pregăteşte Dumnezeu acelora, ce necinstesc ziua de Duminecă;

2) gândul că este o mare nebunie de a nu ne îngriji într’o singură zi pe săptămână de sufletul nostru nemuritor, după ce ne-am îngrijit de trup şase zile;

3) gândul că sfinţirea Duminecii este o mărturisire publică a credinţii noastre creştineşti, şi că necinstind ziua de Duminecă, creştinul îşi necinsteşte religiunea sa;

4) gândul că însuş Dumnezeu a orânduit această zi pentru odihna trebuincioasă trupului nostru.

CAPITOLUL VI

Despre a patra poruncă a lui Dumnezeu

«Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăeşti mult pe pământ»

653. Ce porunceşte Dumnezeu prin a patra poruncă: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăeşti mult pe pământ ?”

Prin a patra poruncă: «Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăeşti mult pe pământ», Dumnezeu porunceşte, ca copiii să cinstească, să iubească şi să asculte pe părinţi, iar supuşii pe mai marii lor.

654. Pentruce copiii trebuie să cinstească, să iubească, şi să asculte pe părinţii lor?

Copiii trebuie să cinstească, să iubească şi să asculte pe părinţii lor, 1) pentrucă aşa porunceşte Dumnezeu, 2) pentrucă părinţii ţin locul lui Dumnezeu, şi
3) din recunoştinţă pentru binefacerile primite.

655. Cum trebuie să cinstească copiii pe părinţii lor ?
Copiii trebuie să cinstească pe părinţii lor astfel:

1) ei trebuie să preţuiască şi să respecteze pe părinţi, ca pe locţiitorii lui Dumnezeu;

2) ei trebuie să sufere cu răbdare slăbiciunile şi greşelile lor.

656. Cum trebuie să iubească copiii pe părinţii lor?

Copiii trebuie să iubească pe părinţii lor astfel:

1) ei trebuie să dorească din inimă orice bine părinţilor,

2) ei trebuie să le mulţumească pentru binefacerile primite dela dânşii, şi să se roage lui Dumnezeu pentru dânşii;

3) ei trebuie să facă bucurie părinţilor printr’o bună purtare;
4) ei trebuie să ajute pe părinţi la nevoie şi să le slujească la bătrâneţe, sau la timp de boală.

657. Cum trebuie să asculte copiii pe părinţi?
Copiii trebue să asculte pe părinţi astfel:

1) ei trebuie să facă toate câte le poruncesc părinţii, întru cât ei nu poruncesc nimica împotriva poruncilor lui Dumnezeu sau ale Bisericii;[46]

2) ei trebuie să asculte de sfatul şi poveţele lor.

658. Care este răsplata copiilor, ce împlinesc datoriile lor către părinţi ?

Răsplata copiilor, ce împlinesc datoriile lor către părinţi, este binecuvântarea lui Dumnezeu pe lumea aceasta şi vieaţa fericită a paradisului pe lumea cealaltă.

659. Cari copii păcătuesc împotriva cinstei datorite părinţilor ?
Împotriva cinstei datorite părinţilor păcătuesc:

1) aceia, cari despreţuesc şi batjocuresc pe părinţi;

2) aceia, cari vorbesc rău de dânşii înaintea altora;

3) aceia, cari se ruşinează de părinţi;

4) aceia, cari se poartă rău cu dânşii; dar mai cu seamă aceia cari îi lovesc, sau îi bat.

660. Cari copii păcătuesc împotriva dragostei datorite părinţilor ?

Împotriva dragostei datorite părinţilor păcătuesc :

1) aceia, cari nu se roagă lui Dumnezeu pentru părinţi, fie ei vii sau morţi;

2) aceia, cari vorbesc ceva rău despre ei;

3) aceia, cari îi supără sau le fac ruşine printr’o purtare rea;

4) aceia, cari nu sufăr cu răbdare greşelile şi slăbiciunile lor;

5) aceia, cari nu-i ajută la nevoie.

661. Cari copii păcătuesc împotriva ascultării datorite părinţilor?

Împotriva ascultării datorite părinţilor păcătuesc:

1) aceia, cari nu ascultă de loc pe părinţi, sau îi ascultă cu neplăcere;

2) aceia, cari nu ascultă de sfaturile lor;

3) aceia, cari nu primesc cu umilinţă dojenile sau pedepsele părinţilor.

662. Care este pedeapsa copiilor, cari nu împlinesc datoriile lor către părinţi ?

Pedeapsa copiilor, cari nu împlinesc datoriile lor către părinţi, este blestemul lui Dumnezeu pe lumea aceasta, şi pedeapsa veşnică a iadului pe lumea cealaltă.

663. Pe cine trebuie să mai cinstim noi afară de părinţi ?

Afară de părinţi, noi trebuie să mai cinstim pe tutori, învăţători, stăpâni, autorităţile bisericeşti şi cele lumeşti.

664. Cum trebuie să se poarte copiii faţă de tutori şi învăţători?

Copiii trebuie să privească pe tutori şi învăţători ca pe locţiitorii părinţilor, şi de aceea copiii trebuie să’i cinstească ca pe părinţi.

665. Cari sunt datoriile slugilor către stăpânii lor ?

Slugile sunt datoare să cinstească, să iubească, să asculte pe stăpâni şi să le fie credincioase.

666. Cari slugi păcătuesc împotriva stăpânilor?

Împotriva stăpânilor păcătuesc:

1) acele slugi, cari nu ascultă pe stăpâni, sau îi urăsc;

2) acele cari sunt leneşe, cari fură şi risipesc averea stăpânilor;

3) acele, cari vorbesc rău de stăpânii lor şi cari povestesc altora cele petrecute în casă;

4) acele cari strică copiii, îi învaţă răutăţi, îi ajută sau nu’i opresc de a face răutăţi.

667. Pe cine înţelegem noi prin autorităţile bisericeşti?

Prin autorităţile bisericeşti înţelegem pe mai marii Bisericii, adică pe Papa şi pe Episcopii uniţi cu dânsul.

668. Cari sunt datoriile noastre către mai marii Bisericii ?

Noi suntem datori să cinstim, să iubim şi să ascultăm pe mai marii Bisericii, fiindcă ei sunt locţiitorii lui Dumnezeu şi părinţii noştri duhovniceşti. De aceea
noi trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu pentru dânşii.

669. Cine păcătueşte împotriva mai marilor Bisericii ?

Împotriva mai marilor Bisericii păcătuesc:

1) aceia, cari îi necinstesc prin cuvinte sau fapte, sau vorbesc rău de dânşii;

2) aceia, cari se împotrivesc lor, pricinuind astfel schisme.

670. Cari sunt datoriile noastre către preoţi ?

Noi suntem datori de a cinsti şi de-a asculta pe preoţi, mai cu seamă pe paroh, fiindcă şi ei sunt părinţii noştri duhovniceşti, cari vor da seamă de sufletele noastre. (Evrei 13, 17).

671. Cari sunt datoriile noastre către autorităţile lumeşti?

Datoriile noastre către autorităţile lumeşti sunt următoarele:

1) noi suntem datori să cinstim autoritatea legiuită, să-i fim credincioşi şi s’o ascultăm, şi mai bine să suferim orice, decât să stârnim vre-o răscoală;

2) să’i plătim tributul, s’o ajutăm la nevoie şi la primejdie şi s’o apărăm împotriva duşmanilor patriei cu averea şi sângele (Mat. 22,21);

3) să ne închinăm pentru rege şi pentru toţi cari sunt în dregătorii. (I Tim. 2, 3).

672. Cine păcătueşte împotriva autorităţii lumeşti ?
Împotriva autorităţii lumeşti păcătuesc:

1) aceia, cari urăsc şi despreţuesc autoritatea legiuită;

2) aceia, cari o defăimează şi o batjocuresc;

3) aceia, cari nu plătesc tributul poruncit;

4) aceia, cari se împotrivesc ei, şi se răscoală împotriva ei;

5) aceia, cari o trădează, sau conspiră împotriva capului statului, sau a patriei. (Rom. 13, 1, 2. şi I Petr. 2, 13—17).

673. Suntem noi datori de a asculta în toate pe părinţi, stăpâni şi autorităţi ?

Noi suntem datori de a asculta pe părinţi, stăpâni şi autorităţi în toate, câte sunt iertate înaintea lui Dumnezeu ; însă dacă ei ni-ar porunci ceva, ce este
oprit de Dumnezeu, atunci «trebuie a asculta pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni». (Fapt. Apost. 5,29, Mat. 22, 21).

674. Cum trebuie să se poarte tinerii faţă de cei bătrâni ?

Tinerii trebuie să respecteze pe cei bătrâni, să asculte sfaturile lor cele bune, şi să uşureze povoara bătrâneţii lor.

675. Priveşte a patra poruncă numai pe copii şi pe supuşi ?
A patra poruncă nu priveşte numai pe copii şi pe supuşi, dar ea mai cuprinde şi datoriile părinţilor către copii,’ şi ale mai marilor către supuşi.

676. Cari sunt datoriile părinţilor către copiii lor ?

Cea dintăi şi mai sfântă datorie a părinţilor este de a creşte pe copiii lor pentru Dumnezeu, şi pentru împărăţia cerului (paradis). De aceia părinţii sunt datori:

1) să se îngrijească, ca copiii lor să fie bine instruiţi în religiunea catolică;

2) să’i oprească dela rău şi să’i îndemne la bine;

3) să’i dojenească şi să’i pedepsească, când cere trebuinţa;[47]

4) să le dea pildă bună prin îndeplinirea tuturor datoriilor către Dumnezeu şi sfânta Biserică.

677. Ce păcat fac acei părinţi, cari nu’şi îndeplinesc aceste datorii către copii ?

Părinţii, cari nu’şi îndeplinesc aceste datorii către copii, fac un foarte mare păcat; afară de aceasta, se fac vinovaţi de păcatele copiilor, şi deseori sunt pricina pierzării lor veşnice în iad.

678. Cari părinţi nu îndeplinesc datoriile lor către copii ?
Părinţii, cari nu-şi îndeplinesc datoriile lor către copii, sunt :

1) aceia, cari nu îndeamnă pe copii să se roage lui Dumnezeu, să meargă la biserică, şi să înveţe învăţătura creştinească;

2) aceia, cari nu ţin pe copiii lor departe de tovărăşiile şi prilejurile cele rele;

3) aceia, cari sunt prea blânzi, sau prea aspri cu copiii lor;

4) aceia, cari dau pildă rea copiilor prin vorbe, sau fapte, sau prin neîndeplinirea datoriilor religioase.

679. Nu au de a se îngriji părinţii decât de mântuirea veşnică a copiilor lor ?

Părinţii nu au să se îngrijească numai de mântuirea veşnică a copiilor lor, dar mai sunt datori să se îngrijească şi de binele vremelnic al lor; de aceea ei păcătuesc:

1) când îşi risipesc averea;

2) când nu se îngrijesc de sănătatea copiilor;

3) când nu se îngrijesc să’i deprindă de cu timpuriu la lucru, şi să’i facă destoinici să-şi câştige pânea de toate zilele în mod cinstit.

680. Cari stăpâni păcătuesc împotriva slugilor lor ?
Împotriva slugilor păcătuesc stăpânii:

1) cari sunt aspri cu dânşii, îi despreţuesc şi nu li dau hrana trebuincioasă, sau leafa cuvenită ;[48]

2) cari nu’i ţin departe de răutăţi, de vorbe şi de tovărăşii primejdioase, şi altele;

3) cari nu’i îndeamnă să meargă la biserică, la spovadă şi la sfânta comunicătură, sau nu li dau voie şi vreme ca să-şi îndeplinească datoriile lor religioase;

4) cari îi îndeamnă la lucruri oprite.

681. Cari sunt datoriile autorităţilor către supuşii lor ?
Autorităţile sunt orânduite de Dumnezeu pentru binele supuşilor : de aceea ele sunt datoare să se îngrijească din toate puterile de binele supuşilor; să îndeplinescă cu înţelepciune şi cu cea mai mare dreptate funcţiunea
lor: să pedepsească răul, şi să dea tuturor pildă bună printr’o vieaţa creştinească.

CAPITOLUL VII

Despre a cincia poruncă a lui Dumnezeu

„Să nu ucizi”

682. Ce ne opreşte Dumnezeu prin a cincia poruncă: „Să nu ucizi” ?

Prin a cincia poruncă: „Să nu ucizi”, Dumnezeu ne opreşte omorul şi vătămarea trupului nostru şi al aproapelui nostru.

683. În ce chip putem vătăma trupul aproapelui nostru?

Noi putem vătăma trupul aproapelui nostru:

1) prin bătaie, prin rănire, şi prin ori ce rău făcut contra vieţii sau a sănătăţii lui;

2) prin orice ne poate duce la astfel de păcate, precum : ura, mânia, sfada, sudălmile, şi altele asemenea.

684. Nu este nici odată învoit de a ucide un om ?

A ucide vre-un om este învoit:

1) autorităţii, pentru a pedepsi pe cei răi;

2) soldaţilor, pentru dreapta apărare a patriei;

3) fiecărui om, pentru a’şi apără vieaţa, însă numai atunci, când nu poate scăpa alt-fel de cât omorând pe vrăjmaş.

685. Este oprit duelul ?

Duelul este cu totul oprit, pentrucă printr’însul omul se pune pe sine şi pe vrăjmaşul său în primejdia de a-şi pierde nu numai vieaţa trupului, dar şi vieaţa sufletului. Pentru aceasta sunt excomunicaţi de Biserică nu numai aceia cari se bat în duel, dar şi toţi aceia cari iau parte la dânsul.

686. Cine păcătueşte împotriva trupului şi a vieţii sale ?

Împotriva trupului şi a vieţii lor păcătuesc :
1) aceia, cari se ucid pe sine singuri, sau se pun în primejdie de moarte fără nici o nevoie;
2) aceia, cari îşi slăbesc sănătatea, sau îşi prescurtează vieaţa prin desfrânări, prin mâncare şi băutură nemăsurată, şi altele.

687. Face un mare păcat acela care se sinucide, adică acela care se ucide pe sine singur ?

Acela, care se sinucide, face un mare păcat, căci păcătueşte :
1) împotriva lui Dumnezeu, care singur este stăpân pe vieaţa şi pe moartea omului;
2) împotriva sufletului său, pentrucă-l aruncă fără de milă în suferinţele veşnice ale iadului ;
3) împotriva rudelor sale, pentrucă le face mare supărare şi ruşine.

688. Cum pedepseşte Biserica acest păcat ?

Fiindcă sinuciderea de bunăvoie este un mare păcat, Biserica opreşte de a înmormânta cu preot şi ceremonii religioase pe aceia, cari s’au ucis singuri; exceptând pe aceia, cari se sinucid din vre-o nebunie bine dovedită.

689. Este învoit de a-şi dori moartea ?

Nu este învoit de a-şi dori moartea din nerăbdare şi desnădăjduire ; este însă învoit de a-şi dori moartea din dorinţa de a nu mai păcătui, şi din dorinţa de
a vedea pe Dumnezeu în cer.

690. Ce ne mai opreşte Dumnezeu prin a cincia poruncă ?
Prin a cincia poruncă Dumnezeu ne mai opreşte să facem vre-un rău sau vre-o pagubă sufletului aproapelui nostru.

691. În ce chip putem face rău sufletului aproapelui nostru ?
Putem face rău sufletului aproapelui nostru prin scandal (sminteală), când prin vorbe sau fapte neiertate, sau prin orice altă pildă rea, dăm prilej aproape-
lui să păcătuească.

692. Cine se fac vinovaţi de acest păcat ?

De acest păcat se fac vinovaţi:

1) aceia, cari deschid casa lor tâlharilor, beţivilor, sau altor oameni viţioşi, pentru a face adunări neiertate ;

2) aceia, cari vorbesc sau învaţă lucruri nelegiuite sau necuviincioase;

3) aceia, cari se îmbracă într’un chip necuviincios;

4) aceia, cari lăţesc cărţi, gazete sau portrete nelegiuite şi necuviincioase;

5) superiorii, cari dau pildă rea, sau nu împiedică răul pe cât stă în putinţa lor;

6) aceia, cari dau sfaturi rele, ajută, poruncesc sau aprobă răul;

7) toţi aceia, cari dau pildă rea prin purtarea lor păcătoasă şi nelegiuită.

693. Ce trebuie să ne înspăimânte de a da scandal (sminteală)?

De a da scandal trebuie să ne înspăimânte gândul, că acela, care scandalizează (sminteşte) pe alţii, este un ajutor al Satanei, carele prin înşelăciune ucide sufletul răscumpărat cu sângele lui Isus Hristos.[49]

694. Ce trebuie să facă acela, care a vătămat trupul sau sufletul aproapelui său ?

Nu este de ajuns, ca acela, care a vătămat trupul sau sufletul aproapelui, să se căească de păcatul său, şi să’l mărturisească ; dar, întru cât e cu putinţă, trebuie să îndrepte răul făcut aproapelui.

695. Ce porunceşte Dumnezeu prin a cincia poruncă ?

Prin a cincia poruncă Dumnezeu porunceşte, ca noi să ne îngrijim atât de mântuirea sufletului, cât şi de vieaţa şi sănătatea trupului, şi să voim bine chiar vrăjmaşilor noştri.

CAPITOLUL VIII

Despre a şasea poruncă a lui Dumnezeu

„Să nu faci fapte necurate”

696. Ce opreşte Dumnezeu prin a şasea poruncă: Să nu faci fapte necurate ?

Prin a şasea poruncă: „Să nu faci fapte necurate”, Dumnezeu opreşte :

1) orice fapte necurate, adică orice privire, vorbă şi faptă necurată, prin care omul îşi stârneşte sau împlineşte o plăcere păcătoasă;

2) orice duce pe om la fapte necurate.

697. Ce duce pe om la fapte necurate ?
La fapte necurate duc pe om:

1) privirile, vorbele, cântecele, şăgile, reprezentaţiunile teatrale, cinematografice, jocurile necuviincioase;

2) necumpătarea în mâncare şi băutură; cetirea cărţilor nemorale, precum sunt mai toate romanele moderne; lenea şi altele;

3) prea marele prieteşug cu persoane de alt sex, mai cu seamă întâlnirile ascunse, sau în timp de noapte.

698. Pentruce trebuie să ne ferim într’un chip deosebit de păcatul necurăţiei ?

Noi trebuie să ne ferim într’un chip deosebit de păcatul necurăţiei, pentrucă:

1) nici un păcat nu este mai slut;

2) nici un păcat nu are urmări mai rele;

3) nici un păcat n’a fost pedepsit mai grozav de Dumnezeu.

699. Pentruce acest păcat este atât de slut ?

Acest păcat este atât de slut, pentrucă omul, ca lăcaş al lui Dumnezeu şi făcut după asemănarea lui, fiind chemat la o vieaţa curată şi sfântă, se înjoseşte cu totul, şi se face mai rău de cât dobitoacele cele necurate; din care pricină acest păcat se numeşte al necurăţiei.

700. Cari sunt urmările rele ale necurăţiei ?

Urmările rele ale necurăţiei sunt: ea răpeşte omului nevinovăţia, îl duce la ruşine, îi dă prilej la multe alte păcate şi viţiuri, şi în sfârşit îl face să desnădăjduească de bunătatea lui Dumnezeu.

701. Cum a pedepsit Dumnezeu păcatul necurăţiei?

Dumnezeu a pedepsit păcatul necurăţiei cu potopul, apoi cu ploaia de foc, care a nimicit Sodoma şi Gomora. Din aceasta putem vedea, cât de grozav va pedepsi Dumnezeu păcatul necurăţiei pe lumea cealaltă. (Efes. 5, 3—6).

702. Orice păcat de necurăţie este un păcat mare ?

Orice păcat de necurăţie, făcut cu ştiinţă şi de bunăvoie, singur sau cu alţii, este un păcat de moarte; căci sfântul apostol Pavel zice, că cei necuraţi nu moştenesc împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu. (Efes. 5, 5).

703. Ce trebuie să facă acela, care se îndoeşte, dacă vre-o faptă este împotriva curăţiei?

Acela, care se îndoeşte, dacă vre-o faptă este împotriva curăţiei, trebuie să întrebe pe duhovnicul său, dacă acea faptă este împotriva curăţiei; iar până atunci să se ferească de dânsa.

704. Ce mijloace trebuie să întrebuinţăm împotriva necurăţiei?
Mijloacele, pe cari trebuie să le întrebuinţăm împotriva necurăţiei sunt:

1) să fugim de orice tovărăşie şi prilej care duce la necurăţie;

2) să păzim simţurile noastre, mai cu seamă ochii, de orice ne poate duce la acest păcat;

3) în timp de ispită, să cerem ajutorul lui Dumnezeu, al prea curatei Fecioare Maria, şi al îngerului păzitor;

4) să ne spovăduim şi să ne comunicăm mai deseori;

5) să ne gândim, că Dumnezeu vede toate, şi că putem muri în fiecare clipeală pentru a fi pedepsiţi cu suferinţele veşnice ale iadului, chiar pentru un singur păcat de necurăţie.

705. Ce ne porunceşte Dumnezeu prin a şasea poruncă ?
Prin a şasea poruncă Dumnezeu ne porunceşte să fim curaţi şi cuviincioşi în toate faptele noastre.

CAPITOLUL IX

Despre a şaptea poruncă a lui Dumnezeu

„Să nu furi”

706. Ce ne opreşte Dumnezeu prin a şaptea poruncă : „Să nu furi” ?

Prin a şaptea poruncă: „Să nu furi”, Dumnezeu ne opreşte de a face vre-o pagubă aproapelui prin furt, înşelăciune, camătă, şi prin altele de soiul acesta.

707. Cine păcătueşte prin furt ?

Prin furt păcătuesc:

1) hoţii sau tâlharii,

2) aceia, cari sfătuesc sau ajută pe alţii, ca să fure;

3) aceia, cari cu ştiinţă cumpără lucruri furate, le vând, le ascund sau le ţin;

4) aceia, cari nu dau înapoi lucrurile găsite sau împrumutate;

5) aceia, cari nu-şi plătesc datoriile;

6) aceia, cari cerşesc fără a avea nevoie şi răpesc în chipul acesta adevăraţilor săraci pomana, ce ar putea-o primi.

708. Cine păcătueşte prin înşelăciune ?

Prin înşelăciune păcătuesc:

1) aceia, cari întrebuinţează în negustorie măsuri nedrepte, bani falşi, şi marfă rea, sau cari vând marfa prea scump;

2) aceia, cari fac procese nedrepte, şi cumpără pe judecători sau martori cu bani;

3) advocaţii, cari cu ştiinţă apără cauze sau procese nedrepte, spre paguba altuia, sau cari nu-şi dau toată silinţa, ca să apere cauzele sau procesele drepte, ce le sunt încredinţate, şi alţii.

709. Cine păcătueşte prin camătă?

Prin camătă păcătuesc:

1) aceia, cari iau o dobândă mai mare de cât este iertată prin lege, sau prin obiceiuri aprobate;

2) toţi aceia, cari se folosesc de nevoia sau de neştiinţa aproapelui pentru câştigul lor.

710. Cine mai păcătueşte împotriva poruncii a şaptea ?

Împotriva poruncii a şaptea mai păcătuesc:

1) aceia, cari strică câmpiile, semănăturile, sau arborii altuia;

2) aceia, cari rănesc, său omoară vitele străine;

3) aceia, cari neîngrijesc munca, ce sunt datori s’o facă;

4) servitorii, cari nu îngrijesc, sau din neglijenţă strică, sau pierd lucrurile încredinţate de stăpâni;

5) toţi aceia, cari, fac vre-o pagubă aproapelui.

711. Când poate face omul un păcat de moarte numai prin mici furturi ?

Omul face un păcat de moarte numai prin mici furturi:

1) când fură mai dese ori lucruri mici, aşa că proprietarul sufere la sfârşit o pagubă însemnată;

2) când fură lucruri mici însă face aproapelui o pagubă însemnată, pentrucă are nevoie de dânsele.

712. Ce trebuie să facă acela, care are un lucru străin, sau care a făcut cuiva vre-o pagubă?

Acela care are un lucru străin, sau care a făcut cuiva vre-o pagubă, trebuie să dea înapoi lucrul străin, şi pe cât îi este cu putinţă, trebuie să despăgubească
pe acela căruia i-a făcut vre-o pagubă; altfel nu poate dobândi iertare dela Dumnezeu, nici deslegarea păcatelor dela duhovnic.

713. Cine trebuie să dea înapoi lucrul străin, sau să facă despăgubirea ?

Trebuie să dea înapoi lucrul străin, sau să facă despăgubirea:

1) acela, care a făcut paguba;

2) acela, care are, sau care a moştenit lucrul străin ori valoarea lui;

3) dacă nu înapoiază sau despăgubesc aceştia, atunci trebuie să înapoieze acela, care a luat parte la păcat prin sfat sau prin fapt, sau acela care n’a împiedicat păcatul, cu toate că era dator şi putea să-l împedice.

714. Cât trebuie să fie înapoiat?

Trebue să fie înapoiat lucrul străin întreg, şi tot folosul sau câştigul avut prin acel lucru.

715. Cui trebuie să fie înapoiat lucrul străin ?

Lucrul străin trebue să fie înapoiat stăpânului sau moştenitorului lui. Însă când aceasta nu este cu putinţă, fiindcă ei au murit, sau nu se mai pot găsi, atunci lucrul străin trebuie dat săracilor, sau trebuie să fie întrebuinţat spre binele obştesc; căci nu este iertat să aibă vre-un folos din lucrul străin acela, care
l’a furat, sau l’a căpătat pe nedreptate.

716. Ce trebuie să facă acela, care nu poate înapoia îndată lucrul străin ?

Acela care nu poate înapoia îndată lucrul străin, trebuie să aibă voinţa sinceră de a-l înapoia îndată ce va putea, şi între acestea trebuie să-şi dea toată si-
linţa de a se face în stare să-l înapoieze.

717. La ce trebuie să ne gândim, pentruca să ne ferim de a lua din averea altuia sau pentruca să înapoiăm adevăratului stăpân ceea ce nu este al nostru ?

1) trebuie să ne gândim că moartea ne va răpi toate şi poate mai curând de cât socotim;

2) trebuie să ne gândim, că averea străină nu ni va aduce fericire şi binecuvântarea lui Dumnezeu, dar numai blestem, nefericire, nelinişte şi un sfârşit ticălos;

3) trebuie să ne gândim, că nu este mai mare nebunie de cât de a pierde cerul, şi de a-şi arunca sufletul în iadul cel veşnic, pentru un bine trecător.

718. Ce ne porunceşte Dumnezeu prin a şaptea poruncă?

Prin a şaptea poruncă Dumnezeu ne porunceşte: să înapoiăm lucrul străin, să reparăm pagubele provenite din vina noastră, să ne plătim datoriile, să dăm leafa cuvenită lucrătorilor, să respectăm averea fiecăruia, şi să fim binefăcători către alţii.

CAPITOLUL X

Despre a opta poruncă a lui Dumnezeu

„Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău”.

719. Ce ni opreşte Dumnezeu prin porunca a opta: „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău” ?

Prin porunca a opta: „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău”, Dumnezeu ne opreşte mai întăiu de a mărturisi strâmb contra aproapelui, adică de a spune la judecată împotriva aproapelui ceva ce nu este adevărat.

720. Ce mai opreşte Dumnezeu prin porunca a opta ?

Prin porunca a opta Dumnezeu mai opreşte:

1) minciuna şi hipocrisia sau făţărnicia;

2) vorbirea de rău sau detracţiunea;

3) clevetirea sau calomnia;

4) bănuiala şi judecata fără temeiu.

În deobşte este oprit orice păcat, prin care am putea vătăma cinstea sau numele cel bun al aproapelui nostru.

721. Ce însemnează a minţi ?

A minţi, sau a spune minciună, însemnează a spune un neadevăr cu ştiinţă.

722. Nu este nici odată iertat de a spune minciuni ?

Nici odată nu poate fi iertat de a spune minciuni, chiar din şagă sau din nevoie, căci minciuna este ceva rău în sine; cu atât mai mult nu este iertat de a spune minciuni cu scopul de a face vre-o stricăciune sau pagubă.[50]

723. Cine păcătueşte prin hipocrisie sau făţărnicie ?

Prin hipocrisie său făţărnicie păcătueşte acela, care se preface de a fi mai bun şi mai cuvios de cât este, pentru a plăcea altora.

724. Cine păcătueşte prin vorbire de rău sau detracţiune ?

Prin vorbire de rău sau detracţiune păcătueşte acela, care descopere greşelile aproapelui fără trebuinţă.

725. Când putem descoperi greşelile aproapelui ?

Noi putem descoperi greşelile aproapelui:

1) când este de trebuinţă spre a-l îndrepta;

2) când este de trebuinţă spre a împiedecă un rău mai mare.

726. Cine păcătueşte prin clevetire sau calomnie ?

Prin clevetire sau calomnie păcătueşte:

1) acela, care născoceşte despre aproapele nişte greşeli, pe cari nu le are;

2) acela, care măreşte greşelile aproapelui;

3) acela, care ascultă cu plăcere vorbirea de rău şi clevetirea;

4) acela, care nu le opreşte, când o poate face;

5) acela, care le pricinueşte prin întrebări, sau în alte chipuri.

727. Ce este dator să facă acela, care a vătămat cinstea aproapelui prin vorbire de rău ?

Acela care a vătămat cinstea aproapelui prin vorbire de rău, trebuie să desvinovăţească greşelile aproapelui, sau să laude bunele lui însuşiri, şi să-l despăgubească de răul, ce i l-a pricinuit.

728. Ce este dator să facă acela, care a vătămat cinstea aproapelui prin clevetire, sau calomnie?

Acela, care a vătămat cinstea aproapelui prin clevetire sau calomnie, este dator:

1) să tăgăduească răul zis, sau să ceară iertare;

2) să despăgubească pe aproapele de tot răul urmat din pricina clevetirii, sau a calomniei ; căci altfel nu poate căpăta deslegarea păcatelor.

729. Cine păcătueşte prin bănuială şi judecată fără temeiu ?

1) Prin bănuială fără temeiu păcătueşte acela, care bănueşte ceva rău despre aproapele fără a avea dovezi;

2) prin judecată fără temeiu păcătueşte acela, care crede ceva rău despre aproapele fără nici o dovadă îndestulătoare.

730. Trebuie să ne îngrijim noi şi de cinstea noastră ?

Noi trebuie să ne îngrijim şi de cinstea noastră, însă numai prin mijloace iertate, şi mai cu seamă căutând să ducem o vieaţă evlavioasă şi dreaptă.

731. Ce trebuie să facem, când cinstea noastră este atacată?
Când cinstea noastră este atacată, putem, şi dese ori chiar trebuie să apărăm cinstea noastră prin mijloace iertate, şi moderate. Însă în orice caz trebuie să suferim cu răbdare, şi să iertăm pe vrăjmaşii noştri.[51]

732. Ce ne porunceşte Dumnezeu prin a opta poruncă?

Prin a opta poruncă Dumnezeu ni porunceşte de a spune totdeauna adevărul.

CAPITOLUL XI

Despre a noua poruncă a lui Dumnezeu

„Să nu pofteşti femeia aproapelui tău”

733. Ce opreşte Dumnezeu prin porunca a noua „Să nu pofteşti femeia aproapelui tău” ?

Prin porunca a noua: „Să nu pofteşti femeia aproapelui tău”, Dumnezeu opreşte toate gândurile şi poftele necurate.

734. Gândurile si poftele necurate sunt totdeauna păcate?

Gândurile şi poftele necurate, pe cari le are omul împotriva voinţii sale, nu sunt păcate: însă dacă omul are de bunăvoie şi cu plăcere astfel de gânduri şi pofte necurate, atunci face un păcat mare, adică de moarte.

735. Cum trebuie să ne păzim de gânduri şi pofte necurate ?

De gânduri şi pofte necurate trebuie să ne păzim fugind de orice prilej rău, d. p. de şezători, jocuri necuviincioase, prietenie prea mare între persoane de sex diferit, şi altele asemenea; dar mai cu seamă de privirile, discursurile, conversaţiunile şi cetirile necurate.

736. Ce trebuie să facă omul, când este ispitit cu gânduri şi pofte necurate?

Când omul este ispitit cu gânduri şi pofte necurate, trebuie să se împotrivească lor îndată dela început; să ceară ajutor dela Dumnezeu şi dela sfânta Fecioară, şi să se gândească, că Dumnezeu vede chiar gândurile cele mai ascunse ale omului.

737. Pentruce opreşte Dumnezeu gândurile şi poftele necurate ?

Dumnezeu opreşte gândurile şi poftele necurate, pentrucă ele spurcă inima omului şi-l duc la fapte necurate.

738. Ce ne porunceşte Dumnezeu prin porunca a noua ?

Prin porunca a noua Dumnezeu ne porunceşte să fim curaţi în toate gândurile şi dorinţele noastre.

CAPITOLUL XII

Despre a zecea poruncă a lui Dumnezeu

„Să nu pofteşti casa aproapelui tău; şi nici un lucru ce este al lui”.

739. Ce ne opreşte Dumnezeu prin porunca a zecea : „Să nu pofteşti casa aproapelui tău; şi nici un lucru ce este al lui”?

Prin porunca a zecea: „Să nu pofteşti casa aproapelui tău; şi nici un lucru ce este al lui”, Dumnezeu ne opreşte de a dori vreun lucru ce este al aproapelui nostru.

740. Pentruce opreşte Dumnezeu de a dori lucrul străin?

Dumnezeu opreşte de a dori lucrul străin:

1) pentrucă nu trebuie să poftim, ceeace nu este iertat să avem, sau nu putem avea fără de a păcătui;

2) pentrucă pofta lucrului străin duce pe om la furt.

741. Ce ne porunceşte Dumnezeu prin porunca a zecea ?

Prin porunca a zecea Dumnezeu ne porunceşte, ca să fim drepţi şi cumpătaţi în dorinţa de a îmbunătăţi starea noastră, şi să ne mulţumim cu ceea ce avem.

CAPITOLUL XIII

Despre poruncile Bisericii în genere

742. Suntem noi creştinii datori de a ţinea şi alte porunci afară de’poruncile lui Dumnezeu?

Afară de poruncile lui Dumnezeu noi mai suntem datori de a ţinea şi poruncile Bisericii.

743. De unde a primit Biserica dreptul şi puterea de a da porunci credincioşilor?

Biserica a primit dela Isus Hristos dreptul şi puterea de a da porunci credincioşilor.

744. Nu mai are Biserica şi alte drepturi de cât de a da porunci ?

Pe lângă dreptul de a ne porunci, Biserica mai are dreptul de a priveghea asupra îndeplinirii poruncilor sale, şi de a pedepsi pe aceia, cari nu le ţin, de pildă de a li opri primirea sacramentelor (sf. taine), de a-i îndepărta dela sine (excomunica)[52], şi de a-i lipsi după moarte de înmormântarea bisericească.[53] (Mat. 18. 18, I Cor. 5, 3—5).

745. Putem noi privi poruncile Bisericii numai ca nişte legi făcute de oameni ?

Noi trebuie să privim poruncile Bisericii nu ca nişte legi făcute de oameni, dar ca porunci ale lui Isus Hristos. (Luc. 10, 16).

746. Pentruce ne dă Biserica porunci ?

Biserica ne dă porunci:

1) pentru a lămuri mai bine poruncile lui Dumnezeu, şi pentru a ne învăţa cum trebuie să le ţinem;
2) pentru a ne îndemna la pocăinţă şi la evlavie.

747. Cari sunt cele mai însemnate din poruncile date nouă de Biserică?

Cele mai însemnate din poruncile date nouă de Biserică sunt următoarele cinci:

1) Să sfinţeşti sărbătorile rânduite de sfânta Biserică, şi să asculţi sfânta liturghie în toate duminecile şi sărbătorile.

2) Să ţii posturile rânduite de sfânta Biserică, şi să nu mănânci carne Vineria şi în celelalte zile oprite.

3) Să-ţi mărturiseşti păcatele cel puţin odată pe an, şi să primeşti sfânta Comunicătură cel puţin în timpul Paştilor.

4) Să nu faci nuntă în zilele oprite.

5) Să plăteşti Bisericii simbria şi celelalte datorii către dânsa, după legi sau obiceiuri.

CAPITOLUL XIV

Despre întăia poruncă a Bisericii

„Să sfinţeşti sărbătorile rânduite de sfânta Biserică, şi să asculţi sfânta liturghie în toate duminecile şi sărbătorile”.

748. Ce ne porunceşte Biserica prin întăia poruncă; „Să sfinţeşti sărbătorile rânduite de sfânta Biserică, şi să asculţi sfânta liturghie în toate duminecile şi sărbătorile” ?

Prin întăia poruncă: „Să sfinţeşti sărbătorile rânduite de sfânta Biserică, şi să asculţi sfânta liturghie în toate duminecile şi sărbătorile”, Biserica ne porunceşte să sfinţim sărbătorile rânduite de dânsa în cinstea Domnului nostru Isus Hristos, a sfintei Fecioare şi a Sfinţilor.[54]

749. Cum trebuie să sfinţim sărbătorile rânduite de Biserică?

Noi trebuie să sfinţim sărbătorile rânduite de Biserică, întocmai precum se sfinţeşte şi ziua de Duminecă, încetând dela orice lucrare servească.

750. Pentruce a rânduit Biserica sărbătorile în cinstea Domnului nostru Isus Hristos ?

Biserica a rânduit sărbătorile în cinstea Domnului nostru Isus Hristos:

1) pentruca să ne amintim de misterele îndeplinite de dânsul spre mântuirea noastră, şi să-i mulţumim pentru ele;

2) pentruca să reînoim râvna noastră în a-i sluji; şi

3) pentruca prin fapte cuvioase să ne facem vrednici de a primi haruri nouă.

751. Pentruce a rânduit Biserica sărbătorile în cinstea prea sfintei Fecioare şi a Sfinţilor?

Biserica a rânduit sărbătorile în cinstea prea sfintei Fecioare şi a Sfinţilor:

1) pentruca să mulţumim lui Dumnezeu pentru darurile, ce le-a dat lor, şi nouă prin mijlocul lor ;

2) pentruca să ne amintim de virtuţile lor şi de fericirea lor în cer, şi astfel să ne hotărîm de a-i imita;

3) pentruca să-i rugăm, ca să mijlocească la Dumnezeu pentru noi.

752. Poate desfiinţa Biserica sărbătorile ?

Precum Biserica are puterea de a rânduî sărbători, tot aşa are şi puterea de a le desfiinţa, când cere trebuinţa sau împrejurările.

753. Ce ne mai porunceşte Biserica prin întăia poruncă ?

Prin întăia poruncă Biserica ne mai porunceşte, să ascultăm cu evlavie sfânta liturghie întreagă, în toate zilele de Duminecă şi de sărbătoare.

754. Pentruce ne porunceşte Biserica să ascultăm sfânta liturghie în toate zilele de Duminecă şi de sărbătoare ?

Biserica ne porunceşte, să ascultăm sfânta liturghie în toate zilele de Duminecă şi de sărbătoare, pentrucă sfânta liturghie este înoirea neîncruntată a jertfei lui Isus Hristos pe cruce; şi de aceea ea este chipul cel mai sfânt de-a cinsti pe Dumnezeu.

755. Cum trebuie să ascultăm sfânta liturghie?

Noi trebuie să ascultăm sfânta liturghie cu luare aminte şi cu evlavie.

756. Cine este dator să asculte liturghia în zilele de Duminecă şi de sărbătoare?

Fiecare creştin, care a împlinit şapte ani, este dator să asculte sfânta liturghie în toate zilele de Duminecă şi de sărbătoare, afară numai dacă nu are vre-o
mare pricină, care să-l scutească de această datorie.

757. Cari creştini sunt scutiţi de datoria să asculte sfânta liturghie în zilele de Dumineca şi de sărbătoare ?

De datoria de a asculta sfânta liturghie în zilele de Duminecă şi de sărbătoare sunt scutiţi acei creştini, cari au vre-o mare pricină, sau cari nu pot să asculte
liturghia fără să-aibă vre-o pagubă însemnată în bunurile şufletului şau ale; trupului.[55]

758. Ce păcat face acela, care în zi de Duminecă sau de sărbătoare nu ascultă liturghia?

Acela care, în zi de Duminecă sau de sărbătoare nu ascultă liturghia, sau o parte însemnată dintr’însa, fără a fi scutit de vre-o mare pricină, face un păcat
de moarte.

759. Cari sunt părţile însemnate din liturghie, pe cari nu Ie putem lăsa fără a face un păcat de moarte?

Părţile însemnate din liturghie, pe care nu le putem lăsa fără a face un păcat de moarte, sunt: ofertorul, prefacerea, şi comunicarea preotului sub amândouă chipurile.[56]

760. Cine mai păcătueşte împotriva întâiei porunci a Bisericii?

Împotriva întâiei porunci, a Bisericii mai păcătuesc aceia, cari în timpul sfintei liturghii, mai cu seamă la părţile însemnate, se gândesc de bunăvoie aiurea, vorbesc, râd, sau nu se poartă cu bună cuviinţă.

761. Suntem noi datori de-a ascultă sfânta liturghie şi în zilele de lucru ?

În zilele de lucru nu suntem datori să ascultăm sfânta liturghie,însă e foarte folositor pentru sufletul nostru, dacă o ascultăm şi în asemenea zile, când avem vreme şi prilej.[57]

762. Ce mai doreşte Biserica să facem în zilele de Duminecă şi sărbătoare?

Biserica mai doreşte ca, în zilele de Duminecă şi de sărbătoare, să ascultăm predica, şi învăţătura catehismului, şi să mergem şi după amiază la slujba bisericească.

763. Cum trebuie să ascultăm predica şi învăţătura catehismului ?

Noi trebuie să ascultăm predica şi învăţătura catehismului cu luare aminte, şi apoi să ne silim să facem ceea ce-am auzit.[58]

CAPITOLUL XV

Despre a doua poruncă a Bisericii

„Să ţii posturile rânduite de sfânta Biserică, şi să nu mănânci carne Vineria şi în celelalte zile oprite”

764. Cari sunt posturile rânduite de Biserică ?
Posturile rânduite de Biserică sunt:

1) Postul Mare de patruzeci de zile, numit şi păresimi (quadragesima), care ţine dela Mercuria cenuşei până la ameaza Sâmbetei Mari, afară de Dumineci;[59]

2) postul celor patru timpuri, adică Mercuria, Vineria şi Sâmbăta pe la începutul fiecărui anotimp ;[60]

3) ajunurile unor sărbători.[61]

765. Ce însemnează a posti ?

A posti însemnează a mânca numai odată pe zi până la săturare: fiind însă învoit a mânca puţin dimineaţa şi seara.

766. Cine este dator să postească în chipul acesta?

În chipul acesta este dator să postească fiecare creştin, care a împlinit vrâsta de douăzeci şi unu de ani, afară numai dacă este scutit de post din vre-o pricină mare, şi n’a ajuns la şasezeci de ani.

767. Ce mâncăruri sunt oprite în zilele de post ?

În zilele de post sunt oprite mâncărurile de carne şi zeama din carne, însă nu sunt oprite ouăle şi laptele precum şi toate câte se fac din lapte, ca untul, brânza, ş. a., nici nu este oprit a găti bucatele cu slănină şi cu grăsime.

768. Cine este dator să nu mănânce ast-fel de mâncăruri în zile de post?

Toţi aceia, cari au împlinit vrâsta de şapte ani, sunt datori sa nu mănânce astfel de mâncăruri în zilele de post, afară numai dacă sunt scutiţi din vre-o mare
pricină sau prin dispensa generală dată de Papa şi publicată de Episcop.[62]

769. În cari zile mai este oprit de a mânca carne ?

Mai este oprit de a mânca carne în toate Vinerile de peste an.[63]

770. Cine este dator să nu mânânce carne în aceste zile ?

Fiecare creştin, care a împlinit vrâsta de şapte ani, este dator să nu mânânce carne în aceste zile, afară numai dacă este scutit din vre-o mare pricină, sau prin dispensa generală învoită de Papa.

771. Ce păcat face aceia, care în zilele de post mănâncă de mai multe ori pe zi sau care mănâncă carne în zilele oprite ?

Acela care în zilele de post mănâncă de mai multe ori pe zi, sau care mănâncă carne în zilele oprite, face un păcat mare, adică de moarte, din pricină că nu ascultă de Biserică.[64]

772. Pentruce Biserica porunceşte postul ?

Biserica porunceşte postul, pentrucă postul este plăcut lui Dumnezeu, iar nouă ne este folositor spre mântuire.

773. Pentru ce zici că postul este plăcut lui Dumnezeu ?

Postul e plăcut lui Dumnezeu:

1) pentrucă însuş Dumnezeu ne-a îndemnat să postim;

2) pentrucă Isus Hristos, Apostolii şi Sfinţii au postit;

3) pentrucă prin post noi umilim mândria noastră şi înfrânăm trupul nostru.

774. În ce chip este postul folositor spre mântuire?

Postul este folositor spre mântuire:

1) pentrucă prin post facem pocăinţă pentru păcatele noastre, şi îndepărtăm dela noi pedepsele lui Dumnezeu;

2) pentrucă prin post stăpânim poftele noastre, şi ne întărim, ca să nu cădem din nou în păcate.

775. În ce chip trebuie să sfinţim postul?

Noi trebuie să sfinţim postul ferindu-ne de păcate, şi de ori-ce petreceri, cari nu se potrivesc cu acest timp de pocăinţă, precum sunt jocul (balul), teatrele, şi altele de soiul acesta.

CAPITOLUL XVI

Despre a treia poruncă a Bisericii

„Să-ţi mărturiseşti păcatele cel puţin odată pe an, şi să primeşti sfânta comunicătură cel puţin în timpul Paştilor”.

776. Ce trebuie să facem pentru a îndeplini a treia poruncă a Bisericii?

Pentru a îndeplini a treia poruncă a Bisericii trebuie:

1) să facem o bună spovadă în fiecare an, mărturisind unui duhovnic păcatele noaste;

2) să primim vredniceşte sfânta comunicătură în timpul Paştilor.

777. La ce vrâsta sunt copiii datori să-şi mărturisească păcatele şi să primească sfânta comunicătură ?

Copiii sunt datori să-şi mărturisească păcatele, şi să primească sfânta comunicătură, când au ajuns la vrâsta înţelegerii, cam pe la 7 ani, şi au primit atâta învăţătură, câtă este de trebuinţă pentru a primi cu folos fiecare din aceste sacramente.

778. Pentruce porunceşte Biserica ca creştinii să se comunice tocmai în timpul Paştilor?

Biserica porunceşte ca creştinii să se comunice tocmai ai în timpul Paştilor:

1) pentrucă Isus Hristos a rânduit prea sfânta Euharistie în timpul Paştilor;

2) Pentrucă Isus Hristos a murit şi a înviat în acest timp; şi de aceea creştinii trebuie să moară pentru păcat şi să înceapă o vieaţa nouă.

779. Ce păcat face acela, carie nu se mărturiseşte odată pe an, şi nu primeşte sfânta comunicătură în timpul Paştilor ?

Acela, care nu se mărturiseşte odată pe an, şi nu primeşte sfânta comunicătură în timpul Paştilor, face un mare păcat, adică un păcat de moarte.

780. Unde trebuie să primim sfânta comunicătură de Paşti ?
E bine, ca fiecare credincios să primească sfânta comunicătură de Paşti în biserica parohială proprie; iar dacă o primeşte în altă biserică, atunci să caute
să dea de ştire parohului propriu, că a împlinit porunca aceasta. (Can. 859, § 3).

781. Să ne mulţumim noi de a ne mărturisi şi de a primi sfânta comunicătură numai odată pe an ?

Nu trebuie să ne mulţumim de a ne mărturisi şi de a primi sfânta comunicătură numai odată pe an, căci dorinţa Bisericii este, ca noi să ne mărturisim şi să primim sfânta comunicătură mai deseori pe an, chiar şi în fie-care zi, dacă se poate.

782. Pentruce Biserica nu ne porunceşte să ne comunicăm mai deseori?

Biserica nu ne porunceşte să ne comunicăm mai deseori:

1) pentrucă dragostea către Dumnezeu şi grija de mântuirea sufletului nostru trebuie să ajungă, ca să ne îndemne la aceasta;
2) pentrucă Biserica n’a voit să poruncească, de cât ceea ce fiecare creştin trebuie să facă numai de cât.

CAPITOLUL XVII

Despre a patra şi a cincia poruncă a Bisericii

„Să nu faci nuntă în zilele oprite”.
„Să plăteşti Bisericii simbria şi celelalte datorii către dânsa, după legi sau obiceiuri”.

783. În care timp este oprit de a face nuntă ?

Este oprit de a face nuntă dela întăia Duminecă a Adventului până la ziua întăia a Crăciunului incluziv, şi dela întăia zi a Postului mare până la Dumineca
Paştilor incluziv.

784. Pentruce este oprită nunta în aceste timpuri?

Nunta este oprită în aceste timpuri, pentrucă lucrurile obişnuite a se face cu prilejul nunţilor, precum jocurile şi alte petreceri vesele, nu se potrivesc de loc cu aceste zile de pocăinţă şi de rugăciune.

785. Ce este simbria (dijma)?

Dijma sau simbria este acea parte a roadelor, sau a câştigului, pe care credincioşii sunt datori a o plăti parohului şi celorlalţi slujitori ai Bisericii, pentru întreţinerea lor.

786. Pentruce credincioşii trebuie să plătească simbria ?

Credincioşii trebuie să plătească simbria sau dijma:

1) pentrucă este porunca lui Dumnezeu;[65]

2) pentrucă Biserica porunceşte credincioşilor să întreţie pe parohul lor.

787. Ce păcat fac aceia, cari nu plătesc simbria ?

Aceia, cari nu plătesc dijma sau simbria, de şi pot, fac un mare păcat, pentrucă se împotrivesc poruncii Iui Dumnezeu şi a Bisericii.

APENDICE LA PARTEA III

CAPITOLUL I

Despre feluritele soiuri de păcate

788. Cari sunt feluritele soiuri de păcate ?

Feluritele soiuri de păcate sunt:

1) cele şapte păcate capitale;

2) cele şase păcate împotriva Sfântului Duh;

3) cele patru păcate, cari strigă răsplătire la cer ; şi

4) cele nouă păcate străine.

789. Cari sunt cele şapte păcate capitale ?

Cele şapte păcate capitale sunt:

1) mândria ;

2) sgârcenia;

3) necurăţia ;

4) pizma ;

5) lăcomia;

6) mânia ; şi

7) lenea.

790. Pentruce aceste şapte păcate se numesc capitale sau de căpetenie?

Aceste şapte păcate se numesc capitale sau de căpetenie, pentrucă ele sunt izvorul multor păcate.

791. Cine păcătueşte prin mândrie?

Prin mândrie păcătueşte acela, care se preţueşte pe sine peste măsură, şi nu dă lui Dumnezeu cinstea cuvenită.

792. Cine păcătueşte prin sgârcenie ?

Prin sgârcenie păcătueşte acela, care iubeşte peste măsură banii sau bunurile pământeşti.

793. Cine păcătueşte prin necurăţie?

Prin necurăţie păcătueşte acela, care se desfată cu gânduri, pofte, cuvinte şi fapte necurate.

794. Cine păcătueşte prin pizmă ?

Prin pizmă păcătueşte acela, care se mâhneşte de binele şi fericirea aproapelui, sau se bucură de răul şi nefericirea, ce i se întâmplă.

795. Cine păcătueşte prin lăcomie ?

Prin lăcomie păcătueşte acela, care mănâncă sau bea peste măsură.

796. Care lăcomie este mai primejdioasă?

Lăcomia cea mai primejdioasă este beţia, căci ea lipseşte pe om de minte şi-l face mai rău decât un dobitoc. (I Cor. 5, 11; 6, 10).

797. Cine păcătueşte prin mânie?

Prin mânie păcătueşte acela, care se aprinde împotriva altora şi doreşte să se răsbune.

798. Cine păcătueşte prin lene ?

Prin lene păcătueşte acela, care este desgustat de lucrurile religioase şi duhovniceşti.

799. Cari sunt păcatele împotriva Sfântului Duh ?

Păcatele împotriva Sfântului Duh sunt:

1) a avea prea multă încredere în bunătatea lui Dumnezeu, adică când omul face păcate peste păcate cu nădejdea, că Dumnezeu nu’i va pedepsi;

2) a se desnădăjdui de mila lui Dumnezeu;

3) a se împotrivi adevărului cunoscut;

4) a pizmui pe aproapele pentru harurile, ce le-a primit;

5) a avea o inimă împietrită faţă de dojenile mâtuitoare;

6) a rămânea cu îndărătnicie în nepocăinţă până la moarte.

800. Pentruce aceste păcate se numesc împotriva Sfântului Duh?

Aceste păcate se numesc împotriva Sfântului Duh, pentrucă ele se împotrivesc într’un chip deosebit harului lui Dumnezeu, al cărui împărţitor este Sfântul Duh, şi de aceea îngreuează întoarcerea spre bine.

801. Cari sunt păcatele, cari strigă răsplătire la cer ?

Păcatele, cari’strigă răsplătire la cer sunt:

1) uciderea de bună voie;

2) sodomia, sau păcatul necurat împotriva naturii;
3) asuprirea săracilor, a văduvelor şi a orfanilor;
4) oprirea plăţii servitorilor şi a lucrătorilor.[66]

802. Pentruce zicem că aceste păcate strigă răsplătire la cer ?

Noi zicem că aceste păcate strigă răsplătire la cer, pentrucă prin mărimea cruzimii lor cer de la Dumnezeu răsbunare.

803. Cari sunt păcatele străine?

Păcatele străine sunt:

1) a sfătui pe altul la păcat;

2) a porunci altuia să păcătuiască;

3) a consimţi la păcatul altuia;

4) a îndemna pe alţii la păcat;

5) a lăuda păcatele altuia;

6) a tăcea când altul păcătueşte;

7) a nu pedepsi păcatele altuia;

8) a ajuta pe altul la păcat;

9) a apăra păcatele altuia.

804. Pentruce aceste păcate se numesc străine ?

Aceste păcate se numesc străine, pentrucă prin aceste fapte noi ne încărcăm sufletul cu păcatele altora întocmai ca şi cum le-am fi făcut noi înşine.

CAPITOLUL II

Despre virtute şi despre desăvârşirea creştinească

805. Să ne mulţumim numai de a ne feri de păcatele de moarte, şi de viţiuri ?

Nu trebuie să ne mulţumim numai de a ne feri de păcatele de moarte şi de viţiuri, dar trebuie să ne silim a ne face din ce în ce mai virtuoşi, ca să ajungem
la desăvârşirea creştinească şi să fim fericiţi în vieaţa aceasta şi cea veşnică.[67]

§ 1. Despre virtute

806. Ce este virtutea ?

Virtutea este o deprindere de a face cu statornicie binele.

807. Câte soiuri de virtuţi sunt?

Sunt două soiuri de virtuţi: 1) virtuţile teologale sau dumnezeeşti, şi 2) virtuţile morale.

808. Cari sunt virtuţile teologale sau dumnezeeşti ?

Virtuţile teologale sau dumnezeeşti sunt: 1) credinţa, 2) nădejdea şi 3) dragostea.[68]

809. Pentruce aceste virtuţi sunt numite teologale sau dumnezeeşti?

Aceste virtuţi sunt numite teologale sau dumnezeeşti pentrucă ele privesc pe Dumnezeu.

810. Când trebuie să deşteptăm în noi virtuţile teologale sau dumnezeeşti ?

Noi trebuie să deşteptăm în noi virtuţile teologale sau dumnezeeşti:

1) când suntem ispitiţi împotriva lor;

2) când primim sfintele sacramente;

3) când ne aflăm în primejdie de moarte.

811. Cum se numesc celelalte virtuţi, afară de cele trei teologale ?

Celelalte virtuţi, afară de cele trei teologale, se numesc morale, pentrucă rânduesc purtarea noastră morală astfel precum îi place lui Dumnezeu.

812. Cari între virtuţile morale, sunt cele patru virtuţi cardinale ?

Cele patru virtuţi cardinale sunt:
1) înţelepciunea, 2) dreptatea, 3) cumpătarea, 4) tăria.

813. Pentruce aceste patru virtuţi se numesc cardinale ?

Aceste patru virtuţi se numesc cardinale, pentrucă ele sunt temelia celorlalte virtuţi.

814. În ce stă înţelepciunea ?

Înţelepciunea stă în aceea, că cunoaştem ce este cu adevărat bun şi plăcut lui Dumnezeu, şi nu ne lăsăm a fi înşelaţi numai prin aparenţa binelui.

815. În ce stă dreptatea?

Dreptatea stă în aceea, că voim totdeauna binele, şi suntem gata a da fiecăruia, ce’i suntem datori.

816. În ce stă cumpătarea?

Cumpătarea stă în aceea, că înfrânăm plăcerile şi poftele, ce ne abat dela bine.

817. În ce stă tăria ?

Tăria stă în aceea, că nici o greutate şi nici o piedică nu ne sperie dela îndeplinirea datoriilor noastre creştineşti şi a faptelor bune.

818. Cari virtuţi se împotrivesc celor şapte păcate capitale?

Virtuţile, cari se împotrivesc celor şapte păcate capitale, sunt:
1) Umilinţa, 2) dărnicia, 3) curăţia, 4) dragostea, 5) cumpătarea, 6) blândeţea, 7) sârguinţa.

§. 2. Despre desăvârşirea creştinească.

819. Pentruce trebuie să ne silim s’ajungem la desăvârşirea creştinească ?

Noi trebuie să ne silim s’ajungem la desăvârşirea creştinească:

1) pentrucă Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos zice tuturor : «Fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru cel din ceruri este desăvârşit» ; (Mat. 5, 48).

2) pentrucă noi trebuie să iubim pe Dumnezeu din toată inima noastră, şi din tot sufletul nostru şi din toată puterea noastră. (Marc. 12, 30).

820. Cine are desăvârşirea creştinească?

Acela are desăvârşirea creştinească, care, fiind slobod de orice stricată dragoste de lume şi de sine însuş, iubeşte pe Dumnezeu peste toate.

821. Când mergem noi pe calea, ce duce la desăvârşire ?

Noi mergem pe calea, ce duce la desăvârşire, când urmăm pe Isus Hristos.

822. Ce mijloace deosebite a rânduit Isus Hristos, ca s’ajungem la desăvârşire ?

Mijloacele rânduite de Isus Hristos, ca s’ajungem la desăvârşirea creştinească sunt mai ales „sfaturile evangelice”.

823. Cari sunt sfaturile evangelice ?

Sfaturile evangelice sunt: 1) sărăcia de bunăvoie, 2) curăţia neîncetată, 3) ascultarea desăvârşită.

824. Ce este sărăcia de bunăvoie ?

Sărăcia de bunăvoie este lepădarea de ori-ce stăpânire a bunurilor pământeşti, pentruca să nu fim împiedicaţi în dorinţa bunurilor cereşti, şi pentruca să ne facem mai asemenea cu Domnul nostru Isus Hristos, care pentru noi «s’a făcut sărac, bogat fiind». (II Cor. 8, 9).[69]

825. Ce este curăţia neîncetată?

Curăţia neîncetată este renunţarea de bunăvoie nu numai la toate câte sunt împotriva curăţiei, dar chiar şi la căsătorie, spre a trăi numai pentru Dumnezeu şi pentru slujba lui.[70]

826. Ce este ascultarea desăvârşită ?

Ascultarea desăvârşită este lepădarea de sine însuş şi de voinţa sa, pentru a face numai voinţa lui Dumnezeu, ce ni se arată prin voinţa superiorilor noştri.[71]

827. Pentruce sunt sfaturile evangelice mijloace deosebite spre a ajunge la desăvârşire ?

Sfaturile evangelice sunt mijloace deosebite spre a ajunge la desăvârşire:
1° pentrucă prin ele sunt înlăturate acele pricini, cari ne împiedică s’ajungem la desăvârşire, şi anume: dragostea bunurilor pământeşti, dragostea plăcerilor trupeşti şi dragostea de neatârnare (I Ioan. 2, 16.);
2° pentrucă prin ele omul jertfeşte lui Dumnezeu toate câte le are şi tot cât este: el jertfeşte bunurile pământeşti prin sărăcie, trupul prin curăţia neîncetată, şi sufletul prin ascultare.[72]

828. Cine sunt datori să ţie sfaturile evangelice ?

La ţinerea sfaturilor evangelice sunt datori toţi câţi s’au legat printr’o făgăduinţă (vot) făcută lui Dumnezeu.[73]

829. Pot duce şi persoanele din lume o vieaţa desăvârşită?

Şi persoanele din lume pot duce o vieaţa desăvârşită, însă numai atunci, când ele trăesc după duhul Iui Isus Hristos şi după învăţătura evangeliei, iar nu după duhul şi învăţăturile lumii.

830. Se împotriveşte duhul lumii duhului lui Isus Hristos?

Duhul lumii se împotriveşte duhului lui Isus Hristos, precum se poate vedea lămurit din cele opt fericiri pe cari ni le-a învăţat Mântuitorul.

831. Spune cele opt fericiri.

1) «Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.

2) «Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.

3) «Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.

4) «Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează după dreptate, că aceia se vor sătura.

5) «Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.

6) «Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.

7) «Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

8) «Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi veţi fi, când pentru mine vă vor ocări pe voi, şi vă vor prigoni, şi, minţind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră: Bucuraţi-vă, şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri.» (Mat. 5, 3—12.)

832. Cum cunoaştem noi din cele opt fericiri, că duhul lumii se împotriveşte duhului lui Isus Hristos ?

Din cele opt fericiri cunoaştem, că duhul lumii se împotriveşte duhului lui Isus Hristos, mai cu seamă prin aceea, că lumea ne arată averea, slava, cinstea, desfătările ca un izvor de fericire; iar Hristos ne învaţă prin cele opt fericiri, că noi trebuie să căutăm fericirea noastră în Dumnezeu şi în slujba lui, şi de aceea să suferim cu bucurie sărăcia, prigonirea şi ori-ce nenorocire.

833. Ce mijloace trebuie să întrebuinţăm cu toţii pentru a ajunge la desăvârşire ?

Spre a ajunge la desăvârşire:

1) trebuie să ne rugăm bucuros lui Dumnezeu, să ascultăm predica, şi să primim dese ori sacramentul pocăinţii şi al Euharistiei;

2) să ne lepădăm de noi înşine;

3) să avem o grijă deosebită de a săvârşi faptele noastre în stare de har, şi într’un chip plăcut lui Dumnezeu.

834. În ce chip ne lepădăm de noi înşine ?

Noi ne lepădăm de noi înşine, lipsindu-ne de ceva ce ni place, chiar de lucruri iertate, pentru a ne putea lipsi cu mai mare uşurinţă de lucrurile neiertate.

835. Cum putem săvârşi cu uşurinţă lucrările noastre într’un chip plăcut lui Dumnezeu ?

Lucrările noastre le putem săvârşi cu uşurinţă într’un chip plăcut lui Dumnezeu, dacă ne amintim cum le-a săvârşit Isus Hristos, şi dacă ne silim să ne luăm după pildele lui; făcând toate lucrările noastre cu sârguinţă, cu răbdare şi cu intenţia de a plăcea numai lui Dumnezeu.

PARTEA IV

Despre rugăciune

CAPITOLUL I

Despre rugăciune în genere

836. Ce este rugăciunea ?

Rugăciunea este înălţarea sufletului nostru către Dumnezeu spre a-l lăuda, sau spre a-i mulţumi, sau spre a-i cere un har, sau pentru a-i cere iertarea păcatelor.

837. Ce însemnează a lăuda pe Dumnezeu ?

A lăuda pe Dumnezeu însemnează a se bucura pentru nemărginitele lui desăvârşiri, a-l slăvi şi a-l adora pentru aceasta.

838. Suntem noi datori să lăudăm pe Dumnezeu ?

Noi suntem datori să lăudăm pe Dumnezeu, căci pentru aceasta ne-a făcut Dumnezeu ; şi în cer nu vom avea alta de făcut, decât să-l lăudăm în veci.

839. Trebuie să mulţumim lui Dumnezeu pentru darurile sale ?

Noi trebuie să mulţumim lui Dumnezeu pentru darurile sale, căci nerecunoştinţa este un viţiu urîcios, pe când recunoştinţa este cel mai bun mijloc pentru a dobândi binefaceri nouă.

840. Trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu pentru darurile sale ?

Însuş Isus Hristos zice: «Cereţi, şi vi se va da vouă; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide vouă». (Luc. 11, 9).

841. Este rugăciunea trebuincioasă pentru toţi?

Rugăciunea este trebuincioasă pentru, toţi câţi au ajuns la vrâsta priceperii, ca să se poată mântui.

842. Pentruce rugăciunea este trebuincioasă spre mântuire?

Rugăciunea este trebuincioasă spre mântuire, pentrucă Dumnezeu a poruncit-o, şi pentrucă fără rugăciune nu dobândim harurile trebuincioase, ca să putem rămânea statornici în bine până la sfârşit.

843. Însă nu cunoaşte Dumnezeu şi fără rugăciunile noastre toate nevoile noastre?

Fără nici o îndoeală, şi fără rugăciunile noastre, cunoaşte Dumnezeu toate nevoile noastre;[74] însă noi nu ne rugăm pentru a face cunoscute lui Dumnezeu nevoile noastre, ci pentru a-k recunoaşte pe dânsul ca
dătător al tuturor bunurilor şi pentru a arăta atârnarea noastră de dânsul.

844. Cari sunt roadele rugăciunii?

Roadele rugăciunii sunt: 1) rugăciunea ne împreunează cu Dumnezeu ; 2) ne întăreşte împotriva răului; 3) ne dă puterea şi plăcerea de a face binele; 4) ne
mângâie în suferinţe ; 5) ne dobândeşte ajutor în nevoi, şi harul de a rămânea statornici în bine până la moarte.

845. Cum trebuie să ne rugăm, pentru a avea parte de aceste roade ?

Pentru a avea parte de aceste roade, noi trebuie să ne rugăm : 1) cu evlavie, 2) cu umilinţă, 3) cu încredere, 4) cu lăsare în voia lui Dumnezeu, şi 5) cu statornicie.

846. Când ne rugăm cu evlavie ?

Noi ne rugăm cu evlavie, când ne rugăm din inimă, şi când alungăm din toate puterile orice alte gânduri străine.

847. Ce păcat facem, dacă în timpul rugăciunilor ne gândim aiurea ?

Dacă în timpul rugăciunilor ne gândim de bunăvoie aiurea, atunci facem un păcat lesne-iertător ; iar dacă ne împotrivim acestor gânduri, atunci mărim vrednicia noastră înaintea lui Dumnezeu.

848. Ce trebuie să facem pentru a alunga orice alte gânduri în timpul rugăciunii ?

Înainte de rugăciune trebuie să lăsăm la o parte toate gândurile străine, şi să ne amintim că Dumnezeu este pretutindeni, şi că vede chiar gândurile noastre.[75]

849. Când ne rugăm cu umilinţă ?

Noi ne rugăm cu umilinţă, când recunoaştem nevrednicia noastră, şi ne căim de păcatele noastre.[76]

850. Când ne rugăm cu încredere ?

Noi ne rugăm cu încredere, când avem nădejdea, că Dumnezeu ne va da toate câte sunt folositoare spre binele nostru.[77]

851. Pentruce trebuie s’avem această nădejde?

Noi trebuie s’avem această nădejde, pentrucă Dumnezeu poate să ne dea orice bine, şi chiar voeşte să ni-l dea, precum ne-a încredinţat însuş Isus Hristos, când a zis : «Amin, amin grăesc vouă : De veţi cere ceva de la Tatăl în numele meu, vă va da vouă». (Ioan 16, 23).

852. Însă pentruce nu dobândim totdeauna ceea ce cerem dela Dumnezeu ?

Noi nu dobândim dela Dumnezeu totdeauna ceea ce cerem:

1) sau pentrucă nu ne rugăm cum se cuvine;

2) sau pentrucă aceea ce cerem nu slujeşte spre mântuirea noastră;[78]

3) sau pentrucă nu suntem statornici în rugăciune.

853. Când ne rugăm cu lăsare în voia lui Dumnezeu ?

Ne rugăm cu lăsare în voia lui Dumnezeu, când lăsăm lui Dumnezeu să ne asculte sau nu, după cum va judeca El, că este mai bine pentru mântuirea noastră cea veşnică. Aşa s’a rugat şi Isus Hristos, când a zis: «Părinte, dacă voeşti, treacă paharul acesta dela mine; dar nu voia mea, ci a ta să fie». (Luc. 22, 42).

854. Când ne rugăm cu statornicie ?

Noi ne rugăm cu statornicie, când nu încetăm de a ne ruga, cu toate că Dumnezeu nu ne ascultă; dar ne rugăm mai departe cu aceeaş râvnă.[79]

855. Trebuie să ne slujim totdeauna de cuvinte la rugăciune ?

Ne slujim de cuvinte numai la rugăciunea orală sau făcută cu gura; însă ne putem ruga numai pe dinlăuntru, fără a zice vre-un cuvânt, adică putem medita.

856. Cum se face meditaţiunea ?

Meditaţiunea se face gândindu-ne la vieaţa şi la patimile lui Isus Hristos, sau la alte adevăruri ale credinţei, pentru a deştepta în inima noastră evlavia, şi mai cu seamă pentru a lua nişte hotărîri puternice de a trăi potrivit cu învăţăturile credinţei noastre creştineşti.

857. Când trebuie să ne rugăm ?

Isus Hristos a zis, că trebuie să ne rugăm totdeauna şi să nu ne lenevim. (Luc. 18, 1.)

858. Cum este cu putinţă, să ne rugăm totdeauna ?

Noi ne rugăm totdeauna, când înălţăm mai deseori inima şi gândul nostru către Dumnezeu, şi-i jertfim toate muncile, suferinţele şi bucuriile noastre. Însă afară de aceasta noi trebuie să ne rugăm într’un chip deosebit în nişte timpuri hotărîte.

859. Când trebuie să ne rugăm într’un chip deosebit?
Noi trebuie să ne rugăm într’un chip deosebit :

1) la slujbele bisericeşti;

2) la vreme de ispită, de nevoie şi de supărare ;

3) Dimineaţa şi seara, înainte şi după mâncare, când sună clopotul pentru rugăciune.

860. Să ne rugăm noi numai pentru noi înşine ?

Noi trebuie să ne rugăm şi pentru alţii: pentru cei vii şi pentru cei morţi, pentru prieteni şi vrăjmaşi;[80] dar mai cu seamă pentru părinţi, fraţi şi surori, binefăcători, pentru autoritatea bisericească şi cea lumească.
(I Tim. 2, 1. 2).

861. Unde ne putem ruga ?

Ne putem ruga în tot locul, pentrucă Dumnezeu este pretutindeni; cu toate acestea trebuie să ne rugăm mai cu seamă în biserică, pentrucă biserica este
un Ioc sfinţit lui Dumnezeu, unde toate ne amintesc de dânsul.

CAPITOLUL II

Despre rugăciunea domnească

862. Care este rugăciunea cea mai însemnată?

Rugăciunea cea mai însemnată este Tatăl nostru sau rugăciunea domnească.

863. Pentruce Tatăl nostru se numeşte rugăciunea domnească ?

Tatăl nostru se numeşte rugăciunea domnească, pentrucă Domnul nostru Isus Hristos ne-a învăţat-o şi ne-a poruncit s’o zicem.

864. Spune Tatăl nostru.

«Tatăl nostru, care eşti în ceruri, sfinţească-se numele tău ; vie împărăţia ta; facă-se voia ta, precum în cer, aşa şi pe pământ. Pânea noastră cea de toate zilele dă-ni-o nouă astăzi ; şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; şi nu ne duce pe noi în ispită; ci ne mântueşte de cel rău. Amin». (Mat. 6, 9—13).

865. Câte părţi are rugăciunea domnească ?

Rugăciunea domnească are o precuvântare şi şapte cereri.

866. Care este precuvântarea ?

Precuvântarea este: «Tatăl nostru, care eşti în ceruri».

867. Ce ne aminteşte cuvântul „Tată” ?

Cuvântul «Tată» ne aminteşte, că Dumnezeu este tatăl nostru, mai bun şi mai vrednic de cinste de cât orice tată din lume, şi că pentru aceasta trebuie să ne
rugăm lui cu respect, dragoste şi încredere fiească.

868. Pentruce zicem Tatăl nostru şi nu Tatăl meu ?

Noi zicem Tatăl nostru şi nu Tatăl meu, pentrucă Dumnezeu este tatăl tuturor oamenilor, şi de aceea toţi trebuie să ne iubim şi să ne rugăm unul pentru altul, ca nişte fraţi.

869. Pentruce adăugăm: „care eşti în ceruri” ?

Adăugăm «care eşti în ceruri» :
1) pentru a ne aminti, că Dumnezeu locueşte într’un chip deosebit în cer, unde-l vom vedea odată faţă în faţă;
2) pentru a ne aminti, că noi suntem pe pământ numai nişte călători, şi că în cer este adevărata noastră patrie ;
3) pentru a ne aminti, că în timpul ’rugăciunii noi trebuie să depărtăm inima noastră de cele pământeşti şi s’o înălţăm la cer.

870. Ce cerem în întăia cerere : „sfinţească-se numele tău” ?

În întâia cerere „sfinţească-se numele tău” cerem ca numele lui Dumnezeu să nu fie necinstit niciodată dar ca Dumnezeu să fie cunoscut, iubit şi cinstit de toţi.

871. Pentruce această cerere este pusă în locul întăiu?

Această cerere este pusă în locul întăiu, pentrucă mai întăiu de toate trebuie să ne îngrijim ca numele lui Dumnezeu să fie cinstit şi mărit.

872. Ce cerem în a doua cerere : „vie împărăţia ta” ?

În a doua cerere: „vie împărăţia ta” cerem:

1) ca împărăţia lui Dumnezeu, adică Biserica să se [cr?]ească din ce în ce mai mult pe pământ;

2) ca împărăţia harului şi a dragostei dumnezeeşti să vie acum în inimile noastre;

3) ca după această vieaţa să putem dobândi împărăţia cerului.

873. Ce cerem în a treia cerere : „facă-se voia ta, precum în cer, aşa şi pe pământ” ?

În a treia cerere: „facă-se voia ta, precum în cer, aşa şi pe pământ”, cerem:

1) ca toţi oamenii de pe pământ să îndeplinească cu credinţă şi cu bucurie voia lui Dumnezeu, precum o îndeplinesc îngerii şi sfinţii în cer;

2) noi arătăm, că ne supunem în toate sfintei voinţe a lui Dumnezeu, după cum ne-a învăţat şi ne-a dat pildă însuş Isus Hristos.

874. Ce cerem în a patra cerere: „pânea noastră cea de toate zilele dă-ni-o nouă astăzi” ?

În a patra cerere: „pânea noastră cea de toate zilele dă-ni-o nouă astăzi”, cerem ca Dumnezeu să ni dea ceea ce ni este de trebuinţă în fiecare zi pentru trup şi pentru suflet.

875. Pentruce ne zice Isus Hristos să cerem numai pânea de toate zilele ?

Isus Hristos ne zice, să cerem numai pânea de toate zilele, pentru a ne învăţa, că trebuie să cerem numai cele trebuincioase, iar nu avuţii şi lucruri de prisos.

876. Ce cerem în a cincia cerere : „şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” ?

În a cincia cerere: „şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”, cerem ca Dumnezeu să ne ierte păcatele noastre întocmai precum şi noi iertăm pe aceia, cari ne-au supărat.

877. Pot nădăjdui iertarea păcatelor aceia, cari nu voesc să ierte pe alţii ?

Aceia, cari nu voesc să ierte pe alţii, nu pot nădăjdui iertarea păcatelor; ci dimpotrivă, ei se osândesc pe sine înşişi de câte ori spun rugăciunea domnească.[81]

878. Ce cerem prin a şasea cerere; „şi nu ne duce pe noi în ispită” ?

Prin a şasea cerere: „şi nu ne duce pe noi în ispită” cerem, ca Dumnezeu să îndepărteze dela noi orice atac şi primejdie a păcatului, sau să ne dea harul de a ne împotrivi lui.

879. Cine ne ispiteşte la păcat ?

La păcat ne ispiteşte:

1) trupul nostru, «căci trupul pofteşte împotriva duhului» (Gal. 5. 17).

2) lumea, adică fala sa cea deşartă, pilda şi învăţăturile ei cele rele; (I.Joan 2, 16).

3) diavolul, care «ca un leu răcnind umblă, căutând pe cine să înghită». (I. Petr. 5, 8).

880. Pentruce lasă Dumnezeu ca să fim ispitiţi ?

Dumnezeu lasă ca să fim ispitiţi:

1) pentru a ne păstra în umilinţă şi în râvnă;

2) pentru a încercă credinţa noastră şi pentru a pedepsi necredinţa noastră;

3) pentru a mări vredniciile noastre.[82]

881. Este ispita un păcat?

Ispita nu este un păcat; însă este un păcat de a se pune în primejdie de a fi ispitit, sau de a consimţi ispitei.

882. Ce trebuie să facem pentru a birui ispita?

Pentru a birui ispita trebuie să veghiem şi să ne rugăm, precum zice Domnul nostru Isus Hristos: «Veghiaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită» (Mat.
26, 41).

883. Ce cerem în a şaptea cerere : „ci ne mântuieşte de cel rău” ?

Prin a şaptea cerere : „ci ne mântuieşte de cel rău”, cerem ca Dumnezeu să ne ferească de orice rău al sufletului şi al trupului, mai cu seamă de păcat şi de afurisenia veşnică.

884. Pentruce adăugăm cuvântul: „Amin”, adică aşa să fie ?

Adăugăm cuvântul: «Amin», adică aşa să fie, pentru a arătă dorinţa şi încrederea noastră, că vom fi ascultaţi.

CAPITOLUL III

Despre închinăciunea îngerească

885. Care este cea mai obişnuită rugăciune după Tatăl nostru ?

Rugăciunea cea mai obişnuită după Tatăl nostru este rugăciunea în cinstea prea sfintei Fecioare, numită închinăciunea îngerească, sau Ave Maria.

886. Pentruce ’adăugăm după Tatăl nostru salutarea îngerească?

După Tatăl nostru adăugăm salutarea îngerească, pentrucă, după Dumnezeu, noi trebuie să ne rugăm într’un chip deosebit prea sfintei Fecioare Maria, ca ea s’ajute slaba noastră rugăciune prin mijlocirea ei.

887. Spune închinăciunea îngerească.

«Bucură-te Marie, cea plină de har, Domnul, este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei, şi binecuvântat este rodul trupului tău, Isus. Sfântă Mărie, Maica
lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi păcătoşii, acum şi în ceasul morţii noastre. Amin».

888. Câte părţi are închinăciunea îngerească ?

Închinăciunea îngerească are două părţi: o parte de laudă şi o parte de rugăciune.

889. Din ce este făcută partea de laudă ?

Partea de laudă este făcută:
1) din cuvintele Arhangelului Gabriel: «Bucură-te cea plină de har, Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei» (Luc. 1, 28);
2) din cuvintele sfintei Elisabeta: «şi binecuvântat este rodul trupului tău» (Luc. 1, 42); la care noi adăugăm numele «Isus».

890. Când a zis Arhangelul Gabriel acele cuvinte ?

Arhangelul Gabriel a zis acele cuvinte, când a vestit sfintei Fecioare Maria, că ea va fi Maica lui Dumnezeu.

891. Când a zis sfânta Elisabeta cuvintele sus numite ?

Sf. Elisabeta a zis cuvintele sus numite, când prea sfânta Fecioară a mers la ea, vara sa, ca s’o viziteze.

892. Pentruce numim pe sfânta Fecioară „cea plină de har”?

Numim pe sfânta Fecioară „cea plină de har”, pentrucă nicio făptură n’a primit mai mult har dela Dumnezeu ; căci ea a fost înălţată pe pământ la cea mai mare vrednicie şi sfinţenie, iar în cer la cea mai mare slavă.

893. Ce zicem sfintei Fecioare prin cuvintele: „Domnul este cu tine”?

Prin cuvintele: „Domnul este cu tine” zicem sfintei Fecioare, că Dumnezeu este într’un chip deosebit cu dânsa, fiindcă ea este fiica iubită a Tatălui, mama adevărată a Fiului, şi mireasa prea curată a Sfântului Duh.

894. Ce zicem prin cuvintele : „binecuvântată eşti tu între femei”?

Prin cuvintele: „binecuvântată eşti tu între femei” zicem, că prea sfânta Fecioară este cea mai fericită între toate femeile:

1) pentrucă ea a fost aleasă să fie mama lui Isus Hristos, Dumnezeul nostru;

2) pentrucă ea singură este în acelaş timp mamă şi fecioară;

3) pentrucă întăia femeie a adus lumii afurisenia, iar Maria mântuirea.

895. Pentruce adăugăm: „binecuvântat este rodul trupului tău, Isus”?

Adăugăm: „binecuvântat este rodul trupului tău, Isus”, pentru a arăta, că cinstea dată prea sfintei Fecioare este nedespărţită de cinstea dată Iui Isus Hristos, şi că noi cinstim pe mamă din pricina Fiului.

896. Din ce este făcută partea de rugăciune a închinăciunii îngereşti ?

Partea de rugăciune a închinăciunii îngereşti este făcută din cuvintele adause de sfânta Biserică: „Sfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi
păcătoşii, acum şi în ceasul morţii noastre. Amin”.

897. Pentruce adaugă Biserica aceste cuvinte?

Biserica adaugă aceste cuvinte:

1) pentru a arăta, că Maria este cu adevărat Maica lui Dumnezeu;

2) pentrucă în toate nevoile, dar mai cu seamă în ceasul morţii noastre, trebuie să cerem ajutor şi mângâiere de la dânsa, fiind ea în acelaş timp şi mama noastră.

TABLA DE MATERII

Rugăciunile şi învăţăturile cele mai trebuincioase

Introducere

PARTEA I

Despre simbolul credinţei.

Capitolul I. Despre credinţă şi despre simbolul Apostolilor în genere

§ 1. Noţiunea şi materia credinţei

§ 2. Despre trebuinţa credinţei

§ 3. Despre însuşirile credinţei şi despre semnul sfintei cruci

§ 4. Despre simbolul Apostolilor

Cap. II. Despre întâiul articol al simbolului

§ 1. Despre Dumnezeu

§ 2. Despre cele trei persoane dumnezeeşti

§ 3. Despre facerea şi ocârmuirea lumii

§ 4. Despre îngeri

§ 5. Despre cei dintăi oameni, despre păcatul stră moşesc şi despre făgăduinţa Mântuitorului

Cap. III. Despre al doilea articol al simbolului (despre Isus Hristos)

Cap. IV. Despre al treilea articol al simbolului (despre întruparea Fiului lui Dumnezeu)

Cap. V. Despre al patrulea articol al simbolului (despre Mântuitor)

Cap. VI. Despre al cincilea articol al simbolului (despre coborârea în iad şi învierea lui Isus Hristos)

Cap. VII. Despre al şaselea articol al simbolului (despre înălţarea la cer a lui Isus Hristos)

Cap. VIII. Despre al şaptelea articol al simbolului (despre judecata din urmă)

Cap. IX, Despre al optulea articol al simbolului (despre Sfântul Duh)

Cap. X. Despre al noulea articol al simbolului

§ 1. Despre Biserică şi proprietăţile ei

§ 2. Despre semnele Bisericii lui Isus Hristos

§ 3. Despre primatul sfântului Petru şi al Papei dela Roma

§ 4. Despre împărtăşirea sfinţilor

Cap. XI. Despre al zecelea articol al simbolului (despre păcat şi iertarea păcatelor)

Cap. XII. Despre al unsprezecelea articol al simbolului (despre învierea morţilor)

Cap. XIII. Despre al douăsprezecelea articol al simbolului (despre vieaţa veşnică)

PARTEA II

Despre Sacramente.

Cap. I. Despre har sau graţie

Cap. II. Despre sacramente în genere

Cap. III. Despre botez

Cap. IV. Despre mir sau confirmaţiune

Cap. V. Despre Euharistie sau sfânta Comunicătură

§ 1. Despre prezenţa reală a lui Isus Hristos în sacramentul Euharistiei

§ 2. Despre sfânta jertfă a liturghiei

§ 3. Despre Comunicătură sau Împărtăşenie

§ 4. Despre pregătirea cuvenită pentru sfânta Comunicătură sau Împărtăşenie

§ 5. Despre chipul de a se comunica sau împărtăşi

Cap. VI. Despre pocăinţă sau penitenţă

§ 1. Despre sacramentul pocăinţii în genere

§ 2. Despre cercetarea cugetului

§ 3. Despre căinţă

§ 4. Despre propunere

§ 5. Despre mărturisire sau spovadă

§ 6. Despre îndestulare

§ 7. Despre indulgenţă

Cap. VII. Despre maslu

Cap. VIII. Despre preoţie sau hirotonie

Cap. IX. Despre căsătorie

Cap. X. Despre sacramentalii

PARTEA III

Despre poruncile lui Dumnezeu şi ale Bisericii

Cap. I. Despre poruncile de căpetenie

§ 1. Despre dragostea către Dumnezeu

§ 2. Despre dragostea către aproapele

Cap. II. Despre poruncile lui Dumnezeu în genere

Câp. III. Despre întăia poruncă a lui Dumnezeu

Cap. IV. Despre a doua poruncă a lui Dumnezeu

Cap. V. Despre a treia poruncă a lui Dumnezeu

Cap. VI. Despre a patra poruncă a lui Dumnezeu

Cap. VII. Despre a cincia poruncă a lui Dumnezeu

Cap VIII. Despre a şasea poruncă a Iui Dumnezeu

Cap. IX. Despre a şaptea poruncă a lui Dumnezeu

Cap. X. Despre a opta poruncă a lui Dumnezeu

Cap. XI. Despre a noua poruncă a lui Dumnezeu

Cap. XII. Despre a zecea poruncă a lui Dumnezeu

Cap. XIII. Despre poruncile Bisericii în genere

Cap. XIV. Despre întăia poruncă a Bisericii

Cap. XV. Despre a doua poruncă a Bisericii

Cap. XVI. Despre a treia poruncă a Bisericii

Cap. XVII. Depre a patra şi a cincia poruncă a Bisericii

Apendice la Partea III.

Cap. I. Despre feluritele soiuri de păcate

Cap. II. Despre virtute şi despre desăvârşirea creştinească

§ 1. Despre virtute

§ 2. Despre desăvârşirea creştinească

PARTEA IV

Despre rugăciune.

Cap. I. Despre rugăciune în genere

Cap. II. Despre rugăciunea domnească

Cap. III. Despre închinăciunea îngerească


  1. Unii necatolici, din ignoranţă în cele teologice, cred că Biserica catolică, prin „dogma imaculatei concepţiuni“, învaţă că Prea Sfânta Fecioară Maria ar fi fost zămislită „în mod supranatural”, ca şi cum ar fi fost zămislită prin intervenirea Sfântului Duh, întocmai ca Isus Hristos! Din răspunsul dat mai sus, se poate înţelege cu uşurinţă, că Biserica catolică învaţă, că Prea Sfânta Fecioară Maria, când a fost zămislită, întocmai ca şi toţi ceilalţi muritori, a avut numai privilegiul de a nu moşteni păcatul strămoşesc. Iată cum se exprimă Papa Piu IX în Bulla dogmatică Ineffabilis Deus din 8 Dec. 1854: „Declarăm… că învăţătura care ţine că prea fercita Fecioară Maria a fost ferită de orice pată a păcatului strămoşesc în întâia clipeală a zămislirii sale, printr’un har şi privilegiu deosebit al atotputerniciei lui Dumnezeu, în vederea vredniciilor lui Isus Hristos, Mântuitorul nea mului omenesc, este descoperită de Dumnezeu, şi deaceea trebuie să fie crezută cu tărie şi statornicie de toţi credincioşii”.  ↩
  2. Despre această judecată în deosebi îndată după moarte, vorbeşte sf. Pavel în Epistola către Evrei cap. 9, stih. 27 unde scrie: „Este rânduit oamenilor odată să moara, iur după aceea judecata”.  ↩
  3. Că îndată după moarte, cei drepţi merg în cer, nu poate fi nici o îndoială. Astfel sfântul Pavel în Epistolii îl către Corinteni cap, 5, stih. 8. scrie: „îndrăznim şi voim mai bine să fim depărtaţi de trup, şi să fim cu Domnul, … ; iar către Filipeni cap. 1 stih. 23, scrie că are dorinţa de a se „desface de trup şi a fi împreună cu Hristos“. Deşartă ar îi fost însă dorinţa apostolului Pavel, să se desfacă de trup, adică să moară, dacă el n’ar
fi crezut, că sufletele celor drepţi merg îndată după moarte în cer, spre a fi împreună cu Domnul Isus Hristos. Tot acest adevăr se dovedeşte din cuvintele Mântuitorului, care zise de pe cruce unuia din tâlharii răstigniţi cu dânsul: „Amin zic ţie, astăzi împreună cu mine vei îi în rai”. (Luc. 23, 43).
    Tot aşa de uşor se dovedeşte că suflelele celor răi sunt aruncate în iad, îndată după moarte. Spre a ne convinge de aceasta nu avem de cât să citim în evanghelia lui Luca (cap. 16, stih. 19—31) parabola săracului Lazăr. Acolo vedem cum povesteşte Mântuitorul, că murind bogatul, s’a dus în iad. De acolo se rugă lui Abraam să trimeată pe Lazăr în casa tatălui său, în care avea cinci fraţi, spre a le povesti chinurile sale, ca să nu vie şi ei la acel loc de muncă. De aici vedem că chinurile veşnice ale iadului încep înainte de judecata din urmă, căci bogatul le suferea, pe când mai erau încă în vieaţa cei cinci fraţi ai săi.  ↩
  4. Este dogmă de credinţă, precum se vede din conciliul Tridentin (sess’ 6, c, 14, şi can, 30; sess. 14 can. 12), că iertând Dumnezeu păcatul, nu iartă totdeauna şi toată pedeapsa vremelnică datorită păcatului. Se dovedeşte aceasta din diferite fapte, ce le citim în Sfânta Scriptură. Astfel dupăce David a ucis pe Urie şi i-a luat femeia, a trimis Dumnezeu pe Profetul Natan la David pentru a-l mustra de păcatul făcut. Atunci, căindu-se de greşeala sa : „a zis David lui Natan: Păcătuit-am Domnului, şi a zis Natan către David: „Şi Domnul a mutat păcatul tău şi nu vei muri. Iar pentrucă cu lucrul acesta, ai dat prilej de hulă vrăşmaşilor Domnului, fiul tău care s’a născut ţie, cu
moarte va muri”. (II Regilor 12, 13 şi 14). Aici vedem că cu toate că Dumnezeu a mutat, adică a iertat, păcatul lui David, totuş nu i-a iertat toată pedeapsa, căci fiul lui trebui să moară.
Tot aşa se întâmplă şi cu păcatele celorlalţi oameni. Face cineva un păcat de moarte, şi se căieşte de dânsul, Dumnezeu îi iartă păcatul şi pedeapsa veşnică a iadului, dar nu iartă totdeauna toată pedeapsa, şi’i mai lasă o pedeapsă oare care, pentruca printr’însa să îndestuleze pe Dumnezeu. Moare însă cineva înainte de a îndeplini pe pământ această pedeapsă datorită păcatului iertat, atunci sufletul lui nu merge în cer, d’ar mai întâi trebue să sfârşească pe lumea cealaltă pedeapsa neîndeplinită, şi îndeplinirea acestei pedepse se face prin suferinţele purgatorului.  ↩
  5. Din aceste două capete, adică din învăţătura Sfintei Scripturi şi din tradiţiunea Bisericii de a se ruga pentru cei răposaţi, se dovedeşte lămurit, că dogma Bisericii catolice despre purgator nu este o inovaţiune, cum zic unii. Şi într’adevăr, noi ne rugăm lui Dumnezeu pentru răposaţi, ca să îndestulăm dreptatea lui Dumnezeu în locul lor, însă dacă nu ar fi purgatorul, deşerte ar fi toate rugăciunile şi faptele noastre cele bune făcute pentru cei răposaţi, fiindcă ele nu li-ar putea folosi nimic. N’ar folosi celor din cer, căci ei nu au nevoie de rugăciunile noastre, dar din contra avem noi nevoie de mijlocirea lor; şi n’ar folosi nimic celor ce sufăr muncile veşnice ale iadului, căci de ele nu poate scăpa nimeni. Prin urmare trebuie să admitem numai
de cât, că afară de suferinţele veşnice ale iadului, mai sunt pe lumea cealaltă şi alte suferinţe ce nu sunt veşnice, dar cari au un sfârşit, şi cari pot fi prescurtate, dacă prin rugăciuni şi fapte bune îndestulăm dreptatea lui Dumnezeu în locul sufetelor ce sufăr. Acest loc noi îl numim purgator.  ↩
  6. În Sfânta Scriptură nu găsim cuvântul purgator, dar găsim ceea ce se înţelege prin acest cuvânt. Noi nu facem chestiunea pentru cuvânt, însă pentru lucrul real, ce’l înţelegem prin acest cuvânt.  ↩
  7. Că în purgator este foc, nu este dogmă de credinţă, însă
este foarte probabil, atât pentru autoritatea multor sfinţi părinţi, cari, aceste cuvinte ale sfântului Pavel (I Cor. 3, 13). „iar el însuşi se va mântui însă aşa ca prin foc”, le înţeleg despre focul purgatorului; cât şi pentru consensul teologilor.  ↩
  8. Şi într’adevăr sfântul Pavel numeşte pe Sfântul Duh „Duhul lui Dumnezeu“ (1 Corint. 2,11). Dacă ne întrebăm însă pentruce Sfântul Duh este numit „Duhul lui Dumnezeu”, însuş sfântul Pavel ne lămureşte în stihul următor, numind pe Sfântul Duh „Duhul cel din Dumnezeu“. De aici vedem că sfântului Pavel era tot una a zice „Duhul lui Dumnezeu” şi „Duhul cel din Dumnezeu“, adică care purcede din Dumnezeu; prin urmare şi nouă trebue să ne fie tot una „Duhul Fiului”, şi „Duhul cel din Fiul“ adică care purcede din Fiul. Tot în acest sens este înţeleasă această expresiune a Sfintei Scripturi: Duhul Fiului”
şi de sfinţii părinţi, precum d. e S. Atanas. de trinit et Spir. s. n. 19; S. Vasile contr. Eunom 1. 5. t. 1. Nu numai din aceste locuri ale Sfintei Scripturi, dar şi din altele, dovedesc teologii catolici, că Duhul Sfânt purcede nu numai dela Tatăl, dar şi dela Fiul. Aceste locuri sunt:
    1) Ioan. 16, 7 unde cetim, că Mântuitorul zise apostolilor:
„De nu mă voiu duce eu, Mângâietorul nu va veni la voi, iar de mă voiu duce, îl voiu trimete pe el la voi“. Din aceste cuvinte ale lui Hristos: „îl voiu trimete pe el (pe Duhul Sfânt) la voi” se dovedeşte că Duhul Sfânt purcede şi dela Fiul, şi această probă se bazează pe principiul teologic, că o persoană din sfânta Treime nu se poate zice a fi trimeasă de cât de acea persoană, dela care purcede.
    2) Din cap. 16 stih 13 al evangeliei lui Ioan se ia o altă dovadă.
Acolo cetim: Acela (Duhul Sfânt) mă va mări, căci va lua „dintr’al meu şi va vesti vouă. Toate câte are Tatăl sunt ale „mele, pentru aceasta am zis că va lua dintr’al meu şi va vesti vouă“. Din cuvintele: „va lua dintr’al meu”, se dovedeşte purcederea Sfântului Duh şi dela Fiul, căci fiind Duhul Sfânt Dumnezeu, şi având el toate, din toată veşnicia, este cu neputinţă să ia într’alt chip din ale Fiului de cât purcezând din toată veşnicia dela Fiul. Am zis că este cu neputinţă să ia într’alt chip din ale Fiului de cât prin purcedere, pentrucă dacă ar lua într’alt chip, atunci Sfântul Duh ar înceta să fie Dumnezeu, căci nu poate fi Dumnezeu acela, care are nevoie să ia ceva ce n’a avut mai înainte.
    Va spune însă cineva: Isus Hristos a promis apostolilor că va trimete pe Sfântul Duh „carele dela Tatăl purcede“ (Ioan. 15, 26), prin urmare Duhul Sfânt purcede numai dela Tatăl, iar nu şi dela Fiul. Pentru a răspunde la aceste argumente aduse de Foţiu în capul al 2-lea al cărţii intitulate Logos peri tēs tou Hagiou Pneumatos mystagōgias, ar ajunge ceea ce a zis sfântul Augustin patru sute şi mai bine de ani mai înainte de Foţiu.
    Astfel scrie s. Augustin: „Aşa dar dacă Duhul Sfânt purcede dela Tatăl şi dela Fiul, pentru ce a zis Fiul: „dela Tatăl purcede” (Ioan 15, 26.) ? Oare pentruce alta decât numai pentrucă el obişnuieşte să atribuiască, şi cele ce sunt ale sale, Tatălui, din care este şi el? De aici s’a făcut că el a zis : „a mea învăţătură nu este a mea, dar a aceluia care m’a trimes pe mine“, (Ioan 7, 16). Aşa dar, dacă aici (Ioan 7, 16), se înţelege a lui „învăţătură, de care totuş a spus că nu este a lui, dar a Tatălui; cu cât mai mult acolo (Ioan 15, 26), trebue să se înţeleagă, că Duhul Sfânt purcede şi dela dânsul (dela Fiul), undea zis: „dela Tatăl purcede şi nu a spus : „dela mine nu purcede” ?
„Vezi Tract 99, în Ioan. n. 8, şi de Trin. I. 15 n. 47.
    Mai observăm că în evangelia lui Ioan c. 14, stih 26, Isus Hristos făgăduieşte apostolilor pe Duhul Sfânt, pe care îl va trimete Tatăl întru numele lui, şi cu toate acestea cineva îndrăzni să zică că numai Tatăl era să trimeată pe Duhul sfânt, iar nu şi Fiul? Dacă s’ar putea aproba logica lui Foţiu şi a urmaşilor lui, am trebui să zicem numai decât, că numai Tatăl era să trimeată pe Duhul Sfânt, iar nu şi Fiul, dar am greşi foarte mult. Această greşală ni-ar arăta-o însuş Mântuitorul prin cuvintele zise puţin mai târziu aceloraşi apostoli: „Iar eu adevărul zic vouă: că de folos este vouă, ca să mă duc eu; că de nu mă voiu duce eu, Mângâietorul (s. Duh) nu va veni la voi; iar de mă voiu duce, „îl voiu trimete pe el la voi. (Ioan. 16, 8). Prinurmare, precum din cuvintele Mântuitorului, prin care spune că Tatăl va trimete pe Duhul Sfânt, nu putem conclude că numai Tatăl îl trimete, iar nu şi Fiul; tot deasemenea din cuvintele Mântuitorului princare zice că Sfântul Duh purcede dela Tatăl, nu putem conclude că Sfântul Duh purcede numai dela Tatăl iar nu şi dela Fiul. De unde se vede, că unicul argument al lui Foţiu, luat din Sfânta Scriptură, nu are nici o valoare teologică.
    Această dogmă se mai dovedeşte şi din tradiţiune. Aşa de exemplu, sfântul Atanasie dela Alexandria, mort la anul 373, scrie astfel în cartea despre Întruparea cuvântului lui Dumnezeu „n. 9: .De aceia zice David ; că la tine „este izvorul vieţii, şi întru lumina ta vom vedea lumină (Ps. 35 stih. 9), căci el ştia că la Tatăl este Fiul, care este izvorul Duhului Sfânt“. Şi sfântul Epifanie, Mitropolitul de Salamis în insula Cipru (mort în anul 403), scrie în Ancorat No. 7. 8.: „Sfântul Duh este veşnic, nu născut nu făcut… dar din aceiaş fiinţă a Tatălui şi a Fiului este Duhul sfânt… în mijlocul Tatălui şi al Fiului, din Tatăl şi din Fiul, al treilea prin numire”. Tot aceasta au învăţat-o şi sf. Ciril dela Alexandria, sf. Grigore Nisenul şi alţi sfinţi părinţi de la răsărit, pentru a nu numi pe cei latini.  ↩
  9. „Şi acela (Hristos) a dat pe unii apostoli, iar pe alţii proroci, iar pe alţii „evangelişti, iar pe alţi păstori şi învăţători, ca să nu mai fim prunci învăluindu-ne „şi purtându-ne de tot vântul învăţăturii, prin amăgirea oamenilor, prin vicleşugul amăgitor al înşelăciunii,” Efes- 4.11 etc. Vezi şi Fapt. apost. 20, 28.  ↩
  10. Pentru ca un sinod să fie ecumenic se cer câte-va condiţiuni :
    A) Din partea Papei se cere 1) ca sinodul să fie convocat de dânsul sau cu învoirea lui; 2) sinodul trebue să fie prezidat de Papa sau de trimişii lui; 3) sinodul trebuie să fie confirmat de Papa. Această din’urmă condiţiune este cea mai trebuincioasă şi nu poate lipsi nici odată, precum nici n’a lipsit.
    B) Din partea membrilor sinodului se cere, ca Episcopii tuturor provinciilor să fie convocaţi. Nu este însă nevoie ca toţi Episcopii să vină la sinod, nici nu sunt de ajuns vre-o douăzeci de Episcopi, dar sunt de trebuinţă atâţia Episcopi, în cât să se poată zice despre sinodul lor, că reprezentează Biserica lui Isus Hristos.
    Biserică catolică numără următoarele două-zeci de sinoade 
ecumenice:
    I. la Niceea (I oară) la anul 325, sub Papa Silvestru.
    II. la Constantinopol (I oară) la anul 381, sub Papa Damas.
    III. la Efes în anul 431, sub Papa Celestin.
    IV. la Calcedon, în anul 451, sub Papa Leon cel mare,
    V. la Constantinopol (II oară) în anul 553, sub Papa Vigiliu.
    VI. la Constantinopol (III oară) convocat în anul 680 sub Papa Agaton şi sfârşit sub Papa Leon Il în anul 681.
    VII. la Niceea (II oară) în anul 787, sub Papa Adrian I.
    VIII. la Constantinopol (IV oară) în anii 869 şi 870, sub Papa Adrian II.
    IX. în Lateran la Roma (I oară) în anul 1123, sub Papa Calixt II.
    X. în Lateran (II oară) în anul 1139, sub Papa Inocenţiu II.
    XI. în Lateran (III oară) în anul 1179, sub Papa Alexandru III.
    XII. în Lateran (IV oară) în anul 1216, sub Papa Inocenţiu III.
    XIII. la Lyon (I oară) în anul 1245 sub Papa Inocenţiu IV.
    XIV. la Lyon (II oară) în anul 1274, sub Papa Gregoriu X.
    XV. la Viena (Franţa) în anul 1311, sub Papa Clemente V.
    XVI. la Constanţa de la anul 1414—18 sub Papa Martin V.
    XVII. la Florenţa dela anul 1438–49 sub Papa Eugeniu IV.
    XVIII. în Lateran (V oară) de la anul 1512—17; sub Papii luliu II şi Leon X.
    XIX. la Trento (Trient) de la anul 1545—63 convocat sub Papa Pavel III şi sfârşit sub Papa Piu IV.
    XX. în Vatican la Roma de la 8 Decembrie 1869 până la 18 Iulie 1870 sub Papa Piu IX.  ↩
  11. Despre infalibilitatea Papei vezi mai jos la § 3.  ↩
  12. Această voinţă a lui Isus Hristos, o ştim din cuvintele ce le-a zis apostolilor după învierea sa: „Datu-mis’a toată puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea mergând învăţaţi toate neamurile… învăţându-i pe dânşii să păzească toate, câte am poruncit vouă. Şi iată eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului”. (Mat. 28, 19. 20).  ↩
  13. Aşa de pildă sfântul Ignaţiu mucenicul, episcop de Antiochia, mort în anul 107 după Hristos, în epistola către creştinii din Smirna n. 8, scrise între altele: „Unde se arată episcopul acolo să lie şi mulţimea ; precum ori şi unde „este Hristos, acolo se află şi Biserica catolică“.  ↩
  14. Astfel scrie sfântul Ciril dela Ierusalim, mort în anul 386:
„Dacă vei călători vre-o dată prin oraşe, să nu întrebi, unde este casa sfântă „(adică de rugăciuni), căci şi sectele nelegiuirilor şi ale ereticilor se silesc sâ’şi „cinstească vizuniile lor cu numele de case sfinte ; nici să întrebi numai unde „este biserica, dar întreabă unde este biserica catolică, căci aceasta este
„numele propriu al acestei sfinte şi mame a noastre tuturor,care este într’adevăr „şi mireasa Domnului nostru Isus Hristos”. (Catech. 18. n. 26).  ↩
  15. Aceasta este învederat:
    Numai Biserica romano-catolică este una, având nu numai o singură credinţă şi totdeauna aceleaşi sacramente sau taine, dar are şi unitatea socială, întrucât Papa este capul întregii Biserici căruia toţi Episcopii catolici din cele cinci părţi ale lumii sunt ascultători şi supuşi într’un chip admirabil. — Pe când celelalte Biserici necatolice nu se pot mândri cu această unitate, din potrivă unele se mândresc de a forma atâtea biserici autocefale, câte sunt statele politice, la cari ele se întind.
    Numai Biserica romano-catolică este sfântă, căci într’însa se văd înflorind necontenit virtuţile, şi ea produce necontenit sfinţi, a căror sfinţenie şi minuni au fost dovedite cu procesele cele mai severe de închipuit. — Pe când celelalte biserici necatolice au încetat de a avea sfinţi, lucru minunat, tocmai din clipa când s’au despărţit dela Biserica catolică.
    Numai Biserica romano-catolică este în realitate catolică adică universală, căci afară de aceea că păstrează toate adevărurile primite dela Hristos, şi afară de aceea că ea a fost în toate veacurile, dela Hristos încoace, ea singură se află răspândită în lumea întreagă şi numai ea singură, chiar cu sacrificiul vieţii misionarilor săi, răspândeşte lumina binefăcătoare a evangheliei la toate naţiunile, chiar la cele mai sălbatece, îndeplinind numai ea singură cu adevărat porunca dată de Isus Hristos apostolilor săi: învăţaţi toate neamurile. (Mat, 28, 18) — Pe când bisericile despărţite de Biserica romano-catolică, nu au această catolicitate, şi unele, departe de a’şi da cea mai mică silinţă pentru a predica evangelia la popoarele necreştine, se mândresc şi se fălesc de a-şi mărgini activitatea lor în cuprinsul naţiunii, în care se află, cu alte cuvinte, se fălesc de a fi lipsite de semnul catolicităţii, pe care trebuie să’l aibă numai de cât adevărata Biserică a lui Isus Hristos.
    Numai Biserica romano-catolică este apostolică, căci, pe lângă că ea păstrează sănătoasă toată învăţătura apostolilor, ea mai poate arătă în Papa dela Roma pe legiuitul urmaş al Sfântului Petru, Vârhovnicul apostolilor. — Pe când celelalte biserici necatolice nu pot dovedi de a avea în realitate această apostolicitate.
    Având numai Biserica romano-catolică în realitate cele patru semne distinctive ale adevăratei Biserici, urmează că numai ea este adevărata Biserică a lui Isus Hristos, şi de aceea numai ea singură poartă cu drept cuvânt numele de ortodoxă adică drept credincioasă.
    Încă câte-va cuvinte asupra riturilor Bisericiii, pentru lămurirea acelora cari cred, că unitatea ei ar sta în unitatea riturilor. Biserica catolică departe de a fi vrăjmaşă a diferitelor rituri, ea le aprobă. Astfel afară de ritul latin, care singur admite pentru slujbele liturgice limba latină. Biserica catolică mai numără în sânul său şi ritul grec, ritul greco-român, ritul greco-rutean, ritul greco-bulgar, ritul greco-melchit, ritul armean, ritul siriac, ritul siriaco-maronit. Chiar la Roma, în capitala catolicismului, se celebrează slujbele liturgice nu numai după ritul latin, dar şi după mai multe din riturile sus numite.  ↩
  16. În această privinţă sunt vrednice de amintit cuvintele Papei Piu IX, care în enciclica „Quanto conficiantur dela 10 August 1863 scrie ast-fel: „Este „cunoscut că aceia, cari fără vina lor nu cunosc prea sfânta noastră religiune, „dar împlinesc cu siguranţă legea naturală şi poruncile ce Dumnezeu a întipărit „în inimile tuturora şi sunt gata să asculte de Dumnezeu, şi duc o vieaţa onestă „şi dreaptă; pot prin lucrarea luminii şi a harului dumnezeesc să dobândească „vieaţa veşnică, fiindcă Dumnezeu, care vede, cercetează şi cunoaşte minţile, „sufletele şi gândurile tuturora, prin bunătatea şi mila sa, nu va suferi să „fie pedepsit cu chinuri veşnice acela, care nu este vinovat de vreun păcat făcut „cu ştiinţă şi de bună voie”. — Din aceasta se vede, că Biserica catolică nu osândeşte de cât pe oamenii de rea credinţă, adică pe aceia, cari, cunoscând adevărul, nu voesc să’l îmbrăţişeze, sau având mari îndoieli de a fi în rătăcire, nu-şi dau nici o silinţă de a cerceta unde se află adevărul. Fără îndoială că ast-fel de oameni nu se pot mântui, pentrucă cunoscând voinţa lui Dumnezeu se împotrivesc ei şi nu voesc a i se supune. — Din cele mai de sus s’ar putea scoate multe urmări practice, dar pentru a fi scurt ajunge să notăm aceste două. Întăia e că pe nedrept prin urmare se învinueşte Biserica catolică de intoleranţă când, susţinând cu argumente puternice şi de neînvins, că ea singură e adevărata Biserică întemeiată de Isus Hristos, şi că în afară de ea nu e mântuire, condamnă în chip dogmatic toate celelalte religiuni ca falşe. Dar ar putea oare Biserica să trădeze datoria ei tăcând şi în chip practic admiţând, că adevărul se poate împăca cu greşeala, lumina cu întunericul, Hristos cu Belial? (Vezi II. Cor. p, 14–16).
    A doua urmare e, că greşesc acei catolici (catolici numai după nume) cari nu se ruşinează să proclame, și la timp, când le convine, să pună în practică principiul eretic, că toate religiile sunt egale, orice biserică e bună spre a se mântui, ca şi cum nu D-zeu ar dicta omului legea, dar omul lui D-zeu. Deschidă aceşti orbi ochii la lumină, până mai au timp ; să studieze, va să zică, religia cum trebue să fie studiată, şi se vor convinge, că după cum nu e nici nu poate fi decât un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez, un singur Dumnezeu (Efes. 4,5, 6); tot aşa nu e, nici nu poate fi decât o singură adevărată Biserică a lui Isus Hristos, afară de care prin consecinţă necesară nu poate fi mântuire. Cine crede în el (în Isus Hristos) nu e osândit, dar cine nu crede, este deja osândit, fiindcă nu crede în numele unui născut Fiu al lui Dumnezeu (Ioan. 3, 18). Iată pentruce toţi aceştia nu pot aştepta răsplata veşnică de la Dumnezeu, şi iată cum greşesc aceia, cari zic că toate religiunile sunt bune spre a se mântui.  ↩
  17. Ast-fel a zis Isus Hristos sfântului apostol Petru : «Tu eşti Petru (piatră), şi pe această piatră voiu zidi Biserica mea, şi porţile iadului nu o vor birui pe dânsa» (Mat. 16, 18).  ↩
  18. „Şi-ţi voiu da ţie cheile împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pământ, va fi legat şi în cer; şi orice vei deslegâ pe pământ, va fi deslegat şi în cer.” (Mat. 16. 19).  ↩
  19. După ce a înviat Isus Hristos zise apostolului Petru : «Paşte mieluşeii mei». Ioan (21,15) şi „paşte oile mele”. Ioan (21,16, 17).  ↩
  20. Această credinţă a Bisericii catolice, că sfântul apostol Petru este cap al Bisericii, şi mai mare între toţi apostolii, este foarte lămurit cuprinsă în cărţile bisericeşti ale răsăritenilor despărţiţi de Biserica catolică. Vom aduce câteva exemple: Aşa să luăm Mineiul lunei lui Ianuarie, care întru acest chip acum a doua oară s’au tipărit în zilele prea înălţatului nostru Domn Mihail Grigore Sturza V. V. Cu blagoslovenia înalt Prea Sfinţitului Archiepiscop şi Mitropolit al Moldovei Kyriu Kyr, Meleti. De pre originalul cel îndreptat de Prea Sfinţitul Episcop al Argeşului Kyr losif. Indreptându-se dupre putinţă potrivit Mineilor eşite la Constantinopol în anul 1843. Prin sârguinţa şi cheltuiala Preacuviosului Archimandrit şi stareţ al sfintei Monastiri Neamţul şi Secul. Kyr Neonil.—Tipografia Sf. Monastiri Neamţul, anul 1846. De leronomahul Kleopa Tipograful. În acest Mineiu, la ziua a 16 a lunii, în care se serbează închinarea cinstitului lanţ al sfântului şi tot lăudatului Apostol Petru, cetim la fila 115: «Slavă. Ca pre un mai mare al înţelepţilor Apostoli, şi descuitoriu al împărăţiei cerului, te lăudăm pre tine cu credinţă Apostole şi sărutăm cu curată cunoscinţă Petre lanţurile cari ai purtat ca un făcător de rele». După aceia la fila 117 găsim: «Condac (după pensa 6).—Pre cel mai mare şi mai întăiu de cât Apostolii, pre dumnezeescul Ucenic al adevărului, pre marele Petru să’l lăudăm ş. c. l.» Apoi în Mineiul lunii lui Iunie tipărit tot în Monastirea Neamţului Ia 1846, la ziua 29 a lunei în care este sărbătoarea sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, Ia fila 122 găsim „Canonul sfântului Petru, Pensa 1. — Cel ce este mai înainte de veci, mai înainte pre tine cunoscându-te, te-au rânduit prea fierbinte Petre, ca pre un mai mare al Bisericii şi întăiu pre scaun şezătoriu». Iar la fila 123: Alt canon.—«Tu, sufletelor credincioşilor te-ai pus petră de temelie de mult preţ, în marginea unghiului, a Mântuitorului şi Domnului». Şi la fila 126 : Iu Hvalite, stihira 3 —. Tu dupre vrednicie petră te-ai numit, când credinţa Bisericii neclătită Domnul o au întărit, şi pre tine mai mare păstorul oilor celor cuvântătoare te-au pus : De unde şi descuitoriu porţilor cereşti, pre tine ca pre un bun te-au încredinţat ca să descui tuturor celor ce vin cu credinţă”. Mai sunt şi alte locuri ce Ie lăsăm de o parte.  ↩
  21. După cum vedem, Isus Hristos zice, că Satana a cerut pe toţi Apostolii, să’i cearnă ca grâul, nu pentru alta de cât pentru a le răpi credinţa şi aşa a’i pierde. Însă ce face Hristos ? Se roagă el pentru toţi Apostolii, ca credinţa lor să nu piară ? Nu, ci se roagă numai pentru Petru: „m’am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta”, şi după aceia îi porunceşte Hristos lui Petru, ca el să întărească pe fraţii săi, adică pe ceilalţi Apostoli.
De aci urmează, că una din datoriile lui Petru, ca cap al Bisericii, a fost să întărească în credinţă nu numai pe poporul creştin, dar chiar pe fraţii săi, adică pe Apostoli. A întări însă în credinţă pe fraţii săi, n’ar fi putut Petru, dacă el, ca cap şi învăţător al Bisericii n’ar fi fost infalibil, neputând învăţa nimica greşit în lucruri de «credinţă sau moravuri. — Acest adevăr se mai dovedeşte din cuvintele lui Isus zise lui Petru : paşte mieluşeii mei, adică pe poporul creştin: paşte oile mele, adică pe Apostoli şi pe Episcopi. (Ioan. 21, 15—17). Căci cum ar fi putut paşte Petru, capul Bisericii, pe credincioşi şi pe Apostoli de cât numai prin învăţătura cea sănătoasă a Evangeliei? Şi oare cum ar fi fost cu putinţă, ca Hristos să îndatorească pe creştini să asculte de un păstor, de un cap, care li-ar fi putut da o învăţătură greşită ?
Fără îndoială că Mântuitorul nu putea face aceasta, şi de aceia el s’a rugat, ca credinţa lui Petru, a capului Bisericii, să nu piară, dar ca acel cap să întărească pe fraţii săi în toate zilele, până la sfârşitul lumii, până când va ţinea şi Biserica lui Isus Hristos.—Apoi Isus Hristos a făgăduit, să aprobeze în cer orice
va lega sau va deslega Petru, adică orice va hotărî el pe pământ ca cap al Bisericii (Mat. 16, 19). De aici urmează, că Hristos a dat lui Petru, ca cap al Bisericii, darul infalibilităţii, adică darul să nu poată hotărî nimica greşit în lucru de credinţă sau de moravuri. Căci dacă Isus Hristos n’ar fi înzestrat pe Petru
cu acest dar al infalibilităţii, atunci ar fi făgăduit să aprobeze în cer chiar acele hotărîri ale lui Petru, cari ar fi fost greşite sau eretice, ceea ce nu putem zice fără tăgăduirea dumnezeirii lui Hristos.  ↩
  22. Pentru a dovedi că Papa dela Roma a fost recunoscut totdeauna de cap obştesc al Bisericii întregi, vom aduce un fapt din cea mai adâncă vechime. Pe timpul când trăia sfântul apostol şi evangelist Ioan şi cârmuia Bisericile din Asia, iar Ia Roma era Papa Clement, se ivi o răscoală între creştinii din Corint. Aceştia, pentru a pune un sfârşit neînţelegerilor, s’au adresat la Papa Clement, ca el să pună lucrurile în rânduială, şi Clement li scrise acea epistolă renumită şi demnă de admiraţiune, despre care aminteşte în Istoria bisericească vechiul scriitor Eusebiu, episcop de Cesarea (mort pe la anul 340). De sigur că nimeni nu poate bănui pe acest istoric. (Vezi Euseb. Histor. Eccl. I. III. c. 12). Din acest fapt oricine va putea să vadă, că de aceea s’au adresat Corintienii la Papa Clement şi nu la sfântul apostol Ioan (care se afla aproape de dânşii), pentrucă ei credeau că Papa dela Roma, ca urmaş al sf. Petru, era capul cel mai mare şi păstor obştesc al Bisericii întregi.
Această credinţă a păstrat-o totdeauna Biserica catolică şi s’a păstrat chiar în cărţile bisericeşti ale răsăritenilor despărţiţi de Biserica catolică. Aşa de pildă în Mineiul lunei lui Ianuarie, tipărit în Mănăstirea Neamţului în anul 1846, la ziua a doua a lunii, în care se face pomenirea celui dintre sfiinţii Părintelui nostru Silvestru Papa de la Roma, la fila 15 vedem : „Icos. — Îmbogăţindu-te cu scaunul Vârhovnicului (mai marelui) Apostolilor, te-ai arătat slujitor Iui Dumnezeu prea minunat: Împodobind, întărind şi mărind Biserica cu dogme dumnezeeşti prea înţelepte Silvestre“. Iar în Mineiul lunei lui Februarie, (tipărit Ia Neamţ în 1847) la ziua a 18 a lunei în care se cinstește cel întru Sfinţi Părintele nostru Leon Papa Romii, la fila 77 cetim : „Pensa 6.—„Cel de acum următorul cinstitului Petru, şi îmbogăţit cu scaunul cel mai de sus al aceluia, carele având râvnă ferbinte, cu îndemnare dumnezeească alcătueşte carte, ş. c. l.” Apoi în Mineiul lunei lui Noembrie, (tipărit la Neamţ în anul 1845) la ziua a 25 a lunei, în care se cinsteşte cei dintru sfinţi Părinţii noştri Climent Papa Romii şi Petru al Alexandriei, la fila 171 găsim: “Slavă a Sf. Climent — De supărările patimilor odihnindu-ţi gândul, l-ai făcut a se zăbovi la cunoştinţa celor ce sunt cu adevărat, prea sfinţite Climente. Pentru aceea cela ce chiar şi mai înainte de toate acestea, te-au tras la acesta, prin Vârhovnicul (mai marele) Apostolilor Petru carele te-au învăţat pre tine cele dumnezeeşti, şi te-au lăsat vrednic următoriu lui şi în urma căruia bine ocârmuind Biserica prea înţălepte, cu sfârşit mucenicesc te-au mutat către dânsul ş. c. l.” Dintr’aceste şi din alte locuri ale Mineilor se dovedeşte, care fu în vechime credinţa Bisericii de răsărit înaintea despărţirii sale de Biserica catolică.
Când patriarhii de Constantinopol şi-au schimbat mai târziu credinţa cea veche, primită dela apostoli şi de la sfinţii părinţi, cărţile liturgice au mai rămas aceleaşi până în zilele noastre, aşa că astă-zi, fiecare om de bună credinţă, cetind cu luare aminte acele cărţi, poate să vadă lămurit că nu Biserica catolică,
dar patriarhii de Constantinopol s’au depărtat de calea adevărului.
Primatul Papei asupra Bisericii întregi se poate arăta din însăş istoria lui Foţiu. Puţine fapte se găsesc, cari să dovedească mai lămurit supremaţia Papei dela Roma asupra tuturor patriarhilor și episcopilor, chiar de la răsărit. Cari au fost sentimentele lui Foţiu în această privinţă, ne arată purtarea lui faţă cu Papa.
Aşa, Foţiu a apelat la Papa pentru a fi recunoscut patriarh legiuit de Constantinopol, arătându-i că legiuitul patriarh Ignaţie s’ar fi lepădat de patriarhat, care lucru însă nu era adevărat.
Foţiu a căutat să câştige pentru sine prin viclenii şi prin silă, pe trimeşii Papii, spre a da de înţeles răsăritenilor, că Papa l’ar fi recunoscut de episcop. Şi după ce Foţiu a fost alungat întăia dată de pe scaun, atât legiuitul patriarh Ignaţie cât şi Împăratul Vasile au rugat pe Papa, ca el să lecuiască relele Bisericii de Constantinopole. Iar după moartea lui Ignaţie, împăraţii, patriarhii, episcopii dela răsărit şi însuş Foţiu, s’au adresat la Papa, rugându-l să permită lui Foţiu de a se sui pe scaunul de Constantinopole ; și când Papa n’a aprobat usurpaţiunile, şi pretenţiunile ambiţioase ale Iui Foţiu, atunci el a rupt orice legături cu Roma, şi a sămănat acea sămânţă, care a rodit dureroasa desbinare ce ţine până azi. Dacă toţi ar considera aceste lucruri, desbinarea între biserici ar înceta, şi toţi ar asculta de acel păstor, căruia singur a zis însuş Hristos; „Paşte oile mele“, „paşte mieluşeii mei”. (Ioan 22, 15. 17.)  ↩
  23. Pentru a zădărnici toate silinţele vrăjmaşilor Bisericii, cari caută să înegrească dogma despre infalibilitatea Papei, trebuie să luăm bine aminte toate condiţiunile arătate în acest răspuns.
Dintr’însul se vede că subiectul infalibilităţii este Papa, numai atunci când vorbeşte ca cap şi învăţător obştesc al Bisericii; obiectul infalibilităţii este învăţătura despre credinţă şi despre moravuri, şi alta nimic. Prin urmare, Biserica catolică n’a hotărît, că Papa este infalibil când vorbeşte ca învăţător particular, sau când hotăreşte ceva ce nu priveşte nici credinţa, nici moravurile. De asemenea Biserica catolică n’a hotărît că Papa nu poate păcătui, precum tălmăcesc infalibilitatea mincinoşii sau ignoranţii vrăjmaşi ai catolicismului. Nu numai că sinodul ecumenic ţinut în Vatican n’a învăţat o astfel de monstruositate; dar slavă Domnului, nici n’a visat-o încă vre-un teolog catolic.  ↩
  24. Mat. 16, 27; Rom. 2, 6; II Cor. 9, 6; Apoc, 22, 12.  ↩
  25. „Cine va fi adăpat în nume de ucenic pe unul dintre aceşti mici cu un pahar de apă rece, adevăr zic vouă nu va pierde plata sa (Mat. 10, 42).
    „De aceea fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, faceţi tot spre mărirea lui Dumnezeu (1. Corint. 10, 31).
    „Şi orice faceţi in cuvânt sau în lucru, faceţi toate în numele Domnului Isus, mulţumind printr’însul lui Dumnezeu Tatăl (Col. 3, 17).  ↩
  26. Sunt unii părinţi cari la nevoie lasă să se boteze copiii lor de un preot necatolic, şi apoi nu-i mai cresc în religiunea catolică, clar în aceea în care au fost botezaţi, crezând că fiecare este dator să trăiască în religiunea, în care a fost botezat.
Această părere este cu totul greşită, căci Dumnezeu porunceşte ca fiecare om să trăiască în religiunea, pe care el a întemiat-o şi ne-a dat-o, iar nu în care cine-va s’a născut, sau a fost botezat. De aceea, dacă vre-un părinte a greşit odată, lăsând să boteze copiii de un preot necatolic, apoi nu trebuie să greşească,
înc’o dată, crescând copiii în acea religiune. Căci am văzut în Partea I capitulul X, § 1, că numai religiunea catolică este cea adevărată şi întemiată de Isus Hristos, şi că afară de dânsa nu este mântuire. Prin urmare părinţii au datoria înaintea lui Dumnezeu să-şi crească copiii în religiunea catolică, singura adevărată, chiar dacă au comis greşala lăsându-i să fie botezaţi de un preot necatolic. Asemenea părinţi cad sub excomunicaţiune. (Canon 2319, sub 4).  ↩
  27. Numai copiii principilor pot fi botezaţi afară din biserică; însă trebuie să însemnăm că principii au un paraclis (capelă) în palatul lor: copiii celorlalţi credincioşi pot fi botezaţi acasă, însă numai când există o pricină gravă, şi cu învoirea Episcopului.  ↩
  28. Vezi 349.  ↩
  29. Biserica serbează orânduirea Euharistiei în Joia Săptămânii Mari, dar fiindcă în această zi se face şi amintirea patimilor Mântuitorului, Biserica a hotărît de a serba, într’un chip deosebit şi solemn, întocmirea Euharistiei în Joia după Duminica prea sfintei Treimi, care sărbătoare e numită Joia Verde, pe când adevăratul ei nume e sărbătoarea Trupului Domnului nostru Isus Hristos. Numele de Joia Verde vine de acolo fiindcă în acea zi bisericile şi drumurile, pe unde trece procesiunea cu P. Sf. Sacrament, se împodobesc cu flori şi cu verdeaţă.  ↩
  30. Papa, prin Sfânta Congregaţiune a Riturilor, a poruncit următoarele:
    1. «Toţi credincioşii, trecând înaintea altarului în care se păstrează prea sfânta Euharistie, sunt datori să se îngenuncheze“. (14 Dec. 1602). Această îngenunchiare se face plecând genunchiul drept până la pământ şi apoi ridicându-l.
    2. „Când prea sfântul sacrament al Euharistiei este expus în „public descoperit, toţi aceia cari trec înaintea iui, fie ei de „orice condiţiune şi demnitate… sunt totdeauna datori de a se îngenunchia cu amândoi genunchii”. (16 Aug. 1652).  ↩
  31. Ofertorul vine după cetirea evangeliei, când preotul oferă lui Dumnezeu pânea sau hostia şi vinul din potir.—Prefacerea sau consecraţiunea,—când preotul spune asupra pânii: „acesta este trupul meu“, iar asupra vinului: «acesta este sângele meu”.
— Comunicarea, — când preotul se’mpărtăşeşte.  ↩
  32. Primii credincioşi, convertiţi de Vârhovnicul Apostolilor în însăşi ziua Rusaliilor, se împărtăşeau în fiecare zi. Despre ei scrie în Faptele apostolilor (cap. 2, 42.) evangelistul sf. Luca: „Stăruiau în învăţătura Appstolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni”.  ↩
  33. Nu trebuie să facem rugăciuni cu gura în momentul, în care preotul ne dă sf. Comunicătură ; deasemenea nu trebuie să facem cruce nici imediat înainte, nici imediat după primirea sf. Împârtăşenii, ci numai când preotul, care împărtăşeşte, ne binecuvântează dela altar.  ↩
  34. Acest act de căinţă nu e necesar numai de cât; se poate formula şi alt cumva. Ceea ce e neapărat de trebuinţă, e ca ori care ar fi fapta de căinţă, să nu fie spusă numai cu gura, dar să fie întovărăşită şi simţită cu inima.  ↩
  35. E foarte greşită credinţa acelora, cari susţin că cu primirea sf. Maslu se grăbeşte moartea bolnavului. Iată ce ne zice în această privinţă Dumnezeu prin gura sf. Apostol Iacob (5,14—15): Este cineva bolnav între voi? Să chieme la sine pe preoţii Bisericii, şi ei să se roage peste dânsul, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului: şi rugăciunea credinţei va scăpa pe cel bolnav şi Domnul îl va scula; şi dacă a făcut păcate, i se vor ierta. De acea foarte rău fac aceia cari aşteaptă cu chemarea preotului până când bolnavul luptă cu moartea.  ↩
  36. Iată ce scrie în această privinţă sf. Apostol Pavel (Ebr. cap, V, 1, 2, 4): Orice arhiereu (preot sau Episcop), fiind luat dintre oameni este pus pentru oameni în cele către Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate, putând fi îngăduitor către cei neştiutori şi rătăcitori, fiindcă şi el însuş e împresurat de slăbiciune… Nimeni nu-şi ia cinstea aceasta, ci fiind chemat de Dumnezeu după cum şi Aaron.  ↩
  37. Conform decretului „Ne temere” din 2 August 1907 sunt
valide numai acele căsătorii, ce se contractează în prezenţa parohului catolic sau unui preot delegat şi în prezenţa a cel puţin doi martori. Această lege valorează şi pentru acei catolici, cari contractează căsătorie cu necatolici, chiar după ce au obţinut dispensa de împiedicare de religiune mixtă. Prin urmare rezultă fără îndoială, că căsătoria necontractată înaintea parohului catolic sau a unui preot delegat, e nulă înaintea lui Dumnezeu şi a Bisericii lui.  ↩
  38. Condiţiunile puse de Biserica catolică, când învoeşte o căsătorie mixtă sau amestecată, se razimă pe însuş legea naturală şi cea dumnezeească, pe cari Biserica este datoare de a le apăra din toate puterile.
    Ceea ce judecă Dumnezeu despre căsătoriile mixte, putem înţelege din porunca dată de dânsul Evreilor, Astfel, citim în Sfânta Scriptură, că înainte de a introduce pe Evrei în pământul făgăduit în care trebuiau ei să găsească pe Hetei, Amorei, Cananei şi alte popoare, Dumnezeu li-a poruncit aşa: „Nici să vă încuscriţi cu ei: fata ta să n’o dai feciorului lui, şi fata lui să n’o ia feciorul tău ; că ea va face pe feciorul tău, să se depărteze de la mine, şi să slujească la dumnezei străini; şi mânia Domnului se va aprinde asupra voastră, şi te va pierde pe tine degrabă”. (A doua lege 7, 3—4, Mai vezi III Reg. 11,1. ş. c. l.).  ↩
  39. Sinodul Tridentin sess. XXIV, can. VII. hotăreşte : „De va zice cineva, că Biserica rătăceşte, când a învăţat şi învaţă că, după doctrina evangelică şi apostolică, legătura căsătoriei nu se poate desface din pricina adulterului unuia din căsătoriţi; şi că rătăceşte, când învaţă că amândoi, chiar cel nevinovat, care nu a pricinuit adulterul, nu pot face altă căsătorie cât timp trăeşte, partea cealaltă; şi că rătăceşte, când învață că curveşte atât bărbatul care, părăsind pe femeia adulteră, se însoară cu alta, cât şi femeia care părăsind pe bărbatul
adulter, se mărită după altul ; să fie afurist”.  ↩
  40. Vezi Cartea Eşirei cap. 20.  ↩
  41. Nici un interes vremelnic, nici frica de judecata lumii, nici prieteşugul nu pot scuti pe un catolic de îndeplinirea acestei legi, căci noi suntem datori de a mărturisi credinţa noastră şi înaintea oamenilor. De aceia zice sfântul apostol Pavel: „Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire“. (Rom. 10, 10). Şi însuş Isus Hristos a zis : „Tot cel ce mă va mărturisi înaintea oamenilor, şi eu îl voiu mărturisi înaintea Tatălui meu, care este în ceruri. Şi oricine se va ruşina de mine şi de cuvintele mele, de acesta Fiul omului se va ruşina, când va veni întru mărirea sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri”. (Mat. 10,32 ; Luc 9.26). Acei cari comunică cu ereticii în lucrurile sfinte, mai ales primind sfintele sacramente dela dânşii, sunt chiar excomunicaţi ; de oarece sunt socotiţi implicit că cred ereticilor, aceia cari primesc sf. taine dela eretici conform ritului lor.  ↩
  42. Despre dragostea către D-zeu, vezi partea III, cap. I, § 1.  ↩
  43. Astfel de superstiţiuni sunt d. p.: a) oprirea morţilor pe
drum şi aşternerea pânzei, când se transportă la groapă; b) boala, moartea ori nenorocirea, ce se crede că trebuie să vie în casa unde isprăveşte preotul binecuvântarea dela Bobotează ; c) creşterea mare a cânepei pe ogorul acelora, cari beau la crâşmă în Miercurea Cenuşei, în care zi dimpotrivă ni se cere o mai mare pocăinţă ; d) credinţa că lucrarea în cele 9 Joi de Paşti, sau în ziua de sf. Ilie atrage grindina, trăsnetul şi alte nenorociri ; e) pierderea sporului sau a manei pentru acela, care dă ceva dela vite sau dela casă Vineria; ş. a. m. d.  ↩
  44. Acest mare păcat se numeşte simonie dela Simon magul, care fiind botezat, „văzând că prin punerea mânilor Apostolilor se dă Duhul Sfânt, le aduse bani zicând: Daţi-mi şi mie această putere, ca ori pe cine voiu pune mânile, să primească Duhul Sfânt. Iar Petru a zis către el: Banii tăi să fie cu tine
spre pierzare, căci ai socotit că darul lui Dumnezeu se agoniseşte cu bani. Tu nu ai parte nici soartă întru cuvântul acesta, pentru că inima ta nu este dreaptă înaintea lui Dumnezeu. Pocăeşte-te drept aceia de această răutate a ta, şi te roagă lui Dumnezeu, doar ţi s’a ierta ţie această cugetare a inimii tale. Că văd că eşti întru amărăciunea fierii şi întru legătura nedreptăţii.” (Fapt. Apost. 8, 18—23). De aceia Biserica, urmând pilda întâiului Papă sf. Petru, a pedepsit totdeauna şi pedepseşte chiar astăzi păcatul simoniei cu pedepsele cele
mai mari.  ↩
  45. lată ce ne spune în privinţa aceasta Dumnezeu: „De ai făcut vot lui Dumnezeu, să nu întârzii a-l împlini; căci el nu se place cu nebunii; ceeace ai făgăduit, plăteşte. Mai bine este să nu faci vot, decât să faci vot şi şă nu plăteşti”. (Eccl. 5, 4).  ↩
  46. Aici mintim cuvintele lui Isus Hristos: „Cela ce iubește pe tată sau pe mamă mai mult de cât pe mine, nu este vrednic de mine”. (Mat. 10, 37). Aceasta va să zică, că acela iubește pe tatăl sau pe mama sa mai mult decât pe Dumnezeu, cînd pentru a-i asculta, nu ascultă de Dumnezeu, săvârșind chiar un păcat.—Însă se înțelege, că chiar în cazul când copiii nu trebuie să asculte de poruncile părinților, ca să asculte, mai degrabă de poruncile lui Dumnezeu, rămân datori de a-i respecta și de a-i iubi.  ↩
  47. „Cel ce cruţă varga, urăşte pe fiul său, iar cel ce-l iubeşte, îl ceartă de timpuriu (Prov, XIII, 24).—Nu cruţa copilului mustrarea ; căci de-l vei bate cu varga nu va muri. Bate-l cu varga, ca să scapi sufletul lui de pieire (Prov. XXIII, 13—14).—Varga şi mustrarea înţelepciune dau, iar copilul lăsat în voia sa ruşine va aduce mamei sale”. (Prov. XXIX, 15).  ↩
  48. „Stăpânilor, daţi slugilor ce este drept şi ce este potrivit, ştiind că şi voi aveţi stăpân în cer” (Col. IV, 1).  ↩
  49. Cât de mare este păcatul scandalului, adică al smintelei, putem uşor înţelege din aceste cuvinte ale Mântuitorului: „Cu neputinţă este să nu vie smintelile : dar vai aceluia prin care vin. Mai de folos i-ar fi lui, ca să i se lege o piatră de moară de grumazul lui, şi să fie aruncat în mare, de cât să smin-
tească pe unul dintr’aceşti mici”. (Luc. 17, 1, 2).  ↩
  50. Iată ce spune în această privinţă sf. Scriptură :
„Martorul mincinos nu rămâne nepedepsit, şi cel ce spune minciuni nu va scăpa“. (Prov. 99,5,9).—„Gura care spune minciuni, dă moarte sufletului”. (Sap, 1, 11).—„Voi sunteţi din tatăl diavolul, şi voiţi să faceţi poftele tatălui vostru. Acela dela început era omorâtor de oameni şi nu stă în adevăr, pentrucă întrânsul nu este adevăr. Când vorbeşte minciuna, vorbeşte din ale sale, pentrucă este mincinos şi tată al minciunii” (Ioan 8, 44), ş, a. m. d.  ↩
  51. Isus Hristos a spus : „Dacă aduci darul tău la altar şi acolo îţi vei fi adus aminte, că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă acolo darul tău înaintea altarului şi mergi întăiu, împacă-te cu fratele tău, şi atunci venind adu darul tău“. (Mat. 5, 23—24). Eu zic vouă : iubiţi pe vrăjmaşii voştri, bine faceţi celor ce vă urăsc pe voi, şi vă rugaţi pentru cei ce vă prigonesc şi vă supără pe voi; ca să fiţi fiii Tatălui vostru care este în ceruri”. (Mat. 5. 44, 45). „De veţi ierta oamenilor păcatele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru ceresc păcatele voastre. Iar de nu veţi ierta oamenilor, nici Tatăl vostru nu va ierta vouă păcatele voastre“. (Mat. 6, 14, 15).—Apoi Isus s’a rugat pentru vrăjmaşii săi, cari l-au răstignit, zicând. „Părinte, iartă-li lor, căci nu ştiu ce fac”. (Luc. 23, 34).  ↩
  52. Biserica nu îndepărtează dela sine, adică nu excomunică, de cât pe aceia, cari s’au făcut vinovaţi de mari nelegiuiri. Între cei excomunicaţi ne mărginim de aminti numai:
    a) pe aceia, cari se bat în duel, sau numai provoacă, ori primesc provocarea şi pe toţi părtaşii, sau cari dau vreun ajutor pentru duel, şi chiar pe aceia cari privesc din adinsul duelul, îl permit sau nu-l opresc, pe cât li este în putinţă;
    b) pe aceia, cari se înscriu în secta francmasonică, sau în orice altă sectă de soiul acesta, care meşteşugeşte pe faţă, sau pe ascuns împotriva Bisericii, sau a legiuitelor autorităţi; de asemenea şi pe aceia, cari sprijinesc aceste secte, şi nu descoperă pe capii lor.  ↩
  53. Biserica opreşte de a înmormânta cu preot şi ceremonii bisericeşti:
    1. pe păgâni, pe jidani şi pe necredincioşi; pe eretici şi pe părtinitorii lor ; pe apostaţii dela credinţa creştină ; pe schismatici, şi pe excomunicaţi; pe cei înscrişi la francmasoni şi alte societăţi secrete ;
    2. pe aceia, cari se ucid din desnădăjduire sau de mânie (însă nu pe aceia cari se ucid din nebunie bine dovedită), afară numai dacă n’au dat semn vădit de pocăinţă înainte de a muri;
    3. pe aceia, cari se bat în duel, dacă mor pe însuş terenul luptei, chiar de au dat semne de pocăinţă; ba mai mult încă, chiar dacă au murit în afară de terenul luptei şi au primit sf. taine;
    4. pe aceia, cari au dispus, ca să fie arşi după moarte ; pe păcătoşii publici şi cunoscuţi, cari mor fără a se pocăi (între păcătoşii publici se numără mai cu seamă concubinarii).  ↩
  54. Afară de toate Duminecile de peste an, şi afară de sărbătoarea Înălţării Domnului, care cade 40 de zile după Paşti, sărbătorile ce trebuie să le ţinem sunt următoarele şapte:
    1. Circumcisiunea Domnului Nostru Isus Hristos, la 1 Ianuarie.
    2. Epifania (arătarea) Domnului, la 6 Ianuarie.
    3. Sfântul losif, la 19 Martie.
    4. Trupul Domnului (Joia Verde), întăia zi de Joi după Dumineca Sfintei Treimi.
    5. Sfinţii apostoli Petru şi Pavel, la 29 Iunie.
    6. Adormirea Maicii Domnului, la 15 August.
    7. Sărbătoarea tuturor Sfinţilor, la 1 Noembrie.
    8. Zămislirea Neprihănita a prea sfintei Fecioare, la 8 Decembrie.
    9. Naşterea Domnului Nostru Isus Hristos, la 25 Decembrie.  ↩
  55. Sunt scutite acele slugi, cari nu pot lăsa treaba lor fără o mare pagubă a stăpânului.
    De asemenea sunt scutite acele slugi, pe cari stăpânul le opreşte să meargă la liturghie şi nu pot găsi uşor un alt loc.
Aceste slugi sunt însă datoare să caute cu sârguinţă, ca să înlăture aceste piedici, şi să-şi caute alt stăpân, la care vor avea toată libertatea de a-şi îndeplini datoriile religioase.  ↩
  56. Ar mai face un păcat de moarte şi acela, care din vina sa ar lăsa la liturghie toate rugăciunile până la Evangelie, împreună cu toate câte urmează după comunicarea preotului până la sfârşit; căci aceasta este o parte mare din liturghie. Cine ar lăsa numai o parte mică din liturghie, precum dela început
până la Evangelie, sau după comunicare până Ia sfârşit, ar face un păcat lesne-iertător. Biserica porunceşte ca creştinii să asculte liturghia întreagă.  ↩
  57. Creştinii, cari sunt însufleţiţi de credinţă vie ascultă sfânta liturghie în fiecare zi, după pilda, ce le-au lăsat-o cei dintăi creştini. (Vezi Fapt. Apost, II, 42),  ↩
  58. În această privinţă sf. Apostol Iacob ne spune : „Faceţi-vă dar împlinitori ai cuvântului, şi nu numai auzitori, înşelându-vă pe voi înşi-vă. Că dacă cineva este auzitor al cuvântului şi nu împlinitor, acesta seamănă bărbatului, care priveşte în oglindă faţa firii sale : căci s’a privit pe sine şi a plecat, şi îndată a ui-
tat ce fel era. Cine s’a uitat însă în legea desăvârşită a stării de sine, şi a stăruit Ia ea, nefâcându-se auzitor uituc, ci îndeplinitor al lucrului, acesta va fi fericit în îndeplinirea ei”. (Iac. I, 22–25).  ↩
  59. Postul Mare a fost orânduit de Apostoli, spre a imita postul de patruzeci de zile al lui Isus Hristos; spre amintirea patimilor şi a morţii Mântuitorului; şi spre a ne pregăti vredniceşte pentru sfintele Paşti.  ↩
  60. Postul celor patru timpuri îşi are începutul tot de la Apostoli, şi a fost orânduit spre a mulţumi lui Dumnezeu pentru binefacerile primite; spre a face pocăinţă pentru păcatele noastre ; spre a cere harul lui Dumnezeu; în sfârşit pentru a cere dela Dumnezeu preoţi buni şi vrednici.  ↩
  61. Ajunurile în care trebuie să postim sunt:
    1. Ajunul Rusaliilor; 2. ajunul Adormirii Maicii Domnului (14 August); 3. ajunul tuturor Sfinţilor (31 Octombrie); 4. ajunul Naşterii Domnului Nostru Isus Hristos (24 Decembrie).  ↩
  62. Precum Biserica a primit puterea dela Hristos ca să orânduiască posturi, tot aşa a primit şi puterea de a îndulci rigoarea lor, sau chiar de a le desfiinţa. Papa, ca cap al Bisericii, din pricina multor împrejurări obişnueşte să îndulcească rigoarea postului, învoind de a mânca lapte şi chiar carne in oarecare zile de post. Această dispensă nu este totdeauna în toate locu-
rile aceeaş, după cum sunt deosebite împrejurările în privirea cărora Papa dă dispensa; de aceea trebuie să ne informăm în fiecare an, care este dispensa învoită şi publicată prin biserici, şi nu ne putem servi de cât de dispensa dată pentru eparhia în care ne aflăm.  ↩
  63. Dacă în timpul anului, o sărbătoare de poruncă cade într’o Vineri, atunci se poate mânca carne în acea zi; însă nu în timpul Postului Mare.  ↩
  64. Nu ce intră în gură spurcă pe om; însă neascultarea şi nesupunerea, care iese din inima omului, spurcă pe om (Mat. 15,11 şi 18), precum ne dovedeşte păcatul întâilor noştri părinţi Adam şi Eva. Adam şi Eva au păcătuit pentrucă, mâncând din pomul oprit, au fost neascultători lui Dumnezeu, tot aşa păcătuesc acei creştini, cari nu ţin postul sau mânâncă carne în zilele oprite, pentrucă, mâncând, ei nu ascultă de Biserică, căreia trebuie să fim supuşi din porunca lui Isus Hristos.  ↩
  65. Iată ce spune în această privinţă sf. Apostol Pavel: „Dacă noi v’am sămănat cele spirituale, mare lucru este dacă noi vom secera cele fireşti ale voastre? Nu ştiţi că cei care lucrează cele sfinte, mănâncă cele din sanctuar ? Cei cari stăruesc la altar îşi au partea lor cu altarul. Astfel a rânduit şi Domnul pentru cei cari dau în ştire evangelia, ca să trăească din evangelie” (1 Cor. 13 şi 14).  ↩
  66. Sfântul Apostol Iacob zice în această privinţă: „lată plata lucrătorilor, cari au secerat ţarinele voastre, (plată) ce rămâne
în urmă, strigă dintre voi, şi strigătele secerătorilor au intrat în urechile Domnului Sabaot” (Iac. 5, 6).  ↩
  67. Iată ce ne spune în această privinţă sf. Apostol Petru (I, Petr. III, 10—14: „Cine voeşte să iubească vieaţa şi să vază zile bune, oprească-şi limba dela rău şi buzele lui să nu vorbească viclenie, abate-se de la rău şi să facă bine, caute pacea şi alerge s’o dobândească; că ochii Domnului sunt peste cei drepţi şi urechile lui spre rugăciunea lor”.  ↩
  68. Despre virtuţile teologale s’a vorbit mai sus, v. Despre poruncile de căpitenie, Despre dragostea către Dumnezeu, Despre dragostea către aproapele, despre întăia poruncă a lui Dumnezeu.  ↩
  69. «Zis’a Isus tânărului: De voeşti să fii desăvârşit, mergi vinde’ţi averile tale, şi le dă săracilor, şi vei avea comoară în cer: şi vino de mă urmează”. (Mat. 19, 21).  ↩
  70. Sfântul apostol Pavel scrie: „Zic celor necăsătoriţi şi văduvelor: că bine este lor de vor rămânea precum şi eu…. Iar despre fecioare porunca Domnului n’am; iar sfat dau, ca unul, ce a aflat milă de la Domnul, a fi credincios. Socotesc … că bine este omului de a fi aşa … Dar voesc ca voi să fiţi fără de grijă. Cel neînsurat se îngrijeşte de ale Domnului cum va plăcea lui Dumnezeu. Iar cel însurat, se îngrijeşte de ale lumii, cum va plăcea femeei, şi este împărţit. Şi femeia nemăritată şi fecioara se gândeşte la cele ce sunt ale Domnului, ca să
fie sfântă cu trupul şi cu sufletul. Iar cea măritată se gândeşte la cele ce sunt ale lumii, cum va plăcea bărbatului … Deci şi cel ce-şi mărită pe fecioara sa, bine face; iar cel ce nu o mărită, … Mi se pare, că şi eu am duhul lui Dumnezeu“. (I Cor. 7, 8, 25, 26, 32, 33, 34, 38, 40. Mai vezi Mat. 19, 10—12). — De aceea, cu tot dreptul, Sinodul tridentin (sess, XXIV, can. X.) a hotărît: „Dacă cineva zice, că statul de căsătorie trebuie să fie preferat statului de feciorie, sau celibatului, şi că nu este mai bine şi lucru mai fericit de a rămânea în feciorie, sau în celibat, de cât de a se căsători; să fie anatema”.  ↩
  71. „Isus a zis ucenicilor săi: „De voeşte cine-va să vie după mine, să se lepede de sine, şi să’şi ia crucea sa, şi să’mi urmeze mie”. (Mat. 16, 24.)  ↩
  72. Despre sfaturile evangelice trebuie să ne însemnăm cuvintele Mântuitorului nostru: „Nu toţi înţeleg cuvântul acesta, ci numai aceia cărora li s’a dat”. (Mat. 19, 11.)  ↩
  73. „Dacă faci vot lui Iehova Dumnezeul tău să nu întârzii a-l împlini, că Iehova Dumnezeul tău îl va cere de la tine şi păcat vei avea asupra ta. (Deut. 23, 21)—De ai făcut vot lui Dumnezeu să nu întârzii a-l împlini; căci el nu se place cu nebunii; ceea ce ai făgăduit plăteşte. Mai bine să nu faci vot, decât să faci vot şi să nu plăteşti.” (Eccles, 5, 4—5.)  ↩
  74. Isus Hristos zice: „Ştie Tatăl vostru de ce aveţi trebuinţă, mai înainte de a cere voi dela dânsul”. (Mat. 6, 8).  ↩
  75. „Înainte de rugăciune, pregăteşte sufletul tău şi să nu fii ca cel ce ispiteşte pe Dumnezeu”. (Eccli. 18, 23). Notă. Ispiteşte pe Dumnezeu acela, care merge la rugăciune fără a se pregăti şi fără cuvioşia, care se cuvine Majestăţii dumnezeeşti.  ↩
  76. Iată ce spune însuş Dumnezeu în aceasta privinţă : „În rugăciune (înţeleptul) se va mărturisi Domnului“ (Eccli. 39, 9).
„Rugăciunea celui smerit străbate norii, şi nu se va mângâia până ce nu se apropie, şi nu se coboară până nu se va îndrepta spre el cel prea înalt”. (Eccli. 30, 21).  ↩
  77. „Cere, însă cu credinţă, neîndoindu-te de nimic; pentrucă acela care se îndoeşte seamănă cu valul mării mişcat de vânt aruncat încoace şi încolo”. (Iac. 1, 6 şi 7).  ↩
  78. „Cereţi, însă nu primiţi, pentrucă cereţi rău, ca să cheltuiţi în poftele voastre”, (Iac. 4, 3).  ↩
  79. „Stăruiţi în rugăciune, veghind într’ânsa cu mulţumire”.
(Col. 4, 2).  ↩
  80. „Iar eu vă zic vouă, iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi vă rugaţi pentru cei cari vă prigonesc pe voi”. (Mat. 5, 44).  ↩
  81. Nota.—Prin cuvintele : „Şi ne iartă nouă greşelile noastre,
precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”, dăm lui Dumnezeu măsura cuvenită după care să ne ierte păcatele noastre; deci dacă nu iertăm pe alţii, spunem un blestem împotriva noastră, rugându-ne, ca Dumnezeu să nu ne ierte, aşa cum nu iertăm şi noi pe alţii.  ↩
  82. „Fericit este bărbatul, care rabdă ispita, că lămurit fiind, va lua a vieţii cunună, pe care a făgăduit-o Domnul acelora, cari-l iubesc”, (Iac. 1, 12).  ↩