Ce îi deosebește pe catolicii “tradiționali” de cei “conservatori”? Care sunt cele mai frecvente critici cu care se confruntă catolicii tradiționali, și care este replica lor la aceste critici?

În decembrie 2001, jurnalul online Seattle Catholic dedica un amplu articol acestui subiect, intitulat Scurtă apologie a tradiționalismului – în replică la unele atacuri și idei greșite , semnat de Peter W. Miller, pe care avem plăcerea să-l supunem atenției cititorilor noștri.

Deși publicată cu aproape un deceniu și jumătate în urmă, informația oferită de acest articol este mai actuală ca oricând.

Redăm mai jos în traducere proprie în limba română articolul integral.


Scurtă apologie a tradiționalismului – în replică la unele atacuri și idei greșite

— Peter W. Miller

La fel ca în viața politică, au existat dintotdeauna diferite opinii despre disciplina și buna guvernare a Bisericii. Aceste opinii pot fi clasificate de la extrem de liberale la foarte tradiționale. Majoritatea opiniilor care astăzi sunt incluse în categoria “liberalism” sunt defapt heterodoxe și eretice, și de puțin folos pentru majoritatea discuțiilor despre catolicism. Din cauza acestui element “din interiorul” Bisericii și a alunecării globale care s-a produs la vremea Conciliului Vatican II, bătălia clasică dintre liberali și conservatori a trecut printr-o înșelătoare schimbare de terminologie.

După cum ereticii de ieri au ajuns să fie liberalii de astăzi, liberalii de ieri revendică acum titlul de “conservatori”. Drept urmare, conservatorii au ajuns să fie cunoscuți astăzi ca “tradiționaliști”. Din păcate, acești termeni nu mai reprezintă descrieri precise. Așa că, în acest eseu, pentru o mai bună demarcare a diferențelor dintre tradiționaliști și “conservatori”, voi face uz de următoarele definiții generale:

TRADIȚIONALIST: unul care pune la îndoială practici și învățături inovatoare adresate catolicilor (inclusiv episcopi și preoți), care par să contrazică învățătura precedentă a Bisericii. Un tradiționalist pune sub semnul întrebării prudența abordărilor pastorale inovatoare și nutrește credința că lucrurile care – obiectiv vorbind – erau unanim recunoscute ca bune sau rele cu câteva decenii în urmă, își păstrează și astăzi acest caracter.

“CONSERVATOR”: unul care crede și sare în apărarea politicilor și pozițiilor actuale ale ierarhiei bisericești, indiferent de cât de inovatoare ar fi ele. “Conservatorul” extinde definiția “infailibilității” și “Magisteriului” astfel încât ea să includă aproape orice acțiune sau declarație a Papei și cardinalilor care îl înconjoară, deși este posibil ca uneori această definiție să-i excludă pe cardinalii și episcopii care nu rezidă la Roma. De asemenea, opinia unui “conservator” este susceptibilă la schimbare, în funcție de acțiunile curente ale Sfântului Părinte. Termenul “conservator” va fi pus în ghilimele, pentru a evita conotația înșelătoare cum că acesta s-ar afla în opoziție diametrală cu liberalismul sau s-ar situa în apropierea capătului din dreapta al spectrului. În plus, și din motivul că dorința de a “conserva” se limitează doar la acele tradiții și practici din trecut pe care actualul Papă le-ar considera adecvate. Ghilimelele vor asigura și o disociere adecvată între conservatorii contemporani și cei activi în perioada de dinainte și din timpul Conciliului Vatican II (Ottaviani, Lefebvre, Fenton, etc.).

Atât tradiționaliștii, cât și “conservatorii” recunosc că există unele probleme în Biserică, însă nutresc opinii diferite despre natura, amploarea, cauzele și remediile acestor probleme.

“Conservatorii” privesc aceste probleme ca pe o boală – o problemă incidentală, ca de exemplu un membru gangrenos. În lumea anglofonă, această problemă poate să fie limitată la acțiunile anumitor episcopi americani. “Conservatorii” privesc inovațiile Conciliului Vatican II și Noua Sfântă Liturghie ca pe niște evoluții naturale și acceptabile din istoria Bisericii, însă au o problemă cu cei care încearcă să extindă aceste inovații, sau să le ducă până la concluzia lor logică. Ei privesc criza din Biserică ca pe o problemă socială, care ar fi apărut oricum, indiferent de ce măsuri ar fi luat conducerea Bisericii.
Soluția propusă de ei este aceea a unei întoarceri la Conciliul Vatican II și demarării unei noi tentative de a “reînnoi” Biserica.

Tradiționaliștii privesc problema ca pe un cancer metastatic care afectează întregul organism, dar în mod special și grav, inima. Aceștia pun sub semnul întrebării prudența schimbărilor semnificative care afectează Sfânta Liturghie și orientarea pastorală a Bisericii. Ei atribuie această distrugere idealurilor liberale și moderniste, care au căpătat o oarecare respectabilitate, odată ce Biserica s-a hotărât să înceteze să le mai combată cu vigilență extremă. Ei consideră că ierarhia Bisericii poartă o parte din vina pentru criză, din cauza modului ei de guvernare (sau lipsei de guvernare). Soluția propusă de ei nu este aceea de a încerca o nouă reformă, mai conformă cu “spiritul” Conciliului Vatican II (ne apucă frisonul [la acest gând]), ci o întoarcere la practicile și credințele pe care Biserica le-a susținut încă cu secole în urmă.

Obiecțiile “conservatorilor” vis-a-vis de tradiționalism

Deși sunt în dezacord în multe privințe, tradiționaliștii și “conservatorii” s-au bucurat de regulă de o anumită măsură de coexistență. “Conservatorii” i-au atacat pe ereticii din bisericile americane care se prefăceau a fi catolici, în timp ce tradiționaliștii s-au concentrat asupra tendițelor periculoase din sânul ierarhiei bisericești. Din păcate, a ajuns să fie din ce în ce mai la modă ca “conservatorii” să-i condamne pe tradiționaliști ca “schismatici” și vinovați de “excomunicare”. Atât pe internet, cât și în diverse periodice, în cuvântări sau în programe radiofonice, tradiționalismul este prezentat într-o lumină foarte negativă, mai mult decât oricând în trecut.
Obiectul acestui eseu îl reprezintă atacurile acestor “conservatori”, care s-au angajat să-i condamne pe cei ale căror opinii se situează la dreapta față de opiniile lor.

Ne îndoim că adevăratul rol al catolicilor ar fi acela de a-i vâna, “demasca” și condamna pe alți catolici, pe care îi suspectează de rigiditate nejustificată, neascultare și “schismă materială”; mai ales când, simultan, aceștia sprijină campania ecumenică a Vaticanului care îi apelează pe ereticii și schismaticii reali cu termenul de “frați înstrăinați”, pe evrei cu termenul de “popor al legământului” și pe musulmani cu termenul de “popor al lui Dumnezeu”. Aceasta este o parte a contradicției globale (sau inconsecvenței) care permează mentalitatea “conservatoare”. Ascunzându-se sub mantia unui angajament de credință față de “orice” vine din partea Sfântului Scaun, mulți “conservatori” vor împinge lucrurile dincolo de măsurile luate de liderii Bisericii, sau vor ajunge chiar să fie în dezacord cu atitudinea acestora. “Excomunicările” din Hawaii sunt un exemplu evident, dar există și alte exemple. “Conservatorii” îi denunță ca schismatici pe toți cei care pun piciorul în vreo capelă SSPX, în timp ce Vaticanul îi ia în brațe pe schismaticii din China.
“Conservatorii” neagă existența oricărei schimbări semnificative care ar fi avut loc la Conciliul Vatican II, în timp ce Papa celebrează imensitatea acestor schimbări și impactul exercitat de acestea.
“Conservatorii” doresc conversia “ortodocșilor”, în timp ce Vaticanul promite să nu-i “prozeliteze”. “Conservatorii” îi iau în derâdere pe episcopii americani, în timp ce Vaticanul îi avansează.

A curs multă cerneală (sau echivalentul ei electronic, oricare o fi acesta) cu ocazia acestor tentative crescânde de a-i condamna pe tradiționaliști, unele dintre aceste polemici având nevoie de sute de pagini pentru a-și prezenta argumentele (dacă caracterul malefic și dăunător pentru Biserică al tradiționalismului este atât de clar, de ce este nevoie de atâtea pagini?).

Ceea ce urmează este un scurt eseu care abordează cele mai frecvente obiecții împotriva tradiționalismului. O notă (care foarte probabil va fi ignorată) – eu nu atac pe nimeni, după cum nici nu iau apărarea vreunei persoane anume. Voi discuta câteva obiecții care variază, în substanță și grad, dar nu pretind că toți “conservatorii” ar adopta toate aceste atitudini; tot așa cum nu trebuie considerat că dau glas în această apologie opiniilor tuturor tradiționaliștilor.

1. “Tradiționaliștii îi critică pe membrii ierarhiei bisericești, și în special pe Papă. Aceste critici denotă lipsă de loialitate și nu trebuie făcute decât în cazuri rare, de către teologi calificați

Sf. Petru "Și Eu îți zic ție, că tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui." (Matei 16:18)

Sf. Petru
“Și Eu îți zic ție, că tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui.” (Matei 16:18)

Această obiecție se trage dintr-o prezumție despre motivația primară a acestor critici. În sine, o critică nu este ceva rău, însă ea ar putea reprezenta ceva rău, în funcție de natura și intenția ei. De pildă, o critică motivată de malițiozitate sau exprimată într-un mod lipsit de respect, devine un atac sau o insultă. Din păcate, “conservatorii” par a fi deranjați de orice critică sau dezacord în chestiuni care nu au de-a face cu doctrina, indiferent de natura sau intenția ei prezumtivă. Din punctul lor de vedere, însuși gestul de a critica pare să indice prezența unei lipse de loialitate sau a neascultării. Dar Sf. Toma [d’Aquino] nu este de aceeași părere.

“În cazul în care este prezent un pericol iminent pentru Credință, prelații trebuie chestionați, chiar și public, de supușii lor.”[1]

Cum ar putea critica tradiționaliștii acțiunile papale pentru atât de multă vreme, din pură malițiozitate față de Pontiful Suprem? Tradiționaliștii sunt niște catolici foarte îngrijorați de starea în care se află Biserica, văzâdu-se nevoiți, din motive [care țin] de caritate, să își facă cunoscute îngrijorările. N-ar trebui să existe nici o îndoială asupra faptului că aceia care oferă critici pertinente dau dovadă de mai multă iubire decât cei care refuză să pună întrebări și păstrează tăcerea.

Dacă ar fi să-i scrie cineva președintelui Bush și să critice decizia acestuia de a permite experimentele pe celule stem obținute de la embrioni umani, ar fi autorul considerat ca lipsit de loialitate față de țară? Ar trebui să-i fie clar oricui faptul că acestuia îi pasă foarte mult de țara lui, pe care nu vrea să o vadă suferind din cauza unei astfel de oribile lipse de judecată. Ce-i drept, Biserica nu este o democrație, însă acest principiu este valabil și în cazul ei. Teologul dominican Melchior Cano declară un lucru care se înțelege de la sine:

“Petru nu are nevoie de minciunile și lingușelile noastre. Cei care sar orbește, fără excepție, în apărarea oricărei decizii a Pontifului Suprem, sunt exact aceia care contribuie cel mai mult la subminarea autorității Sfântului Scaun – aceștia distrugându-i, în loc să-i întărească fundațiile.”

Încă de pe vremea declarației asupra infalibilității papale a Conciliului Vatican I, exista într-o anume măsură falsa impresie că Papa s-ar bucura de un înalt grad de perfecțiune și ar fi ferit de cele mai multe erori – nu numai în materie de credință și morală, ci [chiar] și în privința oricărui cuvânt și [oricărei] fapte a lui. Un asemenea punct de vedere nu are nimic de-a face cu Catolicismul și se situează periculos de aproape de închinarea la om (papolatrie), o încălcare a Poruncii I.
Infailibilitatea are limite foarte precise. Nu orice Papă se bucură de o aură de infailibilitate și nici nu este, în general, ferit de imprudență – ajunge să-i întrebați pe vreunul dintre fiii Papei Alexandru VI.

O critică la adresa Papei nu este o critică adusă Bisericii Catolice, sau un act de negare a indefectibilității ei, ci o critică la adresa omului care ocupă Tronul lui Petru.

Conform [Fericitului] John Henry Newman:

“Nu este nicidecum în contradicție cu doctrina [ideea] ca un Papă, ca doctor privat, și cu atât mai mult episcopii, când nu învață oficial, să greșească, așa cum vedem că au greșit în secolul IV.”

Pontiful Suprem merită, într-adevăr, beneficiul îngăduinței, după cum învățăturile lui merită “acordul nostru interior” (cu excepția cazurilor în care ele nu conțin nimic la care trebuie să ne dăm acordul sau sunt în aparentă contradicție cu învățăturile precedente).

Deși acest acord lipsește din Biserică încă din anii ’60 (mai ales în America), a insista asupra perfecțiunii papale în replică [la această lipsă] nu repezintă [altceva] decât o reacție exagerată, extrem de periculoasă.

Cu toate că a fost “Prințul Apostolilor” și capul Bisericii, Petru nu este Cristos. Sfânta Scriptură dedică greșelilor și imprudenței lui Petru mai multe versete decât [celor ale] oricărui alt apostol. De la lepădările lui de Cristos la modul în care i-a tratat pe ne-evrei, primul Papă este prezentat ca un bărbat cu slăbiciuni omenești, nicidecum perfect sau demn de a fi “ascultat orbește”.

Unii “conservatori” nu sunt deranjați de existența acestor critici, ci [mai degrabă] de tonul acestora, așa cum îl percep ei. Pentru a demonstra modul “corect” și “respectuos” de a chestiona autoritățile, sunt prezentate exemplele unor sfinți (de exemplu Sf. Ecaterina de Siena).
Mai întâi de toate, vasta diferență dintre loialitate și ascultare, sau [dintre] catolic și schismatic nu prea poate fi explicată printr-o simplă neînțelegere în privința tehnicilor de comunicare.
Tradiționaliștii nu se leagă [nicidecum] de un singur incident izolat, într-o Biserică altminteri puternică și impresionantă. Nu este acum vremea de a reaminti sau de a solicita clarificarea a unei chestiuni minore. [Problema] s-a acutizat de multă vreme, atingând nivelul unei alarme totale. În ultimii 35 de ani, Biserica a mai trecut prin astfel de distrugeri masive, așa încât ar fi de mirare ca cineva să poată reacționa altfel. În vremuri de confuzie și ruină, adevărurile catolice trebuie afirmate hotărât, iar disidența trebuie criticată fără echivoc.
2. “Tradiționaliștii nu au ‘încredere’ în liderii lor și iau de bună eventualitatea cea mai nefavorabilă.”

“Conservatorii”  îi compară pe tradiționaliști cu apostolii, pe care i-a speriat faptul că Hristos dormea în barcă, în timp ce apele vuiau în jurul lor. Eu nu cred că este aplicabilă această analogie. Din nou, Petru nu este Cristos; deși “conservatorii” ar putea să considere că, [în această situație], ar fi acceptabil din punct de vedere moral să păstrezi tăcerea, “încrezăndu-te” în faptul că toate acestea fac parte din Planul lui Dumnezeu, cei mai mulți catolici sunt incapabili să privească cu calm, atunci când Mireasa lui Cristos este supusă unui asemenea abuz.

Hans Küng: "Orice instituție, chiar și cea mai sfântă, orice aspect al organizării [ei] poate, prin procesul istoric de formare și deformare, să ajungă să aibă nevoie de reînnoire și, așadar, ea trebuie să fie reformată și reînnoită. Într-adevăr, cu cât instituția este mai sfântă, cu atât este mai gravă stricăciunea, și cu atât mai urgentă este reînnoirea."

Hans Küng: “Orice instituție, chiar și cea mai sfântă, orice aspect al organizării [ei] poate, prin procesul istoric de formare și deformare, să ajungă să aibă nevoie de reînnoire și, așadar, ea trebuie să fie reformată și reînnoită. Într-adevăr, cu cât instituția este mai sfântă, cu atât este mai gravă stricăciunea, și cu atât mai urgentă este reînnoirea.”

Istoria e plină de “apărători ai credinței”, care nu au fost dispuși să accepte ca Biserica să fie lovită câtuși de puțin (“puțin”, măcar după standardele de azi). Faptul că porțile iadului nu o vor putea birui nu înseamnă că atacul asupra sufletelor, care are loc între timp, ar trebui ignorat cu pasivitate, din înțelegerea greșită a unui act de credință.

Căci ce ar trebui să facă un catolic atunci când unor eretici ca Hans Küng li se permite să publice minciuni fără frica de a fi pedepsiți? Când globaliști și aborționiști în masă de teapa lui Gorbaciov sunt tratați la Vatican ca oaspeți de onoare? Când grupuri schismatice, secte eretice și false religii sunt tratate la fel ca Una, Catolica și Apostolica Biserică? Când episcopii care resping necesitatea pentru mântuire a conversiei (Walter Kasper), sau care pledează ca Biserica să le ajute pe femei să avorteze (Karl Lehmann) sunt răsplătiți cu pălării de cardinali? Când episcopii tradiționali sunt supuși unei persecuții extreme și disproporționate, în timp ce ereticii se bucură de putere și influență considerabilă? Când Sfântul nostru Părinte flateză guvernul chinez, [unul], fără niciun dubiu, malefic, ca pe o instituție ale cărei obiective “nu sunt în opoziție ” cu Biserica Catolică? Ce fel de “încredere” merită astfel de activități? Care ar fi răspunsul catolic corect? Ce ar fi făcut Sf. Paul [dacă ar fi fost în locul nostru]?

Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema! (Galateni 1:8)

Indefectibilitatea nu este o promisiune de vremuri minunate pe drumul Creștinismului. Fără îndoială, erezia ariană nu a reprezentat pentru Biserică o Epocă de Aur. După cum scria Sf. Ieronim, întreaga lume “cu un geamăt, s-a trezit ariană”; cu toate acestea, Biserica nu a dezertat. Credința a fost păstrată mai ales de laici, sub conducerea câtorva indivizi curajoși, în vreme ce majoritatea preoților și episcopilor păreau să fi căzut pradă ereziei.

[Cu toate că], de-a lungul istoriei, au existați numeroși Papi, Cardinali, episcopi și preoți corupți, Biserica și-a continuat marșul, ieșind de fiecare dată, și mai puternică, din aceste încercări. În timp ce “conservatorii” s-ar putea să se mulțumească să aștepte, pasivi, apariția următorului triumf al Bisericii, unii catolici și-au îndreptat privirile ceva mai sus, și sunt îngrijorați de pierzarea sufletelor, care ar putea fi evitată între timp.

De asemenea, o astfel de critică la adresa “încrederii”  tradiționaliștilor este mai mult decât ușor nesinceră. Ea reprezintă expresia celei mai tradiționale dintre mentalitățile “conservatoare” – o recunoaștere implicită a faptului că, deși ar fi posibil ca aceste probleme să existe, noi ar trebui să ne lăsăm pe spate și să privim cum cei care au fost aleși să conducă Biserica procedează după cum cred ei de cuviință. Pentru a fi consecvenți, “conservatorii” ar trebui să-și înceteze atacurile îndreptate împotriva Cardinalilor americani care, în virtutea funcției pe care o dețin, ar fi [și ei] demni de o “încredere” similară. De asemenea, această obiecție indică și o lipsă de “încredere” față de Papii precedenți și față de strădaniile lor, cele mai recente dintre acestea datând din prima parte a secolului XX. Din nou, unii “conservatori” pretind că toate acțiunile Papei sunt în perfectă conformitate cu istoria Bisericii, în timp ce Papa și Cardinalii pretind și celebrează [exact] opusul. De ce ar dedica Sf. Papă Pius X atât de mult timp și energie combaterii și eradicării modernismului, dacă nu ar vedea clar puterea și capacitatea acestuia de a infiltra cele mai înalte nivele ale Bisericii? Mulți au luat în derâdere “cruciada” lui, considerând-o ca pe o reacție exagerată, dar istoria a confirmat demult natura profetică a cuvintelor lui. Cum se explică faptul că mulți preoți și teologi, care mai târziu au ajuns să ocupe poziții influente, făceau, în anii ’50, obiectul unor investigații serioase? Ar fi cumva cu putință ca poziția ocupată să garanteze înțelepciunea și ortodoxia [ocupantului]? Din nou, ce fel de ‘încredere’ merită aceste lucruri?

3. “Tradiționaliștii sfidează Magisteriul Bisericii.”

Lucrurile nu stau așa. Magisteriu nu înseamnă orice ar putea decide să facă vreun Papă sau Cardinal (ca de exemplu să organizeze o întâlnire [spiritualistă] ecumenică), ci autoritatea oficială de învățătură a Bisericii, fie ea Ordinară, fie Extraordinară. Ca și în cazul infailibilității, “conservatorii” lărgesc înțelesul [termenului] Magisteriu, astfel încât el să includă acțiunile oricărui membru al ierarhiei superioare a Bisericii, sau cele ale unuia care locuiește în prezent la Vatican.

Papa Alexandru VI și Girolamo Savonarola: "Cu toate neajunsurile lui, Savonarola a fost unul dintre puținii care să se pronunțe împotriva atitudinii lumești, exceselor și umanismului crescând din rândurile clerului, și mai ales când acestea îl afectau pe Papă: 'În ziua de azi, prelații și predicatorii sunt legați cu lanțuri de pământ, prin iubirea lor pentru lucrurile lumești. Grija pentru suflete nu îi mai preocupă. Ei se mulțumesc cu veniturile pe care le primesc. Predicatorii predică ca să le facă plăcere prinților și ca să culeagă laudele acestora. Aceștia au făcut [însă] ceva și mai rău. Ei nu numai că au distrus Biserica lui Dumnezeu. Ei au construit o nouă Biserică, după [chipul] propriei lor trăncăneali. Mergeți la Roma și vedeți! ... Nu știi ce vreau să-ți spun? Ce faci, O Doamne? Ridică-te și vino să scoți Biserica Ta din mâinile diavolilor, din mâinile tiranilor, din mâinile prelaților nelegiuiți.'"

Papa Alexandru VI și Girolamo Savonarola: “Cu toate neajunsurile lui, Savonarola a fost unul dintre puținii care să se pronunțe împotriva atitudinii lumești, exceselor și umanismului crescând din rândurile clerului, și mai ales când acestea îl afectau pe Papă: ‘În ziua de azi, prelații și predicatorii sunt legați cu lanțuri de pământ, prin iubirea lor pentru lucrurile lumești. Grija pentru suflete nu îi mai preocupă. Ei se mulțumesc cu veniturile pe care le primesc. Predicatorii predică ca să le facă plăcere prinților și ca să culeagă laudele acestora. Aceștia au făcut [însă] ceva și mai rău. Ei nu numai că au distrus Biserica lui Dumnezeu. Ei au construit o nouă Biserică, după [chipul] propriei lor trăncăneali. Mergeți la Roma și vedeți! … Nu știi ce vreau să-ți spun? Ce faci, O Doamne? Ridică-te și vino să scoți Biserica Ta din mâinile diavolilor, din mâinile tiranilor, din mâinile prelaților nelegiuiți.'”

Tradiționaliștii au pus sub semnul întrebării ([dar] nici nu au sfidat, și nici nu au respins) unele dintre învățăturile recente ale Magisteriului Ordinar, din cauza contradicției aparente dintre acestea și învățăturile precedente. Aceasta nu este vreo preferință sau vreun uz prea-arogant al “judecății personale”. Ei adoptă poziția că ceea ce era adevărat pentru părinții și bunicii lor, este la fel de adevărat și pentru ei. Ei refuză să împărtășească optimismul unor noi idei și tehnici care promit să “reînnoiască” Biserica. Un astfel de optimism naiv ar fi putut fi scuzabil acum patruzeci de ani – dar el nu mai este scuzabil astăzi.

Suspiciunea vis-a-vis de învățăturile ne-infailibile ale Magisteriului Ordinar va fi tratată mai în detaliu în cele ce urmează, însă ea se întemeiază pe credința în existența – în ordinea obiectivă – a absolutelor. Nu putem trage concluzia, din simplul fapt că problemele legate de disciplina Bisericii nu pot fi puse pe același plan cu enunțurile solemne în chestiuni de morală, că aplicabilitatea argumentelor care le susțin ar înceta [din această cauză]. Defapt, atunci când Roma a interzis distribuirea în mână a Sfintei Împărtășanii și “ministrația la altar a fetelor”, “conservatorii” au fost cei care au condus cruciada împotriva disidenților și tot ei au fost primii care să proclame răul astfel creat. [Însă] când Roma a cedat presiunilor și a declarat acceptabile toate aceste aberații, ceea ce “conservatorii” considerau a fi, în mod clar, imprudent, a ajuns dintr-o dată să fie “OK”.

Ce-i drept, aceasta este “doar” o chestiune de disciplină, dar atitudinea catolică este una care privește cu suspiciune noutatea și schimbarea, indiferent de cum este ea justificată. Dacă acest tip ciudat de “încredere” duce la o stare de mulțumire de sine oarbă, care te împiedică să recunoști eroarea, odată ce ea și-a sfredelit calea până în inima Bisericii, aceasta trebuie privită ca un viciu blestemat. Dacă, pentru a-i descrie pe cei care apără Biserica de noutăți periculoase, ar fi să folosim [termenul] “integrism”, cum ar putea acesta să nu devină o decorație?

4. “Tradiționaliștii consideră că documentele și enciclicile din ultimii ani sunt îndoielnice și diferite de cele ale liderilor precedenți ai Bisericii”

Nu e nevoie să fii în posesia unei diplome în teologie pentru a recunoaște faptul că, fără niciun dubiu, limbajul documentelor de la Vatican II încoace diferă de cel din anii precedenți. Ceea ce mai demult era clar și precis și nu prea lăsa loc pentru interpretări alternative, azi este vag și îndoielnic. În trecut, o declarație care, aparent, contrazicea învățătura precedentă, conținea negreșit o clarificare despre cum se poate ea împăca cu învățătura precedentă. [Acum], lucrurile nu mai stau așa și orice incompatibilitate este fie ignorată, fie se declară că învățătura precedentă “nu mai este relevantă”. Tradiționaliștii întreabă: “de ce?”. De ce nu li se explică catolicilor cum se face că o anumită învățătură este complet întoarsă pe dos [(abrogată)] sub ochii lor?

Și de ce “conservatorii” sunt singurii care iau apărarea acestor documente? De ce nu oferă clarificări tocmai autorii acestor documente, [oameni] care se numără printre membrii ierarhiei? În timp ce numeroși “conservatori” se grăbesc să apere, ca perfect ortodoxe, unele dintre elementele limbajului inovator al Ut Unum Sint sau Dominus Iesus, Vaticanul nu a oferit astfel de apologii nici cu regularitate, și nici cu una cu două.

Și (lucru, [de altfel] valabil și în cazul Novus ordo), de când are nevoie să fie apărat un lucru “perfect ortodox”?

Este ridicată obiecția cum că catolicii ar trebui să aibă încredere că limbajul este ortodox și să pornească de la ideea că orice contradicție aparentă este mai degrabă rezultatul unei deficiențe a capacității lor de înțelegere, lipsită de educație, decât cel al prezenței ei [reale] în documentul respectiv. Dar dacă lucrurile ar sta astfel, care ar fi atunci rolul de căpătâi al documentului, dacă nu acela de a instrui cu claritate? Aceste documente nu sunt scrise pentru teologi “de elită”, ci pentru toți catolicii. [În trecut], astfel de documente erau redactate într-un limbaj clar, lipsit de ambiguități, fără să fie asumat riscul unei înțelegeri greșite. [În trecut] nu era nevoie de diplome în teologie și de apărători “conservatori” ca să descoperi înțelesul “adecvat” al acestor documente, și acestea n-ar trebui să fie necesare nici astăzi. Însuși faptul că encilclicile moderne lasă câtuși de puțin loc, pentru ca persoane inteligente și fidele să dezbată înțelesurile lor, reprezintă, în sine, o critică serioasă.

5. “Tradiționaliștii privesc [Conciliul] Vatican II ca pe o schimbare semnificativă a orientării Bisericii.”

 

Conciliul Vatican II: "Avem impresia că fumul satanei a intrat în templul lui Dumnezeu, prin niște crăpături din perete: ... dubii, nesiguranță, semne de întrebare, lipsă de satisfacție, confruntare ... Credeam că după Conciliu, o zi însorită va răsări în istoria Bisericii. Însă, ceea ce a răsărit a fost o zi noroasă, de furtuni, de întuneric, de căutări și incertitudini." - Papa Paul VI (29 iunie 1972)

Conciliul Vatican II: “Avem impresia că fumul satanei a intrat în templul lui Dumnezeu, prin niște crăpături din perete: … dubii, nesiguranță, semne de întrebare, lipsă de satisfacție, confruntare … Credeam că după Conciliu, o zi însorită va răsări în istoria Bisericii. Însă, ceea ce a răsărit a fost o zi noroasă, de furtuni, de întuneric, de căutări și incertitudini.” – Papa Paul VI (29 iunie 1972)

 

Ideea că schimbarea adusă cu sine de Vatican II este una minoră sau nesemnificativă este prima dintre cele două foarte misterioase obiecții de care ne ocupăm în acest eseu (cealaltă fiind că Noul Rit al Sfintei Liturghii nu diferă prea mult de cel care l-a precedat). Misterios, pentru că, pe vremea când se făceau aceste schimbări, toată lumea (liberali și conservatori [deopotrivă]) afirma acest lucru. Nu existau prea multe dezacorduri vis-a-vis de amploarea acestor schimbări, ci doar vis-a-vis de prudența de a recurge la ele.

Că lucrurile sunt în schimbare era un fapt evident, recunoscut de toate părțile. “Teologul” liberal dominican Yves Congar a celebrat schimbările la a căror implementare a contribuit personal, dojenindu-i mai apoi pe catolicii tradiționali că “nimeni nu v-a promis o Biserică care să vă convină”. Odată cu alegerea lui, Papa Ioan Paul II a ridicat în slăvi Conciliul pentru caracterul lui revoluționar, [conciliu pe care] îl citează aproape exclusiv (în afară de Sfânta Scriptură) în enciclicile și scrisorile sale. Defapt, [în proporție de] peste 90%, notele bibliografice ale noului catehism fac trimitere la documentele Conciliului Vatican II. În [documentul] Ecclesia Dei, Papa Ioan Paul II recunoaște până și faptul că:

“Într-adevăr, amploarea și profunzimea învățăturii celui de-Al Doilea Conciliu de la Vatican face apel la reînnoirea angajamentului de a studia mai în profunzime, pentru a dezvălui cu claritate continuitatea Concilului cu Tradiția, în special în puncte de doctrină care, probabil pentru că ele sunt noi, încă nu au fost înțelese suficient de unele secțiuni ale Bisericii”[2] (sublinierea autorului).

Dacă aceste schimbări au avut un caracter benefic [sau nu] este ceva discutabil, dar [răspunsul la întrebarea] dacă a avut loc sau nu o schimbare de orientare a Bisericii Catolice a fost, în mod clar, tranșat și recunoscut de toată lumea.

6. “Tradiționaliștii resping infailibilitatea documentelor [Conciliului] Vatican II care, fiind pronunțate de către un conciliu ecumenic, sunt automat infailibile.”

Discuția despre statutul canonic al documentelor [Conciliului] Vatican II ar putea fi una nejustificat de lungă. Pe scurt, simplul fapt că un conciliu ecumenic are opțiunea de a exercita infailibilitatea nu înseamnă că acesta va și fi exercitată. Deși un conciliu ecumenic este un “organ de infailibilitate”, el nu se bucură de acest privilegiu doar pentru simplul fapt că și-a deschis lucrările. Până și teologi liberali, ca de pildă Karl Rahner, au fost nevoiți să recunoască acest lucru. Nenumărate citate din episcopi, preoți și teologi stau mărturie faptului că, în timpul concilului, nici măcar nu s-a pus problema infailibiliății și, [în acest sens], mărturia Papei Paul VI ar trebui să ne fie de ajuns:

“Având în vedere natura lui pastorală, Conciliul a evitat orice declarație extraordinară de dogme înzestrate cu nota infailibilității …”[3]

 

Teologi liberali cenzurați sub Pius XII, dar bineveniți de Ioan XXIII ca experți la Vatican II: Karl Rahner, John Courtney Murray, Henri de Lubac și Yves Congar. "Feriți-vă de proorocii mincinoși, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. După roadele lor îi veți cunoaște." (Matei 7:15-16)

Teologi liberali cenzurați sub Pius XII, dar bineveniți de Ioan XXIII ca experți la Vatican II: Karl Rahner, John Courtney Murray, Henri de Lubac și Yves Congar.
“Feriți-vă de proorocii mincinoși, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. După roadele lor îi veți cunoaște.” (Matei 7:15-16)

 

De regulă, conciliile ecumenice au fost convocate pentru a se ocupa de probleme de doctrină și a promulga definiții solemne. Conciliul Vatican II a fost calificat de la bun început drept “pastoral” (opusul [unui conciliu] “doctrinal” sau “dogmatic”). Episcopii au repetat acest lucru cu diferite ocazii, atunci când se făceau auzite îngrijorări despre ortodoxia și autoritatea unora dintre documente.

În scrisoarea sa din 20 iulie 1983 adresată Arhiepiscopului Marcel Lefebvre, Cardinalul Ratzinger declară:

“Trebuie remarcat faptul că, deoarece textele conciliare se bucură de [un nivel] variabil de autoritate, nu este interzis a critica unele dintre expresiile lor, în conformitate cu regulile generale de adeziune la Magisteriu. Într-un mod similar, vă puteți exprima dorința [de a primi o] declarație sau o explicație vis-a-vis de diferite puncte. … Puteți declara că, personal, nu vedeți cum acestea ar fi compatibile, și astfel puteți solicita o explicație din partea Sfântului Scaun.”[4]

Este imposibil ca textele infailibile să aibă “autoritate variabilă”. De asemenea, “nu este interzis” să critici expresiile și să soliciți clarificarea unor învățături aparent contradictorii.[5]

Bineînțeles, declarațiile ne-infailibile ale unui conciliu ecumenic sunt demne de acordul [nostru] interior, dar nu și în cazul în care acele documente nu proclamă nicio definiție solemnă, sau atunci când, la prima vedere, ele par să contrazică învățătura precedentă (de exemplu, Dignitatis Humanae). După cum explică Catholic Encyclopedia:

“Dar înainte de a fi obligat să-și dea acest de acord, credinciosul are dreptul să se asigure că învățătura în cauză este definitivă (din moment ce doar învățătura definitivă este infailibilă) …”[6]

Faptul că astfel de contradicții sunt aparente a fost recunoscut de către, nici mai mult nici mai puțin, Cardinalul Ratzinger, Prefectul Congregației pentru Doctrina Credinței:

“Dacă ni s-ar cere să oferim un diagnostic al textului în ansamblul lui, am putea spune că (împreună cu textele despre libertatea religioasă și religiile lumii) [Gaudium et Spes] reprezintă o revizuire a Syllabus-ului lui Pius IX, un fel de contra-syllabus … Ne vom mulțumi aici să spunem că textul servește drept contra-syllabus și, ca atare, reprezintă o încercare a Bisericii de reconciliere oficială cu noua eră inaugurată în 1789 …”[7]

[Noua eră inaugurată în 1789 = noua eră inaugurată de Revoluția Franceză – n.t.]

Natura unor astfel de “contradicții aparente” este discutabilă, ca [de altfel] și metodele corecte [la care trebuie să apeleze] discuția și clarificarea, însă nu trebuie să blocăm toate investigațiile pe această temă, [doar] din cauza insistenței asupra unei infailibilități care nu a existat niciodată. A proceda astfel ar însemna să-i răsplătim pe cei care profită de această “zonă gri” a infailibilității imaginare, și să acordăm unor idei inovatoare autoritatea unui conciliu ecumenic.

Pentru a evita orice neclaritate în această privință, au fost introduse restricții foarte clare cu privire la ceea ce poate fi considerat infailibil. Infailibilitatea se aplică doar definițiilor solemne ale Papei sau celor ale unui conciliu ecumenic, într-o chestiune de credință sau de morală, [aceste definiții fiind] obligatorii pentru întreaga Biserică. Acest lucru nu este valabil automat pentru orice enunț al vreunui conciliu și nici măcar pentru toate părțile vreunui document care enunță definiții infailibile. Articolul din Catholic Encyclopedia dedicat “Infailibilității” continuă astfel:

“Trebuie să adăugăm aici că nu întreg conținutul unui enunț papal sau conciliar, prin care este definită doctrina, trebuie considerat ca [bucându-se de un caracter] definitiv și infailibil. De exemplu, în lunga Bulă a lui Pius IX care definește Concepția Immaculată, porțiunea strict definitivă și infailibilă constă dintr-o propoziție sau două; același lucru este valabil [și] în cazul multor decizii conciliare. Enunțurile pur argumentative și justificative incluse în judecăți definitive, oricât de adevărate sau autoritative ar fi acestea, nu sunt acoperite de garanția infailibilității, ea fiind aplicată doar propozițiilor definitive – cu excepția celor a căror infailibilitate a fost stabilită [fie] anterior, [fie] ulterior, printr-o decizie independentă.”[8]

Ce altceva ar putea fi mai clar? Ceea ce este rezervat anumitor propoziții individuale nu poate, în mod nejustificat, să fie aplicat în ansamblu unui întreg grup de documente. Nu pot primi sigiliul infailibilității enunțuri ne-infailibile, doar din simplul motiv că, întâmplător, ele au fost făcute cu prilejul unui conciliu. Indiferent de cât de des este ridicat în slăvi [Conciliul] Vatican II de către episcopii actuali și de către Papă, infailibilitatea nu poate fi aplicată retrospectiv. Dacă nu a existat la vremea respectivă, ea nu poate fi revendicată nici acum, și nici în viitor.

7. “Tradiționaliștii consideră că actuala criză a Bisericii, care datează din anii ’60, ar fi fost cumva ”cauzată“ de [Conciliul] Vatican II, de Noua Sfântă Liturghie sau de acțiunile liderilor Bisericii. Așa ceva este ridicol, asemănător ideii că Humanae Vitae ar fi ‘cauzat’ criza modernă.”

Papa Pius IX și Primul Conciliu de la Vatican: "Duhul Sfânt nu le-a fost promis succesorilor lui Petru pentru ca, prin revelația Lui, ei să dezvăluie noi doctrine, ci pentru ca, cu ajutorul Lui, ei să apere cu sfințenie revelația transmisă prin apostoli și depozitul Credinței, și să o proclame cu fidelitate."

Papa Pius IX și Primul Conciliu de la Vatican: “Duhul Sfânt nu le-a fost promis succesorilor lui Petru pentru ca, prin revelația Lui, ei să dezvăluie noi doctrine, ci pentru ca, cu ajutorul Lui, ei să apere cu sfințenie revelația transmisă prin apostoli și depozitul Credinței, și să o proclame cu fidelitate.”

Această [obiecție] se apropie mai tare de miezul poziției tradiționaliste. Tradiționaliștii tind să atribuie “vina” pentru multe probleme moderne Concilului Vatican [II] și Noii Sfânte Liturghii ([precum] și guvernării Bisericii, care poate fi privită ca o extensie a “ecumenismului” și “colegialității” în stil conciliar).

“Conservatorii” sunt încântați de faptul că, din moment ce o astfel de relație “cauză-efect” nu poate fi dovedită, a atribui vina sau a încerca să demonstrezi pe cale rațională cum una ar fi putut duce la cealaltă ar fi ceva complet irațional. Ei citează principiile elementare ale cercetării științifice, conform cărora corelația nu demonstrează cauzalitatea. Din nefericire pentru “conservatori”, o astfel de cauzalitate precisă nu poate fi [niciodată] stabilită în afara unor condiții experimentale, ea nefiind, așadar, prea relevantă pentru examinarea istoriei. Politologii nu vor înceta să dezbată dacă America a ieșit din Marea Depresie datorită “Noului Deal” sau datorită celui de-al doilea război mondial, dar nu poate fi dovedit pe cale experimentală că vreuna dintre aceste [posibilități] reprezintă cauza. Din moment ce una nu poate fi dovedită, nici cealaltă nu poate fi respinsă – și cu atât mai puțin una susținută suficient de logică. Tradiționaliștii argumentează convingător [ideea] rolului pe care îl joacă în criza modernă “reînnoirea” adusă cu sine de Vatican II. A respinge acest argument din cauza incapacității de a aduce o “dovadă” imposibil [de adus] înseamnă lipsă de onestitate intelectuală.

Tradiționaliștii consideră că cel de-Al Doilea Conciliu de la Vatican este dăunător pentru Biserică. Ca și în cazul criticilor la adresa Papei, aceasta nu este o negare a indefectibilității Bisericii. Simplul fapt de a convoca un conciliu ecumenic nu reprezintă o garanție că acesta va fi încununat de succes, sau că va fi bun pentru Biserică.

“Este absolut posibil ca un conciliu ecumenic să eșueze pur și simplu în privința scopului lui declarat. Conciliul de la Ferrara-Florența din secolul XV nu a reușit să realizeze o reconciliere de durată cu ortodocșii. Cel de-Al Doilea Conciliu de la Constantinopol, care a avut loc prin 550, pare doar să fi creat și mai multă confuzie în rândul oamenilor cu privire la controversa monophysitismului. Din acest motiv, Sf. Isidor de Sevilla considera că Biserica ar fi fost într-o situație mai bună, dacă acesta nu ar fi fost convocat [niciodată]”.[9]

Asta nu înseamnă că toți cei care au dirijat această nouă orientare pastorală demarată odată cu Vatican II au fost malefici sau subversivi. Mulți (însă nicidecum toți) au fost oameni bine-inteționați, care au crezut în ideea unei Biserici “reînnointe”, cu o perspectivă “îmbunătățită” asupra lumii. Însă având în vedere rezultatele la care am fost martori cu toții, un astfel de optimism inițial nu mai este rezonabil. Până și Cardinalul Ratzinger recunoaște atâta lucru:

“Repet aici ceea ce am declarat la zece ani de la încheierea lucrărilor: este un fapt de necontestat că această perioadă [de după Conciliul Vatican II] a fost cu siguranță nefavorabilă pentru Biserica Catolică.”[10]

N-a durat prea mult ca să se ajungă la o astfel de concluzie. Rezultatele au putut fi văzute imediat după conciliu. În 1968, Papa Paul VI se lamenta:

“Așteptam o expansiune înfloritoare și serenă a conceptelor care s-au maturat în timpul marilor sesiuni ale Conciliului … [În loc de asta], este ca și cum Biserica s-ar distruge singură.”[11]

Iar în anul care a urmat, Pr. Louis Bouyer scria:

“Ori suntem orbi, ori chiar trebuie să declarăm pe șleau că ceea ce vedem seamănă mai puțin cu regenerarea Catolicismului la care speram, decât cu descompunerea lui accelerată.”[12]

Bisericii nu i s-a dat niciodată garanția că ea o va lua pe calea cea mai înțeleaptă și prudentă. Infailibilitatea în chestiuni de credință și morală nu se extinde asupra oricărei decizii și tehnici pastorale pe care ar încerca-o liderii Bisericii. După cum ne reamintește Dr. Woods:

“… [cum poate cineva] să tragă concluzia că o orientare poate, în sine, să fie o învățătură magisterială? Cum poate o orientare să fie ‘adevărată’ sau ‘falsă’? Ea poate fi doar înțeleaptă sau lipsită de înțelepciune, rodnică sau sterilă. Așadar, dacă Papa ar fi să declare că experimentul pastoral inaugurat de Vatican II, [din moment ce] a produs mai multă neînțelegere și confuzie decât roade adevărate, va trebui să fie abandonat în favoarea poziției tradiționale a Bisericii, un asemenea lucru ar face parte integrantă din prerogativele lui. În cazul în care sugestiile [Conciliului] Vatican II nu corespund așteptărilor, Biserica le poate revizui sau respinge. De exemplu, după Conciliul de la Trento, confruntându-se cu Revolta Protestantă, Biserica a aprobat solicitarea unora dintre membrii ei ca Sfânta Împărtășanie să fie oferită credincioșiilor sub [forma] ambelor specii. În timp, această practică părea să producă mai multă confuzie decât evlavie – unii laici pur și simplu nu a putut fi convinși de caracterul superstițios al [ideii] că s-ar primi mai mult har prin recepția [sub forma] ambelor specii – și, astfel, aceeași clerici care solicitaseră permisiunea Sfântului Scaun pentru acest experiment, au solictat, în cele din urmă, reinstaurarea disciplinei precedente.”[13]

Lucru în perfect acord cu [declarațiile lui] Dietrich von Hildebrand, elogiat de Papa Pius XII ca “Doctorul Bisericii din secolul XX”:

“Spre deosebire de autoritatea teoretică, [în cazul] autorității practice, care, evident, se referă la dispozițiile Papei, protecția Sfântului Spirit nu este promisă în același fel. Unele dispoziții pot fi nefericite, prost-gândite, chiar dezastruoase, și au existat multe [astfel de dispoziții] în istoria Bisericii. În acest caz nu este valabil [dictonul] Roma locuta, causa finita. Credincioșii nu sunt obligați să considere toate dispozițiile ca fiind bune și de dorit. Ei pot să le regrete și să se roage ca ele să fie revocate; într-adevăr, ei pot lucra, cu tot respectul datorat Papei, pentru eliminarea lor.”

Dietrich von Hildebrand: "Dacă ruinarea liturghiei i-ar fi fost încredințată vreunuia dintre diavolii din 'The Screwtape Letters', de C.S. Lewis, acesta n-ar fi fost în stare s-o realizeze mai bine."

Dietrich von Hildebrand: “Dacă ruinarea liturghiei i-ar fi fost încredințată vreunuia dintre diavolii din ‘The Screwtape Letters’, de C.S. Lewis, acesta n-ar fi fost în stare s-o realizeze mai bine.”

Teoria alternativă a “conservatorilor” despre cauzație (situația curentă ar fi survenit oricum, datorită schimbărilor inevitabile ale climatului social) este posibilă, dar ea [ne] pare improbabilă, [și asta] din câteva motive. Anecdotic, în rândurile riturilor catolice și Bisericilor Orientale Schismatice nu se observă aceeași [rată] de dezertare și exod în masă. [De asemenea], observăm o explozie a popularității islamului în țările occidentale, în special în Marea Britanie și Statele Unite. Ne-am aștepta ca o maladie socială debilitantă să afecteze în mod egal diferitele “grupuri religioase” (sau cel puțin în mod proporțional).

Însă motivul principal pentru respingerea unei astfel de ipoteze [de genul] “s-ar fi întâmplat oricum” este acela că Vatican II și Noua Sfântă Liturghie au reprezentat schimbări extrem de vizibile și majore – dacă nu de substanță, măcar de aspect. Astfel de aspecte (sau accidente) nu reprezintă [deloc] detalii nesemnificative, ci ele au fost dintotdeauna considerate importante. Nu este nevoie să teoretizăm rezultatul schimbării acestora. El poate fi observat, prin scăderea statistică a conversiilor, hirotonirilor, [numărului] catolicilor practicanți și a oricărui parametru vital pe care l-am examina. Cuvintele unor catolici derutați dau glas acestei idei:

“Dacă acum se pare că mântuirea poate fi obținută și prin alte religii, de ce ai rămâne catolic?”

“Dacă oricine poate participa ‘activ’ la Sfânta Liturghie, de ce te-ai mai face preot?”

“De ce a ajuns Sfânta Liturghie să fie foarte asemănătoare (în rugăciuni, muzică, arhitectură) cu [liturghiile] eretice, care au fost condamnate în trecut?”

“Dacă Sfânta Liturghie a Bisericii se poate schimba într-o asemenea măsură, de ce n-ar putea ea continua să se schimbe, astfel încât să corespundă cu cauza mea, oricare ar fi aceasta?”

“Dacă ceea ce a fost condamnat în trecut a devenit astăzi acceptabil și ‘vechea’ Biserică se afla în eroare sau era ‘ruptă de’ realitate, cum putem ști că Biserica actuală nu se află și ea în aceeași situație, și că nu va fi judecată cândva în viitor ca ‘ruptă de realitate’?”

Toate aceste îngrijorări sunt de înțeles – îngrijorări care erau lipsite de orice temei în zilele pre-conciliare. Însă care acum au temei.

Fapt care ne aduce la mult trâmbițata [temă] a “Spiritului [Conciliului] Vatican II”, de care se face uz pentru a justifica orice aberație și erezie, fără excepție. Indiferent că privești acest lucru ca pe un abuz al Conciliului sau ca pe un rezultat al progresiei logice pe care [Conciliul] a dezlănțuit-o (eu înclin spre cea de-a doua posibilitate), astfel de inovații nu și-ar găsi nici o justificare, cu excepția Conciliului, iar probabilitatea ca laicii să le accepte ar fi mai mică. Inovații la scară mult mai mică au avut loc [și] înainte de Conciliu, dar susținerea de care s-au bucurat a fost una limitată, iar semnificația lor a fost înțeleasă clar.

În anii ’80, pe vremea Arhiepiscopului Raymond Hunthausen, Arhidieceza de Seattle a trecut printr-o perioadă dezastruoasă. Erau justificate toate cele, conform “spiritului [Conciliului] Vatican II”, de la “fete ministrând la altar”, la “liturghii” conduse de laici, la arhitectură păgână, la materie sacramentală invalidă. Ce-ar fi fost dacă n-ar fi existat un asemenea Conciliu în virtutea căruia să fie justificate aceste abuzuri? S-ar fi putut găsi o altă justificare, însă probabilitatea ca ea să reușească ar fi fost mult mai mică și, cu certitudine, mai puțin răspândită.

Pe vremea când modernismul și liberalismul erau condamnate cu fermitate de cele mai înalte instanțe ale Bisericii, când preoților li se cerea să depună jurăminte anti-moderniste, când consiliile diecezane erau încurajate să eradicheze aceste erori, un asemenea lucru nu ar fi putut fi niciodată justificat sau comis. Atunci când lupta împotriva acestor forțe s-a transformat într-o acceptare implicită (sau explicită) și când catolicii puteau observa astfel de schimbări exterioare săptămână de săptămână, Biserica Catolică a ajuns să fie teren fertil pentru revoluție. Când domnește confuzia, ajung să fie acceptate lucrurile care în mod normal ar genera proteste în masă.

Toate acestea sunt apărate ca fiind prețul care trebuie plătit pentru “reînnoire”. Cu tot entuziasmul Papei pentru [starea actuală] și pentru [Conciliul] Vatican II, nu are loc [defapt] nicio “reînnoire”. Dovezile acestei “primăveri” fantasmagorice nu sunt de găsit nicăieri, cu excepția acelor mici enclave de har în care credincioșii redescoperă învățăturile tradiționale și practicile și riturile Credinței Catolice.

În ceea ce privește argumentul “Humanae Vitae”, care pune semnul egalității între schimbarea semnificativă a orientării Bisericii față de lume (însoțită de o schimbare a slujirii pe care fiecare membru al Ritului Latin o trăiește în fiecare săptămână) și o singură enciclică care afirmă învățătura catolică, și care respinge posibilitarea amândurora de a influența într-o măsură semnificativă Biserica, este, în cazul cel mai bun, o neglijență. Se pare că catolicii “conservatori” caută cu disperare o explicație pentru ceea ce se întâmplă, fiind convinși că nici Conciliul, și nici ceea ce au făcut liderii Bisericii nu pot fi răspunzătoare [pentru această situație]. De ce nu?

Unii au mers atât de departe încât să pretindă că aproape orice problemă modernă din Biserică, de la prezența redusă la Sfânta Liturghie, la lipsa vocațiilor ar fi fost “cauzată” de dezacordurile cu Humanae Vitae.[14] Și că, printr-un fel de teorie a “radiației”, “ciuma” disensiunilor a îngenunchiat Biserica și i-a alungat pe preoți și converți, lăsându-i pe Papă și pe episcopi absolut neputincioși. Din nou, dacă crezi una ca asta, de ce ai respinge posibilitatea că schimbările semnificative, pe scară largă, pe care le-a făcut însăși Biserica ar putea avea unele efecte negative?

“Conservatorii” se lovesc de o altă problemă, atunci când încep să dea vina pentru criza actuală pe anumiți episcopi și preoți disidenți care răspândesc erezii, disensiuni și scandal. Dacă ei sunt de vină, atunci tot așa de vinovat este și liderul lor. Cine este responsabil să-i conducă pe episcopi și preoți? Cine este răspunzător să-i țină pe linie? Dacă polițiștii locali ar porni o revoltă, poți fi sigur că șeful poliției și primarul ar fi trași la răspundere. Atunci când kamikaze palestiniene atacă Israelul, vina i atribuie cu certitudine lui Arafat. Când o companie este amenințată de faliment și pierderi, CEO-ul trebuie să dea socoteală pentru această situație. Luați orice analogie organizațională doriți – profesori, părinți, echipe sportive, școli, întreprinderi, organizații, societăți – și rezultatul va fi același. Starea de ruină a unei gospodării are de-a face cu capul acesteia – fie datorită unor acțiuni greșite, fie lipsei unei reacții corespunzătoare.

Deci, orice atac împotriva vreunui Cardinal liberal sau episcop disident îl implică pe Sfântul Părinte. Cine are puterea să-i sancționeze pe eretici? Chiar dacă îl exculpi pe Papă pentru că ar fi “prea ocupat”, sau pretinzi că “mâinile îi sunt legate”, cine are puterea de a numi episcopi? De ce i-a făcut Papa episcopi pe Thomas Gumbleton sau Matthew Clark? De ce sunt numiți Francis George și Roger Mahony Cardinali și electori papali? Nu poți pretinde decât pentru o vreme că Papa nu este la curent cu “ceea ce se întâmplă în realitate”. Ioan Paul II a fost foarte la curent cu “vederile” lui Karl Lehmann și Walter Kasper, când aceștia au fost numiți Cardinali anul trecut. Din nou, a fi loial cu adevărat înseamnă cumva să păstrezi tăcerea, sau, și mai rău, să cauți justificări? Oare nu cumva răspunsul catolic corect este să întrebi ce se întâmplă?

O clarificare finală: mulți tradiționaliști nu consideră că cel de-Al Doilea Conciliu de la Vatican și Novus Ordo ar reprezenta “cauzele” oficiale ale crizei moderne, ci catalizatori care le-au dat prilejul unor moderniști să iasă la înaintare și să își impună ideile și ereziile asupra Bisericii sub masca unei “reînnoiri”. Ambele au marcat un fel de “triumf” al idealurilor liberale, masonice și moderniste în interiorul structurii Bisericii. Nu este total inexact să declari că:

“Ceea ce a reprezentat pentru Franța Revoluția Franceză, cel de-Al Doilea Conciliu de la Vatican a reprezentat pentru Biserica Catolică.”

8. “Tradiționaliștii consideră că Sfânta Liturghie a Papei Paul VI ‘diferă’ semnificativ de Sfânta Liturghie Tridentină.”

Ajungem astfel la cea de-a doua “obiecție misterioasă”. Din nou, tradiționaliștii sunt acuzați că iau o poziție care este adoptată, în parte sau în întregime, tocmai de aceiași lideri ai Bisericii față de care [tradiționaliștii] ar fi lipsiți de loialitate. Este bine cunoscut faptul că unul dintre obiectivele majore care stă la baza “revizuirii” Ritului Roman a fost unul “ecumenic”. Rolul lui ar fi fost să elimine una dintre diferențele majore dintre formele protestante de slujire și Sfânta Jertfă a Sfintei Liturghii. În timp ce s-ar putea ca validitatea sacramentului să fie în afara oricărei dezbateri, prudența deciziilor care sprijină revizuirea (revoluția) Missalului Roman nu este scutită de întrebări, mai ales atunci când vine vorba de obiectivele ei majore. Dacă sunt ridicate obiecții vis-a-vis de direcția ecumenică curentă și vis-a-vis de practici care au umilit Credința Catolică cu prețul a nenumărate suflete, de ce să i se confere imunitate Liturghiei Novus Ordo?

Semnificația unei astfel de schimbări este indicată de [însuși] scopul acesteia. Dacă Sfânta Liturghie ar fi trecut [acum] prin aceeași “dezvoltare” naturală prin care a trecut de-a lungul secolelor, ea nu ar îndeplini nici un fel de scopuri “ecumenice”, deoarece protestanții nu ar considera-o ca fiind diferită de Sfânta Liturghie catolică care a precedat-o. Bineînțeles, măsura schimbării a fost una substanțială, [acest lucru fiind] recunoscut pe scară largă de înșiși membrii Consilium-ului responsabil de revizuirea ei. Un expert al Consiliumului, Joseph Gelineau, S.J., declara:

“Să o spunem sincer: Ritul Roman, așa cum îl cunoșteam până acum, nu mai există. El a fost distrus.”[15]

Acest fapt a fost repetat de un alt membru al Consilium-ului, Pr. Louis Bouyer:

“Practic, nu [mai] există în Biserică nici o liturghie demnă de acest nume.”

Mons. Klaus Gamber, unul dintre cei mai stimați și respectați liturgiști ai secolului XX și șambelan al Papei Paul VI, a criticat viguros modul în care a fost înfăptuită această “reformă”. După cum scria Cardinalul Ratzinger în prefața la una dintre cărțile lui Gamber:

“… în loc de liturghie ca rod al dezvoltării, a ieșit o liturghie fabricată. Noi am abandonat procesul de creștere organic, viu, și l-am înlocuit … cu o fabricație, un produs banal, ad-hoc. Gamber … s-a împotrivit acestei falsificări și, grație cunoștințelor lui incredibil de bogate, ne-a învățat neobosit despre plenitudinea vie a adevăratei liturghii.”[16]

După cum a demonstrat Gamber, aceasta a fost o “revizuire” nemaiîntâlnită vreodată în istoria dezvoltării Sfintei Liturghii. Ea nu a fost doar încă una din evoluțiile organice, ci un efort de a crea o “nouă” Sfântă Liturghie, cu obiective specifice. Rezultatul a fost, fără îndoială, unul șocant, chiar și pentru predecesorul lui Ratzinger la conducerea Sfântului Oficiu, Cardinalul Alfredo Ottaviani:

“… Novus Ordo Missae … reprezintă, atât în întregul, cât și în detaliile ei, o îndepărtare frapantă de la teologia catolică a Sfintei Liturghii … A abandona o tradiție liturgică care, vreme de patru secole, a reprezentat un semn și o promisiune de unitate în slujire, și a o înlocui cu o altă liturghie care, datorită nenumăratelor libertăți pe care le autorizează implicit, nu poate fi decât un semn de diviziune – o liturghie plină de insinuări sau erori manifeste contra integrității Credinței Catolice – este, după cum conștiința ne obligă să o proclamăm, o eroare incalculabilă.”[17]

În sfârșit, Novus Ordo a făcut necesar un “cuvânt înainte” suplimentar, publicat cu un an mai târziu, care justifica ortodoxia doctrinară a Sfintei Liturghii. Existența acestei “jusfiticări” este aspectul cel mai incriminant dintre toate. De ce este necesară o asemenea justificare, dacă ortodoxia Sfintei Liturghii este atât de evidentă? Și, ca și în cazul celorlalte justificări și apologii ale acestei noi orientări, însuși faptul că ele există denotă o recunoaștere implicită a legitimității criticilor.

9. “Tradiționaliștii se află pe o traiectorie îndreptată spre sau care împinge oamenii la neascultare și schismă, aceștia nefiind cu nimic mai buni decât disidenții liberali, de stânga.”

În timp ce este încurajator faptul că unii “conservatori” își dau seama că nu pot declara pe nimeni drept “schismatic”, doar pentru simplul fapt că cineva nu este de acord cu vederile lor privitoare la tehnici pastorale eficace, “conservatorii” nu fac cu mult mai bine atunci când încearcă să facă uz de o imaginară pantă alunecoasă.

Este regretabil faptul că vederile tradiționaliștilor (aceleași vederi împărtășite de toți catolicii [doar] cu câteva decenii în urmă) se situează acum la “periferia” Bisericii “mainstream”, dar acest lucru este inevitabil. Acesta nu este o poziție în care tradiționaliștii s-au pus de bunăvoie, ci ei au fost forțați să ajungă aici de orientarea prezentă a Bisericii. De-a lungul istoriei, diverși sfinți s-au aflat în contradicție cu opiniile populare ale unor prelați, dar ei au rămas pe poziție pentru a evita o eroare încă și mai mare, [și anume] aceea a compromisului. Se poate face uz de Sf. Atanasie pentru a justifica o prea mare mulțime de lucruri, însă nu poate fi negat faptul că, aflându-se pe o poziție opusă celei a majorității celor “dinăuntrul” Bisericii, el s-a pus într-o situație preferabilă celei în care și-ar fi lepădat credința.

A te lăsa dus de valul opiniilor populare doar pentru că acestea sunt populare ar însemna să comiți o eroare semnificativă, mai ales când Credința Catolică și mântuirea sufletelor este în joc. A spune că acele idei moderniste condamnate ca eretice și periculoase la începutul secolului [XX] ar fi acum acceptabile pentru că Papa pare “să spună acest lucru” înseamnă a capitula pe baza unor probabilități. [Ideea] că opinia publică poate defini adevărul și eroarea nu are nimic de-a face cu catolicismul și este absolut detestabilă.

Mai mult, a-i compara pe tradiționaliști, care susțin adevărul coerent al Bisericii Catolice, cu liberalii “catolici” (materialmente protestanți și eretici) care militează pentru “uciderea copiilor” ([avort – n.t.]) și “hirotonirea” femeilor, este un lucru extrem de insultător și de imprecis. Diferența dintre ei este ca aceea dintre zi și noapte, dintre alb și negru.

Liberalii resping enciclicile care nu corespund cu “opțiunea pentru stilul lor de viață”; tradiționaliștii solicită clarificări doar ale acelor puncte care, aparent, contrazic învățătura precedentă.

Liberalii condamnă autoritatea spirituală și morală a Bisericii; tradiționaliști o susțin și o apără.

Liberalii doresc să promoveze agende personale și politice; tradiționaliștii nu vor ca aceste agende să fie prezente nicăieri în apropierea Bisericii.

Liberalii se luptă pentru noi credințe, abordări, filosofii, practici și ritualuri; tradiționaliștii le apără pe cele vechi, care au susținut Biserica vreme de milenii.

Liberalii privesc Biserica ca pe o instituție demodată și discriminatorie, de care se rușinează; tradiționaliștii și-ar da viața pentru a o apăra.

Liberalii ar abandona Biserica în favoarea unei alternative la modă, de îndată ce li s-ar refuza ceva; tradiționaliștii vor rămâne [în ea] până la sfârșitul timpului.

Simplul fapt că liderii noștri actuali nu sunt atât de înclinați către credințele și practicile tradiționale catolice nu ne pune pe același nivel cu cei care ar “reînnoi” Biserica conform dorințelor lor umaniste și diabolice. Este evident faptul că avem aici de-a face cu o diferență fundamentală.

Disidenții noii stângi care, pe bună dreptate, erau evitați acum o jumătate de veac, și-au văzut idealurile (libertatea religioasă, colegialitatea, ecumenismul) câștigând [tot mai] multă susținere la Vatican. Vor dobândi cumva, peste 50 sau 100 de ani, disidenții de astăzi, care își proclamă noile cauze (“hirotonirea” femeilor, “alegerea” și contracepția) vreo anume măsură de susținere oficială? Că Biserica va face vreo concesie vis-a-vis de aceste “cauze” este un lucru de neimaginat, dar pe de altă partă nimeni nu și-ar fi putut închipui acum 80 de ani că un conciliu ecumenic va adopta un document care să afirme “dreptul” unui individ de a profesa public o religie falsă. Nimeni nu și-ar fi închipuit că Vaticanul va susține sau măcar recunoaște vreo insituție globală, atee, făcută de om, care să disemineze într-un mod agresiv avortul și contracepția în toate țările din lume. Nimeni nu și-ar fi închipuit că un guvern comunist ar putea fi măcar tolerat, darămite lăudat, într-o tentativă de “dialog”.

Bineînțeles, Biserica este indefectibilă, dar ea poate fi influențată de forțe malefice și poate fi percepută din exterior ca și cum s-ar fi prăbușit. Una dintre consecințele acestei crize este că catolicii fideli care susțin credințele tradiționale sunt considerați “extremiști”. După cum se lamenta Sf. Vasile, în vremea crizei ariene:

“Doar un singur păcat este astăzi pedepsit viguros – respectarea cu strictețe a tradițiilor strămoșilor noștri. Din acest motiv, cei cuvioși sunt alungați din țările lor și transportați în deșerturi.”[18]

După cum s-a întâmplat în timpul oricărei crize extinse a Bisericii, cei care s-au ținut ferm de Credința Catolică au fost ridiculizați și persecutați. Tradiționaliști nu se așteaptă nici ei la vreun altfel de tratament.

Concluzie

Tradiționaliștii de azi sunt conservatorii de acum cincizeci de ani. Pozițiile lor nu s-au schimbat – Biserica din jurul lor s-a schimbat însă, și oricine poate vedea rezultatele. “Conservatorii” pretind că posedă un nivel mai ridicat de încredere în lideri ale căror opinii și acțiuni au fost aspru criticate prin cuvintele unor Papi din trecut.

Bineînțeles, o cale “plină de încredere” este mult mai ușor de urmat. Având în vedere starea ridicolă a Bisericii din America, este normal să te agăți de ideea plină de speranță că există în Roma aliați care “sunt de partea noastră”. Măcar de-ar cunoaște acei lideri amploarea a ceea ce se întâmplă și de nu ar fi prea ocupați cu chestiuni mai importante, negreșit ar sări să ne salveze. Nu-i așa?

“Conservatorii” s-ar îngrozi dacă ar fi nevoiți să se arunce în genunchi în fiecare seară, îngrijorați fiind de următorul lucru pe care îl va face sau îl va zice Papa; sau dacă vreun preot [catolic] ortodox va reuși cumva să treacă prin seminar fără să fie expulzat din cauză că este prea catolic; sau despre ce fel de om va alege un Colegiu al Cardinalilor din care fac parte și Mahoney și Kasper să-i succeadă lui Ioan Paul II.

În ceea ce mă privește, aș fi încântat să pot dormi liniștit în fiecare noapte, încrezător că, oricât de prost ar sta lucrurile în parohia sau dieceza mea locală, majoritatea Bisericii (și în special conducerea ei) este compusă din oameni perfect înțelepți și sfinți, incapabili să greșească. Însă lucrurile nu stau așa – și a-ți păstra o astfel de “încredere” prost înțeleasă ar denota o lipsă de onestitate.

Sf. Atanasie: "Oricine vrea să fie mântuit, trebuie înainte de toate să țină Credința Catolică; cei care nu păstrează [această credință] întreagă și cu sfințenie vor pieri pe veci." - Crezul Atanasian

Sf. Atanasie: “Oricine vrea să fie mântuit, trebuie înainte de toate să țină Credința Catolică; cei care nu păstrează [această credință] întreagă și cu sfințenie vor pieri pe veci.” – Crezul Atanasian

Acum, mai mult ca oricând, Biserica Militantă are nevoie de luptători puternici. Trebuie să răspundem la exortația Sf. Atanasie:

“Canoanele și formele noastre nu le-au fost date Bisericilor astăzi, ci ele ne-au fost transmise cu încelepciune și siguranță de către strămoșii noștri. Și nici nu și-a avut credința noastră începuturile în vremea noastră, ci ea a venit la noi de la Domnul, prin discipolii lui. Pentru ca, așadar, preceptele care au fost păstrate în Biserici din vechime până acum să nu se piardă în zilele noastre, și pentru că ni se va cere socoteală pentru încrederea care ni s-a acordat; treziți-vă, fraților, ca servitori ai misterelor lui Dumnezeu [ce sunteți], când le vedeți acum înhățate de către străini.[19]

și să luăm aminte la cuvintele Papei Pius XI:

Acum, cele două tabere opuse sunt marcate clar; fiecare om trebuie să o aleagă pe cea căreia vrea să-i aparțină. Oamenii de bună credință și oamenii răului se vor confrunta. Cei lispiți de interes și lașii sunt puși în fața unei răspunderi înfricoșătoare. Dacă nu își vor schimba comportamentul, li se va schimba numele: vor fi numiți trădători.

Ar fi total pe dos să lupți împotriva distrugerii unei catedrale, ignorând în același timp starea actuală de ruină a Bisericii. Ar fi ceva ridicol să împărtășești iluzia Vaticanul despre “primăvara [Conciliului] Vatican II”, în timp ce tot ce se poate vedea este doar o vie distrusă.

Catolicii nu trebuie să cedeze niciodată în fața compromisului, sau, dintr-un fals simț al loialității, să ignore erorile. Trebuie să evităm erorile celor căzuți pradă relativismului “conservator”, din teama unei “judecăți personale”. Simțul nostru catolic (Sensus catolicus) nu poate fi abandonat sau suprimat tocmai atunci când este cea mai mare nevoie de el!

“Un lucru greșit, este greșit chiar și atunci când toată lumea îl face.” – Sf. Augustin

Peter W. Miller

Seattle, WA

21/12/2001


  1. Sf. Toma d’Aquino, “Summa Theologica” II, II, q. 33, a. 4.  ↩
  2. Papa Ioan Paul II, “Ecclesia Dei” (2/7/1988).  ↩
  3. Papa Paul VI, Audiență Generală (12/1/1966).  ↩
  4. M. Davies, “The Second Vatican Council and Religious Liberty”, Neumann (1992).  ↩
  5. Pentru ca  nu cumva să fiu acuzat că citez în afara contextului, Cardinalul Ratzinger declară în acea scrisoare [și] că: “Cu toate acestea, nu vă este permis să afirmați că textele conciliare, care sunt texte magisteriale, sunt incompatibile cu Magisteriul și cu Tradiția.” Fapt care nu este prea relevant pentru discuția despre infailibilitate, dar care joacă un rol atunci când tradiționaliștii fac afirmații tranșante și acuză (cu toate că Ottaviani a făcut-o în mod repetat), în loc să semnaleze incompatibilitățile și să solicite clarificări.  ↩
  6. Catholic Encyclopedia, “Infallibility” (1910)  ↩
  7. J. Ratzinger, “Principles of Catholic Theology”, Ignatius Press (1987)  ↩
  8. Catholic Encyclopedia, “Infallibility” (1910)  ↩
  9. Dr. T. Woods, The Remnant (2000).  ↩
  10. J. Ratzinger (decembrie 1984).  ↩
  11. Papa Paul Vi, “Cuvântare la Lombard College” (7/12/1968).  ↩
  12. Pr. Louis Bouyer, “The Decomposition of Catholicism”, p. 3, Franciscan Herald Press (1969).  ↩
  13. Dr. T. Woods, The Remnant (2000).  ↩
  14. New Oxford Review (septembrie 2001)  ↩
  15. Joseph Gelineau, S.J., Demain la liturgie, Ed. du Cerf, Paris, 1979, p. 10.  ↩
  16. J. Ratzinger, K. Gamber, “The Reform of The Roman Liturgy”.  ↩
  17. A. Ottaviani, “The Ottaviani Intervention”.  ↩
  18. Sf. Vasile (376).  ↩
  19. Sf. Atanasie (340).  ↩