Descarcă PDF

(Notă: Toate citatele au fost preluate din traducerea oficială în limba română a Amoris laetitia (Pr. Mihai Pătrașcu – traducător -, Iași, Editura Presa Bună, Colecția „Documente”, 2016).

Exortația apostolică Amoris laetitia, emisă de Papa Francisc la 19 martie 2016 și adresată episcopilor, preoților, diaconilor, persoanelor consacrate, cuplurilor creștine căsătorite și tuturor credincioșilor laici, a provocat mare necaz și confuzie printre catolici, datorită aparentului ei dezacord cu o serie de învățături ale Bisericii Catolice referitoare la credință și morală. Această situație reprezintă un pericol grav pentru suflete. De vreme ce Sfântul Thoma de Aquino ne învață că subalternii sunt obligați să-și corecteze în mod public superiorii atunci când există un pericol iminent pentru credință (Summa Theologiae, IIa IIae q.33a. 4 ad 2; a. 7 co.), iar credincioșii catolici au dreptul și uneori [chiar] datoria, în conformitate cu cunoștințele, competența și poziția lor, de a-și face cunoscute opiniile cu privire la chestiuni ce privesc binele Bisericii (Codul Latin de Drept Canonic, Can. 212, §3), teologii catolici au datoria strictă de a se exprima împotriva aparentelor erori ale acestui document. Intenția prezentei declarații cu privire la Amoris laetitia este aceea de a duce la îndeplinire această obligație și de a sprijini ierarhia Bisericii în abordarea acestei situații.

Autoritatea exortației Amoris Laetitia

Datorită caracterului ei oficial, Amoris laetitia reprezintă un pericol grav pentru credința și morala catolicilor. Cu toate că, în mod normal sau în principal, o exortație apostolică are de-a face doar cu puterea de guvernare pastorală, ea are de-a face, indirect, și cu puterea magisterială, datorită conexiunilor dintre competențele de predare și guvernare. Ea poate conține și pasaje direct magisteriale, care mai apoi sunt indicate în mod clar ca atare. Așa au stat lucrurile în cazul exortațiilor apostolice anterioare, ca Evangelii Nuntiandi, Familiaris Consortio și Reconciliatio et paenitentia.

Nu există niciun obstacol care să-l împiedice pe Papă să se folosească de o exortație apostolică pentru a învăța în mod infailibil despre credință și morală, dar Amoris laetitia nu conține nicio învățătură infailibilă, din moment ce niciuna dintre afirmațiile ei nu satisface cerințele stricte ale unei definiții infailibile. Prin urmare, acesta este un exercițiu non-infailibil al magisteriului papal.

Unii comentatori susțineau că documentul nu conține învățătură magisterială ca atare, ci doar reflecțiile personale ale Papei cu privire la subiectele pe care le abordează. Chiar dacă această afirmație ar fi adevărată, nu ar fi înlăturat astfel pericolul pentru credință și morală reprezentat de acest document.

Dacă Pontiful Suprem își exprimă o opinie personală într-un document magisterial, opinia în cauză este prezentată implicit drept una pe care catolicii o pot adopta în mod legitim. Prin urmare, mulți catolici vor ajunge să creadă că opinia Papei este, într-adevăr, compatibilă cu credința și morala catolică.

Unii catolici, din respect pentru o judecată exprimată de Pontiful Suprem, vor ajunge să creadă că părerea sa nu numai că este permisă, ci adevărată. În cazul în care, în realitate, opinia în cauză nu este compatibilă cu credința sau morala catolică, acești catolici vor respinge astfel învățătura despre credință și morală a Bisericii Catolice, așa cum se aplică ea la chestiunea în cauză. În cazul în care opinia respectivă se referă la probleme de morală, rezultatul practic în ceea ce privește acțiunile catolicilor va fi aceleași, anume că aceștia vor ajunge fie să considere că opinia este legitimă, fie chiar să o considere adevărată.

O opinie referitoare la chestiuni de morală pe care, într-adevăr, Pontiful Roman o poate susține în mod legitim, este o opinie pe care catolicii o pot urma în mod legitim. Astfel, credința în legitimitatea unei poziții morale îi va determina pe catolici să considere că este legitim să acționeze ca și cum aceasta ar fi adevărată. Dacă există o motivație suficient de puternică de a acționa în acest fel, așa cum este cazul în ceea ce privește întrebările pertinente adresate aici credincioșilor care se află în asemenea situații, majoritatea catolicilor vor proceda în consecință. Acesta este un factor important în evaluarea exortației Amoris laetitia, deoarece documentul abordează chestiuni morale concrete.

Dar Amoris laetitia nu a fost scrisă cu intenția de a exprima doar opiniile personale ale Papei. Documentul conține declarații despre părerile personale ale actualului Sfânt Părinte, dar astfel de declarații nu sunt incompatibile cu prezentarea lor în document ca învățături ale Bisericii.

O mare parte a documentului conține declarații categorice clare și imperative care nu fac nicio referire la opiniile personale ale Sfântului Părinte și care, prin urmare, au forma unor învățături magisteriale. Această formă îi va determina pe catolici să creadă că aceste declarații nu numai că sunt permise, ci că ele sunt învățăturile magisteriului autentic, care necesită supunerea religioasă a minții și a voinței; învățături în privința cărora ei nu trebuie să păstreze o tăcere respectuoasă, însoțită de un dezacord lăuntric, ci au obligația să le acorde asentiment lăuntric.1

Pericolele exortației Amoris laetitia

Analiza de mai jos nu neagă și nici nu pune la îndoială credința personală a Papei Francisc. Nu este justificat sau legitim a nega credința vreunui autor în temeiul unui singur text, iar acest lucru este valabil în mod special în cazul Pontifului Suprem.

Există și alte motive pentru care textul Amoris laetitia nu poate servi drept motiv suficient pentru a susține că Papa a căzut în erezie. Documentul este extrem de lung și este probabil ca o mare parte a textului lui original să fi fost produs de un autor sau autori diferiți de Papa Francisc, așa cum se întâmplă în mod normal cu documentele papale. Afirmațiile din exortație care contrazic credința s-ar putea datora unor simple erori ale Papei Francisc, mai degrabă decât unei respingeri voluntare a credinței.

Dar în ceea ce privește documentul în sine, nu există nicio îndoială că acesta constituie un pericol grav pentru credința și morala catolică. Exortația include mai multe afirmații a căror neclaritate sau ambiguitate lasă loc pentru interpretări contrare credinței sau moralei, sau care sugerează o teză contrară credinței și moralei, fără a o enunța explicit. De asemenea, ea conține declarații al căror înțeles natural ar părea să fie contrar credinței sau moralei.

Declarațiile pe care le face Amoris laetitia nu sunt exprimate cu precizie științifică. Acest lucru ar putea fi avantajos pentru foarte puținii catolici care dispun de o pregătire științifică în teologie, pentru că aceștia vor fi în măsură să discearnă faptul că afirmațiile din Amoris laetitia nu presupun din partea lor supunerea religioasă a minții și voinței și nici măcar o tăcere respectuoasă în ceea ce le privește.

Pentru ca un enunț magisterial să fie obligatoriu în acest fel, el trebuie să fie formulat cu precizie și să aibă o formă juridică adecvată, dar acestea lipsesc în mare măsură din acest document.

Documentul este însă dăunător pentru marea majoritate a catolicilor, care nu dispun de o formare teologică și nu sunt bine informați despre învățăturile catolice pe temele discutate în exortația apostolică. Lipsa de precizie din declarațiile documentului lasă loc pentru interpretări contrare învățăturilor reale ale Bisericii Catolice și ale revelației divine, care justifică sau pretind abandonarea acestor învățături de către catolici, în teorie și în practică. Unii cardinali, episcopi și preoți, trădându-și datoria față de Iisus Christos și grija sufletelor, oferă deja interpretări de acest fel.

Problema cu Amoris laetitia nu este că a impus norme intrinsec nedrepte, obligatorii din punct de vedere juridic, sau că a propovăduit în mod autoritar învățături false. Documentul nu dispune de autoritatea de a promulga legi nedrepte sau de a pretinde asentiment la învățăturile false, deoarece Papa nu dispune de puterea de a face aceste lucruri.

Problema documentului este că acesta poate induce catolicii în eroare, făcându-i să creadă ceea ce este fals și să facă ceea ce este interzis de legea divină.

Documentul este formulat în termeni impreciși din punct de vedere juridic sau teologic, dar acest lucru nu este relevant pentru evaluarea conținutului său, deoarece nicio formulare, oricât de precisă ar fi ea, nu poate conferi statut juridic și doctrinar unor decrete contrare legii divine și revelației divine.

Important în ceea ce privește documentul este efectul dăunător pe care acesta îl poate avea asupra credinței și vieții morale a catolicilor. Caracterul acestui efect va fi determinat de înțelesul pe care i-l vor atribui majoritatea catolicilor, și nu de înțelesul evaluat pe baza unor criterii teologice precise, iar aici va fi abordat cel dintâi înțeles.

Așadar, tezele din Amoris laetitia care necesită cenzură trebuie condamnate în sensul în care cititorul de rând va tinde să li-l atribuie. Prin cititorul de rând se înțelege aici unul care nu încearcă să răstălmăcească în niciun fel sensul cuvintelor documentului, ci va considera a fi corecte înțelesul sau impresia nemijlocită a sensului cuvintelor.

Este recunoscut faptul că unele dintre tezele cenzurate sunt contrazise în alte părți ale documentului și că Amoris laetitia conține multe învățături valoroase. Unele pasaje din Amoris laetitia aduc o contribuție importantă la apărarea și predicarea credinței. Critica exortației Amoris laetitia oferită aici permite acestor elemente valoroase să-și exercite adevăratul lor efect, făcând distincția dintre ele și elementele problematice ale documentului și neutralizând amenințarea la adresa credinței pe care acestea din urmă o reprezintă.

De dragul clarității și al dreptății teologice, această critică a părților nocive ale Amoris laetitia va lua forma unor cenzuri teologice ale pasajelor individuale deficitare. Aceste cenzuri trebuie înțelese în sensul tradițional în care le înțelege Biserica2, și se aplică la pasajele [respective] prout iacent, așa cum apar ele.

Tezele cenzurate sunt atât de nocive, încât nu s-a încercat întocmirea unei liste complete a cenzurilor care li se aplică. Cele mai multe, dacă nu toate, cad sub incidența cenzurii aequivoca, ambigua, obscura, praesumptuosa, anxia, dubia, captiosa, male sonans, piarum aurium offensiva, precum și sub incidența celor enumerate. Lista cenzurilor cuprinde i) cenzurile care se referă la conținutul declarațiilor cenzurate, și ii) cele care se referă la efectele dăunătoare ale declarațiilor respective. Aceste cenzuri nu se doresc a fi o listă exhaustivă a erorilor pe care le conține Amoris laetitia într-o interpretare plauzibilă; ele caută să identifice cele mai grave amenințări la adresa credinței și moralei catolice pe care le conține documentul. Tezele cenzurate sunt împărțite în teze eretice și teze care cad sub incidența unei cenzuri mai puțin grave. Tezele eretice, cenzurate ca “haeretica”, sunt cele care contrazic enunțuri conținute în revelația divină și care sunt definite a fi adevăruri divine revelate prin hotărâre solemnă, fie de către Pontiful Roman atunci când se pronunță “ex cathedra”, fie de către Colegiul Episcopilor reuniți în conciliu, sau care sunt propuse în mod infailibil pentru credință de către Magisteriul ordinar și universal. Tezele care cad sub incidența unei cenzuri mai puțin grave decât erezia se încadrează în categoria celor care prezintă un pericol deosebit de grav pentru credință și morală.

Cenzurile acestor teze nu reprezintă cenzuri ale actelor administrative, legislative sau doctrinare ale Pontifului Suprem, dat fiind că tezele cenzurate nu sunt și nu pot constitui astfel de acte. Cenzurile sunt obiectul unei solicitări filiale adresate Suveranului Pontif, prin care i se cere să alcătuiască un act juridic și doctrinar definitiv și final prin care să condamne tezele cenzurate.

În sfârșit, unii teologi, semnatari ai acestei scrisori, își rezervă dreptul de a face ajustări minore la unele cenzuri aplicate unora dintre teze: semnăturile lor ar trebui înțelese ca indicând credința lor că toate propozițiile ar trebui cenzurate, precum și un acord general cu privire la cenzuri.

Cenzuri teologice ale tezelor desprinse din Exortația Apostolică Amoris laetitia

A). Teze eretice.

1).

AL 83: “Biserica … respinge cu fermitate pedeapsa cu moartea”.

Dacă prin aceasta se înțelege că pedeapsa cu moartea este întotdeauna și pretutindeni nedreaptă în sine și, prin urmare, nu poate fi niciodată aplicată în mod justificat de către stat:

i). Haeretica, Sacrae Scripturae contraria.

ii). Perniciosa.

Geneza 9:63: “De va vărsa cineva sânge omenesc, sângele aceluia de mână de om se va vărsa, căci Dumnezeu a făcut omul după chipul Său.”

A se vedea și: Lev. 20-1; Deut. 13, 21-22; Mat. 15:4; Mc. 7:10; In. 19:11; Rom. 13: 4; Evr. 10:28; Inocențiu I, Scrisoare către Exsuperius, PL 120: 499A-B; Inocențiu al III-lea, Profesiunea de credință prescrisă pentru valdensieni, DH 7954; Pius al V-lea, Catehismul Conciliului de la Trento, comentariu cu privire la Porunca a V-a; Papa Pius al XII-lea, Discurs la Primul Congres Internațional de Histopatologie a Sistemului Nervos, AAS 44 (1952): 787; Ioan Paul al II-lea, Catehismul Biserici Catolice, 2267.

2).

AL 156: “Este important de a fi clari în refuzarea oricărei forme de supunere sexuală.”

Dacă prin aceasta se înțelege nu numai negarea faptului că o soție datorează ascultare servilă soțului ei, sau că soțul are autoritate asupra soției sale, asemenea autorității parentale, ci și negarea faptului că soțul are vreo formă de autoritate asupra soției sale, sau negarea faptului că soția are vreo obligație de a se supune poruncilor legitime ale soțului ei în virtutea autorității sale în calitate de soț:

i). Haeretica, sacrae Scripturae contraria.

ii). Prava, perniciosa.

Efes. 5:24: “Ci precum Biserica se supune lui Christos, aşa şi femeile bărbaţilor lor, întru totul.”

A se vedea și: 1 Cor. 11:3; Col. 3:18; Tit 2:3-5; 1 Pet. 3:1-5; Pius al V-lea, Catehismul Conciliului de la Trento, Comentariu cu privire la sacramentul căsătoriei; Leon al XIII-lea, Arcanum, ASS 12 (1879): 389; Pius al XI-lea, Casti connubii, AAS 22 (1930): 549 (DH 3708-09); Ioan al XXIII-lea, Ad Petri cathedram, AAS 51 (1959): 509-10.

3).

AL 159: “Sfântul Pavel o recomanda [fecioria] pentru că aștepta o întoarcere iminentă a lui Isus și voia ca toți să se concentreze numai pe evanghelizare: “Timpul s-a scurtat” (1 Corinteni 7:29) … Mai mult decât a vorbi despre superioritatea fecioriei sub orice profil, pare potrivit să se arate că diferitele stări de viață sunt complementare, în așa fel încât unul poate să fie mai bun datorită vreunui aspect și celălalt poate să fie mai bun dintr-un alt punct de vedere.”

Înțeles ca negând faptul că o stare de viață în feciorie consacrată lui Christos este în sine superioară stării căsătoriei creștine:

i). Haeretica, sacrae Scripturae contraria.

ii). Perniciosa, suspensiva gravis resolutionis.

Conciliul de la Trento, Sesiunea 24, canonul 10: “Dacă cineva spune că statutul căsătoriei este superior fecioriei sau celibatului și că nu este mai bine și mai mare binecuvântarea ca cineva să rămână în feciorie sau în celibat decât să se căsătorească, să fie anatema” (DH 1810).

A se vedea și: Mt. 19:12, 21; 1 Cor. 7:7-8, 38; 2 Tes. 2:1-2; Apoc. 14:4; Conciliul de la Florența, Decretul pentru iacobiți, DH 1353; Pius al X-lea, Răspuns al Comisiei Biblice, DH 3629; Pius al XII-lea Sacra virginitas, AAS 46 (1954): 174; Conciliul Vatican II, Decretul Optatam totius, 10.

4).

AL 295: “Sfântul Ioan Paul al II-lea propunea așa-numita “lege a gradualității”, având conștiința că ființa umană “cunoaște, iubește și realizează binele moral după etape de creștere”. Nu este o “gradualitate a legii”, ci o gradualitate în exercitarea prudentă a actelor libere în subiecți care nu sunt în măsură să înțeleagă, să aprecieze sau să practice pe deplin exigențele obiective ale legii.”

AL 301: “Pentru aceasta nu mai este posibil a spune că toți cei care se află în vreo situație așa-numită “iregulară” trăiesc în stare de păcat de moarte, lipsiți de harul sfințitor. Limitele nu depind, pur și simplu, de o eventuală necunoaștere a normei. Un subiect, deși cunoaște bine norma, poate avea mari dificultăți în a înțelege “valorile cuprinse în norma morală”, sau se poate afla în condiții concrete care nu-i permit să acționeze altfel și să ia alte decizii fără un nou păcat.”

Înțeles în sensul că o persoană justificată nu are puterea de a îndeplini cerințele obiective ale legii divine cu ajutorul harului lui Dumnezeu, ca și cum oricare dintre poruncile lui Dumnezeu sunt imposibil de urmat pentru cei justificați; sau înțeles în sensul că harul lui Dumnezeu, când produce o justificare într-o persoană, nu duce, în mod invariabil și prin natura sa, la convertire de la orice păcat grav, sau nu este suficient pentru convertirea de la orice păcat grav:

i). Haeretica, sacrae Scripturae contraria.

ii). Impia, blasphema.

Conciliul de la Trento, sesiunea 6, canonul 18: “Dacă cineva spune că poruncile lui Dumnezeu sunt imposibil de respectat chiar și pentru un om care este justificat și statornicit în har, să fie anatema” (DH 1568).

A se vedea și: Gen. 4:7; Deut. 30:11-19; Ecleziasticul 15:11-22; Mc. 8:38; Lk. 9:26; Evr. 10:26-29; 1 In. 5:17; Zosima, Al XV-lea (sau al XVI-lea ) Sinod de la Cartagina, canonul 3 despre har, DH 225; Felix al III-lea, Al II-lea Sinod de la Orange, DH 397; Conciliul de la Trento, sesiunea 5, canonul 5; sesiunea 6, canoanele 18-20, 22, 27 și 29; Pius al V-lea, Bula Ex Omnibus afflictionibus, Despre erorile lui Michael du Bay, 54, (DH 1954); Inocențiu al X-lea, Constituția Cum Occasione, Despre erorile lui Cornelius Jansen, 1 (DH 2001); Clement al XI-lea, Constituția Unigenitus, Despre erorile lui Pasquier Quesnel, 71 (DH 2471); Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică Reconciliatio et paenitentia 17: AAS 77 (1985): 222; Veritatis splendor 65-70: AAS 85 (1993): 1185-1189 (DH 4964-67).

5).

AL 297: “Nimeni nu poate să fie condamnat pentru totdeauna, pentru că nu aceasta este logica evangheliei!”

Dacă prin aceasta se înțelege că nicio ființă umană nu poate fi sau nu va fi condamnată la pedeapsa veșnică a iadului:

i). Haeretica, sacrae Scripturae contraria.

ii). Scandalosa, perniciosa.

Mat. 25:46: “Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică”

A se vedea și: Mt. 7:22-23; Lc. 16:26; In. 17:12; Apoc. 20:10; Al XVI-lea Sinod de la Toledo (DH 574); Al IV-lea Conciliu de la Lateran, DH 801; Benedict al XII-lea, Constituția Benedictus Deus, DH 1002; Conciliul de la Florența, decretul Laetentur caeli, DH 1306; Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea Congregației pentru Doctrina Credinței, Recentiores episcoporum, AAS 71 (1979): 941; Catehismul Bisericii Catolice, 1033-1037.

6).

AL 299: “Primesc considerațiile multor părinți sinodali, care au voit să afirme că “botezații care sunt divorțați și recăsătoriți civil trebuie să fie mai integrați în comunitățile creștine în diferitele moduri posibile, evitând orice ocazie de scandal. Logica integrării este cheia însoțirii lor pastorale, ca să știe nu numai că aparțin trupului lui Christos care este Biserica, ci să poată avea o experiență bucuroasă și rodnicăd în aceasta. Sunt botezați, sunt frați și surori; Duhul Sfânt revarsă în ei daruri și carisme pentru binele tuturor. (…) Ei nu numai că nu trebuie să se simtă excomunicați, ci pot să trăiască și să se maturizeze ca membre vii ale Bisericii, simțind-o ca o mamă care îi primește mereu, se îngrijește de ei cu afect și îi încurajează pe drumul vieții și al evangheliei”.

Dacă prin aceasta se înțelege că cei divorțați și recăsătoriți civil, care își aleg situația în deplină cunoștință și cu consimțământul deplin al voinței, nu se află într-o stare de păcat grav și că pot primi harul sfințitor și pot crește în caritate:

i). Haeretica, sacrae Scripturae contraria.

ii). Scandalosa, prava, perversa.

Mc. 10: 11-12: “Oricine va lăsa pe femeia sa şi va lua alta, săvârşeşte adulter cu ea. Iar femeia, de-şi va lăsa bărbatul ei şi se va mărita cu altul, săvârşeşte adulter.”

A se vedea și: Ex. 20:14; Mt. 5:32, 19:9; Lc. 16:18; 1 Cor. 7:10-11; Evr. 10:26-29; Conciliul de la Trento, Sesiunea 6, canoanele 19-21, 27 (DH 1569-71, 1577); Sesiunea 24, canoanele 5 și 7 (DH 1805, 1807); Inocențiu al XI-lea, Tezele condamnate ale Laxiștilor, 62-63 (DH 2162-63); Alexandru al VIII-lea, Decretul Sfântului Oficiu privind “Păcatul filozofic”, DH 2291; Ioan Paul al II-lea, Veritatis splendor, 65-70: AAS 85 (1993): 1185-89 (DH 4964-67).

7).

AL 301: “Pentru aceasta nu mai este posibil a spune că toți cei care se află în vreo situație așa-numită “iregulară” trăiesc în stare de păcat de moarte, lipsiți de harul sfințitor. Limitele nu depind, pur și simplu, de o eventuală necunoaștere a normei. Un subiect, deși cunoaște bine norma, poate avea mari dificultăți în a înțelege “valorile cuprinse în norma morală”, sau se poate afla în condiții concrete care nu-i permit să acționeze altfel și să ia alte decizii fără un nou păcat.”

Dacă prin aceasta se înțelege că un credincios catolic poate, în deplină cunoștință a unei legi divine, să aleagă în mod voluntar să o încalce în materie gravă și, cu toate acestea, să nu se afle în stare de păcat de moarte ca urmare a acestei acțiuni:

i). Haeretica, sacrae Scripturae contraria.

ii). Prava, perversa.

Conciliul de la Trento, sesiunea 6, canonul 20: “Dacă cineva spune că un om justificat, oricât de desăvârșit ar fi, nu este obligat să respecte poruncile lui Dumnezeu și ale Bisericii, ci este obligat doar să creadă, ca și cum Evanghelia ar fi doar o promisiune absolută a vieții veșnice, fără condiția ca poruncile să fie respectate, să fie anatema” (DH 1570).

A se vedea și: Mc. 8:38; Lc. 9:26; Evr. 10:26-29; 1 In. 5:17; Conciliul de la Trento, sesiunea 6, canoanele 19 și 27; Clement al XI-lea, Constituția Unigenitus, Despre erorile lui Pasquier Quesnel, 71 (DH 2471); Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică Reconciliatio et paenitentia 17: AAS 77 (1985): 222; Veritatis splendor, 65-70: AAS 85 (1993): 1185-89 (DH 4964-67).

8).

AL 301: “Pentru aceasta nu mai este posibil a spune că toți cei care se află în vreo situație așa-numită “iregulară” trăiesc în stare de păcat de moarte, lipsiți de harul sfințitor. Limitele nu depind, pur și simplu, de o eventuală necunoaștere a normei. Un subiect, deși cunoaște bine norma, poate avea mari dificultăți în a înțelege “valorile cuprinse în norma morală”, sau se poate afla în condiții concrete care nu-i permit să acționeze altfel și să ia alte decizii fără un nou păcat.”

Dacă prin aceasta se înțelege că o persoană cu deplină cunoștință a unei legi divine poate păcătui când alege să se supună acelei legi:

i). Haeretica, sacrae Scripturae contraria.

ii). Prava, perversa.

Ps. 18:8: “Legea Domnului este fără prihană, întoarce sufletele”.

A se vedea și: Ecclesiasticul 15:20; Conciliul de la Trento, sesiunea 6, canonul 20; Clement al XI-lea, Constituția Unigenitus, Despre erorile lui Pasquier Quesnel, 71 (DH 2471); Leon al XIII-lea, Libertas praestantissimum, ASS 20 (1887-88): 598 (DH 3248); Ioan Paul al II-lea, Veritatis splendor, 40: AAS 85 (1993): 1165 (DH 4953).

9).

AL 303: “Însă această conștiință poate recunoaște nu numai că o situație nu răspunde obiectiv la propunerea generală a evangheliei; poate recunoaște cu sinceritate și onestitate ceea ce pentru moment este răspunsul generos, care se poate oferi lui Dumnezeu și descoperi cu o anumită siguranță morală că aceea este dăruirea pe care Dumnezeu însuși o cere în mijlocul complexității concrete a limitelor, deși încă nu este pe deplin idealul obiectiv.”

Dacă prin aceasta se înțelege că conștiința poate judeca cu adevărat că acțiunile condamnate de Evanghelie și, în special, actele sexuale între catolici care s-au recăsătorit civil după divorț, pot fi uneori drepte din punct de vedere moral sau cerute sau poruncite de Dumnezeu:

i). Haeretica, sacrae Scripturae contraria.

ii). Scandalosa, prava, perversa, perniciosa, impia, blasphema.

Conciliul de la Trento, sesiunea 6, canonul 21: “Dacă cineva spune că Iisus Christos a fost dat de Dumnezeu oamenilor ca răscumpărător în care ei trebuie să aibă încredere, dar nu și ca legiuitor pe care ei trebuie să îl asculte, să fie anatema” (DH 1571).

Conciliul de la Trento, sesiunea 24, canonul 2: “Dacă cineva spune că este legal pentru creștini să aibă mai multe soții în același timp și că acest lucru nu este interzis de nicio lege divină, să fie anatema” (DH 1802).

Conciliul de la Trento, sesiunea 24, canonul 5: “Dacă cineva spune că legătura căsătoriei poate fi dizolvată din cauza ereziei sau a dificultăților ce rezultă din coabitare, sau din cauza absenței intenționate a unuia dintre soți, să fie anatema” (DH 1805).

Conciliul de la Trento, sesiunea 24, canonul 7: “Dacă cineva spune că Biserica este în eroare pentru că a învățat și pentru că încă învăță că, în conformitate cu doctrina evanghelică și apostolică, legătura căsătoriei nu poate fi dizolvată din cauza adulterului din partea unuia dintre soți și că niciunul dintre cei doi, nici măcar cel nevinovat, care nu a dat niciun motiv de infidelitate, nu poate contracta o altă căsătorie în timpul vieții celuilalt și că soțul care respinge o soție adulteră și se căsătorește din nou și soția care respinge soțul adulter și se căsătorește din nou, sunt amândoi vinovați de adulter, să fie anatema” (DH 1807).

A se vedea și: Ps. 5:5; Ps. 18:8-9; Ecleziasticul 15:21; Evr. 10:26-29; Iac. 1:13; 1 In. 3:7; Inocențiu al XI-lea, Tezele condamnate ale laxiștilor, 62-63 (DH 2162-63); Clement al XI-lea, Constituția Unigenitus, Despre erorile lui Pasquier Quesnel, 71 (DH 2471); Leon al XIII-lea, scrisoarea enciclică Libertas praestantissimum, ASS 20 (1887-88): 598 (DH 3248); Pius al XII-lea, Decretul Sfântului Oficiu despre etica situațională, DH 3918; Conciliul Vatican II, Constituția pastorală Gaudium et spes, 16; Ioan Paul al II-lea, Veritatis splendor, 54: AAS 85 (1993): 1177; Catehismul Bisericii Catolice, 1786-87.

10).

AL 304: “Rog cu căldură să ne amintim mereu ceea ce învață sfântul Toma de Aquino și să învățăm să asimilăm aceasta în discernământul pastoral: “Deși în lucrurile generale există o anumită necesitate, cu cât se coboară mai mult la lucrurile particulare, cu atât se găsește mai multă nedeterminare […]. În domeniul practic nu sunt egale pentru toți adevărul sau norma practică referitoare particular, ci numai referitoare la ceea ce este general; și la cei care acceptă în cazurile particulare una și aceeași normă practică, aceasta nu este la fel cunoscută de toți […]. Și cu atât mai mult crește nedeterminarea, cu cât se coboară mai mult în particular”. Este adevărat că normele generale prezintă un bine care nu trebuie niciodată lipsit de respect, nici neglijat, dar în formularea lor nu pot cuprinde absolut toate situațiile particulare.

Dacă prin aceasta se înțelege că principiile morale și adevărurile morale conținute în revelația divină și în legea naturală nu includ interdicții negative care interzic absolut anumite tipuri de acțiuni în absolut orice circumstanțe:

i). Haeretica, sacrae Scripturae contraria.

ii). Scandalosa, prava, perversa.

Ioan Paul al II-lea, Veritatis splendor 115: “Fiecare dintre noi cunoaște importanța învățăturii care constituie tema centrală a prezentei Enciclice și care astăzi este reafirmată cu autoritatea Succesorului lui Petru. Fiecare dintre noi poate observa importanța a ceea ce este în joc, nu numai pentru indivizi, ci și pentru întreaga societate, odată cu reafirmarea universalității și a imutabilității poruncilor morale, în special a celor care interzic întotdeauna și fără excepție actele rele în mod intrinsec” (DH 4971).

A se vedea și: Rom. 3:8; 1 Cor. 6:9-10; Gal. 5:19-21; Apoc. 22:15; Al IV-lea Conciliu de la Lateran, capitolul 22 (DH 815); Conciliul de la Constanța, Bula Inter cunctas, 14 (DH 1254); Paul al VI-lea, Humanae vitae, 14: AAS 60 (1968) 490-91. Ioan Paul al II-lea, Veritatis splendor, 83: AAS 85 (1993): 1199 (DH 4970).

11).

AL 308: “Îi înțeleg pe cei care preferă o pastorație mai rigidă, care să nu dea loc vreunei confuzii. Dar cred cu sinceritate că Isus vrea o Biserică atentă la binele pe care Duhul îl răspândește în mijlocul fragilității: o mamă care, chiar în momentul în care exprimă clar învățătura sa obiectivă, “nu renunță la binele posibil, deși riscă să se murdărească de noroiul de pe drum”.

Dacă prin aceasta se înțelege că Domnul nostru Iisus Christos vrea ca Biserica să-și abandoneze disciplina perenă de a le refuza Euharistia celor divorțați și recăsătoriți și de a le refuza dezlegarea celor divorțați și recăsătoriți care nu exprimă căință pentru starea de viață în care se află și o hotărâre fermă de a-și corecta viața în această privință:

i). Haeretica, sacrae Scripturae contraria.

ii). Scandalosa, prava, perversa, impia, blasphema.

1 Cor. 11:27: “Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului.”

Familiaris Consortio, 84: “Reconcilierea spirituală în sacramentul Pocăinței, care ar deschide calea către sacramentul euharistic, poate fi acordată numai acelora care, căindu-se pentru că au rupt semnul legământului și al fidelității față de Christos, sunt sincer dispuși să adopte o formă de viață care să nu fie în contradicție cu indisolubilitatea Căsătoriei. Aceasta înseamnă, concret, că atunci când bărbatul și femeia, pentru motive serioase, cum ar fi, de pildă, educarea copiilor, nu pot satisface obligația de a se despărți, “își iau angajamentul de a trăi în deplină abstinență, adică de a se abține de la actele specifice vieții conjugale”.

Al II-lea Conciliu de la Lateran, canonul 20: “Pentru că există un lucru care cauzează în mod vădit mare neliniște în Sfânta Biserică, și anume falsa penitență, îi avertizăm pe frații noștri întru episcopat și pe preoți, să nu permită ca sufletele laicilor să fie înșelate sau târâte în iad de falsele acte de penitență. Este cert că un act de penitență este fals atunci când multe păcate sunt ignorate și se face penitență doar pentru unul singur, sau atunci când penitența pentru un păcat se face în așa fel încât penitentul nu renunță la altul” (DH 717).

A se vedea și: Mt. 7:6; Mt. 22:11-13; 1 Cor. 11:28-30; Evr. 13:8; Conciliul de la Trento, sesiunea 14, Decretul despre penitență, cap. 4; Conciliul de la Trento, sesiunea 13, Decretul despre Preasfânta Euharistie (DH 1646-47); Inocențiu al XI-lea, Tezele condamnate ale laxiștilor, 60-63 (DH 2160-63); Ioan Paul al II-lea, Catehismul Bisericii Catolice, 1385, 1451, 1490.

B. Tezele care cad sub incidența unor cenzuri mai puțin grave

12).

AL 295: “Sfântul Ioan Paul al II-lea propunea așa-numita “lege a gradualității”, având conștiința că ființa umană “cunoaște, iubește și realizează binele moral după etape de creștere”. Nu este o “gradualitate a legii”, ci o gradualitate în exercitarea prudentă a actelor libere în subiecți care nu sunt în măsură să înțeleagă, să aprecieze sau să practice pe deplin exigențele obiective ale legii”.

Dacă prin aceasta se înțelege că actele libere care nu satisfac în mod deplin cerințele obiective ale Legii divine pot fi bune din punct de vedere moral:

i). Erronea in fide.

ii). Scandalosa, prava.

1 In. 3:4: “Oricine făptuieşte păcatul săvârşeşte şi nelegiuirea, şi păcatul este nelegiuirea.”

A se vedea și: Leon al XIII-lea, Libertas praestantissimum, ASS 20 (1887-88): 598 (DH 3248); Ioan Paul al II-lea, Veritatis splendor, 40: AAS 85 (1993): 1165 (DH 4953).

13).

AL 296: “Două logici străbat toată istoria Bisericii: a marginaliza și a reintegra. […] Drumul Bisericii, de la Conciliul din Ierusalim încoace, este mereu cel al lui Isus: al milostivirii și al integrării. […] Drumul Bisericii este acela de a nu condamna veșnic pe nimeni.”

AL 297; “Nimeni nu poate să fie condamnat pentru totdeauna, pentru că nu aceasta este logica evangheliei!”

Dacă prin aceasta se înțelege că în situațiile în care un infractor nu încetează să comită o infracțiune, Biserica nu are puterea sau dreptul de a aplica pedepse sau condamnări, fără ca mai târziu să le caseze sau să le ridice, sau că Biserica nu are puterea sau dreptul de a condamna și anatemiza indivizii după moartea lor:

i). Erronea in fide.

ii). Scandalosa, perniciosa, derogans praxi sive usui et disciplinae Ecclesiae.

Codul de Drept Canonic din 1983, can. 1358: “Iertarea de cenzură nu poate fi acordată decât dacă delincventul a renunțat la încăpățânare”.

Conciliul al III-lea de la Constantinopol, Condamnarea monoteliților și a Papei Honoriu I: “Cât despre acești oameni ale căror învățături hulitoare le-am respins, am și judecat necesar să alungăm numele lor din Sfânta Biserică a lui Dumnezeu, adică, numele lui Sergius, care a început să scrie despre această doctrină ticăloasă, al lui Cyrus al Alexandriei, al lui Pyrrhus, al lui Paul și al lui Petru și a celor care au prezidat pe tronul acestui oraș protejat de Dumnezeu, și la fel și al celor care le-au împărtășit ideile. Apoi și (numele) lui Theodore, fost episcop de Pharan. Toate aceste persoane sus-numite au fost menționate de Agatho, cel preasfânt și de trei ori binecuvântat Papă al bătrânei Rome, în scrisoarea sa către … împărat, și respinse de acesta, deoarece au gândit într-un mod contrar credinței noastre ortodoxe; și stabilim că aceștia sunt vrednici de anatemă. Alături de aceștia, am considerat potrivit să alungăm din Sfânta Biserică a lui Dumnezeu și să-l anatemizăm și pe Honoriu, fostul Papă al bătrânei Rome” (DH 550).

A se vedea și: Conciliul al II-lea de la Constantinopol, canoanele 11-12; Sinodul de la Lateran, canonul 18 (DH 518-20); Leon al II-lea, scrisoarea Regi Regum, DH 563; Conciliul al IV-lea de la Constantinopol, canonul 11; Conciliul de la Florența, Decretul pentru iacobiți DH 1339-46; Benedict al XV-lea, Codul de Drept Canonic din 1917, canoanele 855, 2214, 2241:1 si 2257; Ioan Paul al II-lea, Codul de Drept Canonic din 1983, canoanele 915 și 1311; Codul de Drept Canonic pentru Bisericile Orientale, canonul 1424:1.

14).

AL 298: “Divorțații care trăiesc o nouă unire, de exemplu, se pot afla în situații foarte diferite, care nu trebuie să fie catalogate sau închise în afirmații prea rigide, fără a lăsa spațiu unui adecvat discernământ personal și pastorală [sic]. Un lucru este o a doua unire consolidată în timp, cu noi copii, cu fidelitate dovedită, dăruire generoasă, angajare creștină, conștiință a iregularității propriei situații și mare dificultate de a se întoarce, fără a simți în conștiință că s-ar cădea în noi păcate”.

Dacă prin aceasta se înțelege că persoanele care sunt căsătorite civil cu alte persoane decât adevăratul lor soț pot da dovadă de virtute creștină prin fidelitatea lor din punct de vedere sexual față de partenerul lor civil:

i). Erronea in fide.

ii). Scandalosa.

1 Cor. 7:10-11: “Iar celor ce sunt căsătoriţi, le poruncesc, nu eu, ci Domnul: Femeia să nu se despartă de bărbat! Iar dacă s-a despărţit, să rămână nemăritată, sau să se împace cu bărbatul său; tot aşa bărbatul să nu-şi lase femeia. ”

A se vedea și: Gen. 2:21; Mal. 2:15-16; Mt. 5:32, 19: 9; Mc. 10:11-12; Lc. 16:18; Evr. 13:4; Scrisoarea Quam laudabiliter a lui Leon I, DH 283; Regressus ad nos a lui Leon I, DH 311-14; Scrisoarea Gaudemus Domino a lui Inocențiu al III-lea, DH 777-79; Conciliul al II-lea de la Lyon, Profesiunea de credință a Împăratului Mihael Paleologul (DH 860); Conciliul de la Trento, Sesiunea 24, canoanele 5, 7; Pius al Vl-lea, Rescript. ad Episc. Agriens, 11 iulie 1789; Arcanum, ASS 12 (1879-80): 388-94; Pius al XI-lea, Casti connubii, AAS 22 (1930): 546-50 (cf. Dz 3706-10); Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică Familiaris Consortio, 19, 80-81, 84: AAS 74 (1982) 92-149; Catehismul Bisericii Catolice, 1643-1649.

15).

AL 298: “Biserica recunoaște situații în care “bărbatul și femeia, din motive serioase – cum ar fi, de exemplu, educația copiilor – nu pot satisface obligația despărțirii”. [notă de subsol 329] În aceste situații, mulți, cunoscând și acceptând posibilitatea de a conviețui “ca frate și soră” pe care Biserica le-o oferă, afirmă că, dacă lipsesc unele exprimări de intimitate, “nu este rar ca fidelitatea să fie pusă în pericol și să poată fi compromis binele copiilor”.

{N.B. Ultima clauză în ghilimele duble aplică în mod eronat celor divorțați și recăsătoriți civil o declarație a Conciliului Vatican II, Gaudium et spes, 51, care se referă exclusiv la cuplurile căsătorite în mod valid.}

Dacă prin aceasta se înțelege aprobarea pretenției că persoanele divorțate și recăsătorite civil sunt mai degrabă obligate la fidelitate sexuală una față de cealaltă, și nu față de adevărații lor soți, sau că traiul lor “ca frate și soră” ar reprezenta fie o ocazie culpabilă de păcat împotriva acestei pretinse obligații, fie o cauză culpabilă de vătămare a copiilor lor:

i) Erronea in fide.

ii) Scandalosa, prava, perversa.

Ecleziasticul 15:21: “Şi nimănui n-a poruncit să lucreze nelegiuit şi nimănui n-a dat libertate să păcătuiască.”

A se vedea și: Rom. 3:8, 8:28; 1 Tes. 4:7; Iac. 1:13-14; Ioan Paul al II-lea, Veritatis splendor, 79-83: AAS 85 (1993):1197-99 (vezi DH 4969-70).

16).

AL 300: “Deoarece “gradul de responsabilitate nu este egal în toate cazurile”, consecințele sau efectele unei norme nu trebuie să fie în mod necesar mereu aceleași. [Nota de subsol 336] Nici cât privește disciplina sacramentală, din moment ce discernământul poate recunoaște că într-o situație particulară nu există păcat grav.”

AL 305: “Din cauza condiționărilor sau a factorilor atenuanți, este posibil ca, într-o situație obiectivă de păcat – care să nu fie subiectiv vinovată sau care să nu fie vinovată în mod deplin – să se poată trăi în harul lui Dumnezeu, să se poată iubi și crește în viața de har și de caritate, primind în acest scop ajutorul Bisericii. [Nota de subsol 351] În anumite cazuri ar putea să fie și ajutorul sacramentelor. Pentru aceasta, “le reamintesc preoților că scaunul de spovadă nu trebuie să fie o sală de tortură, ci locul milostivirii Domnului”. La fel semnalez că Euharistia “nu este un premiu pentru cei perfecți, ci un remediu generos și un aliment pentru cei slabi”.

Dacă prin aceasta se înțelege că absența unei greșeli grave în virtutea responsabilității diminuate poate permite admiterea la Euharistie a celor divorțați și recăsătoriți civil care nu se despart și nici nu se angajează să trăiască în perfectă continență, ci rămân într-o stare obiectivă de adulter și bigamie:

i). Erronea in fide, falsa.

ii). Scandalosa.

Ioan Paul al II-lea, Familiaris Consortio 84: “Biserica își reafirmă practica – bazată pe Sfânta Scriptură – de a nu-i admite la comuniunea euharistică pe cei divorțați și recăsătoriți. Ei sunt cei care s-au făcut nevrednici de a fi admiși, din moment ce starea și condiția lor de viață contrazic obiectiv acea uniune de iubire dintre Christos și Biserică, semnificată și realizată de Sfânta Euharistie. Și mai există încă un motiv pastoral special: dacă aceste persoane ar fi admise la sfânta Euharistie, credincioșii ar fi induși în eroare și confuzie cu privire la doctrina Bisericii referitoare la indisolubilitatea căsătoriei.

Reconcilierea spirituală în sacramentul Pocăinței, care ar deschide calea către sacramentul euharistic, poate fi acordată doar celor care, căindu-se pentru că au rupt semnul legământului și al fidelității față de Christos, sunt sincer dispuși să adopte o formă de viață care să nu fie în contradicție cu indisolubilitatea căsătoriei. Aceasta înseamnă, în practică, că atunci când bărbatul și femeia, pentru motive serioase, cum ar fi, de pildă, educarea copiilor, nu pot satisface obligația de a se despărți, “își iau angajamentul de a trăi în deplină abstinență, adică de a se abține de la actele specifice vieții conjugale”.

1 In. 2:20: ” Iar voi, ungere aveţi de la Cel Sfânt şi ştiţi toate”.

A se vedea și Ez. 3:17; Mt. 28:20; 1 Cor. 11:27-29; Efes. 5:30-32; Al II-lea Conciliu de la Lateran, DH 717; Paul al V-lea, Rituale Romanum, 49; Papa Benedict al XIV-lea, Confirmarea Sinodului Maroniților; Scrisoarea enciclică Ex omnibus; Benedict al XV-lea, Codul de Drept Canonic din 1917, canonul 855; Ioan Paul al II-lea, Codul de Drept Canonic din 1983, canonul 915; Congregația pentru Doctrina Credinței, Scrisoare către Episcopii Bisericii Catolice cu privire la primirea Împărtășaniei Euharistice de către acei credincioși care, după un divorț, au contractat o nouă căsătorie, AAS 86 (1994): 974-79; Codul de Drept Canonic pentru Bisericile Orientale, canonul 712; Catehismul Bisericii Catolice, 1650, 2390; Congregația pentru Doctrina Credinței, Cu privire la unele obiecții la Învățătura Bisericii despre primirea Sfintei Împărtășanii de către credincioșii divorțați și recăsătoriți, în “Documenti e Studi”, Despre grija pastorală a celor divorțați și recăsătoriți, Cetatea Vaticanului 1998, pp 20-29; Consiliul Pontifical pentru Textele Legislative (PCLT), “Declarație cu privire la admiterea la Sfânta Împărtășanie a credincioșilor care au divorțat și s-au recăsătorit”, on-line la http://www.vatican.va/roman_curia/pontifical_councils/intrptxt/documents/rc_pc_intrpt xt_doc_20000706_declaration_en.html; Benedict al XVI-lea, Exortația apostolică Sacramentum Caritatis 29: AAS 99 (2007), 128-29.

17).

AL 298: “Divorțații care trăiesc o nouă unire, de exemplu, se pot afla în situații foarte diferite, care nu trebuie să fie catalogate sau închise în afirmații prea rigide, fără a lăsa spațiu unui adecvat discernământ personal și pastorală [sic]. Un lucru este o a doua unire consolidată în timp, cu noi copii, cu fidelitate dovedită, dăruire generoasă, angajare creștină, conștiință a iregularității propriei situații și mare dificultate de a se întoarce, fără a simți în conștiință că s-ar cădea în noi păcate”.

Dacă prin aceasta se înțelege că cei divorțați și recăsătoriți pot fie să păcătuiască, fie să se expună în mod culpabil la ocazia de a păcatui prin abținerea de la relații sexuale, în conformitate cu învățătura și disciplina perenă a Bisericii:

i). Temeraria, falsa.

ii). Scandalosa, prava, derogans praxi et disciplinae Ecclesiae.

Ecleziasticul 15:16: “De vei vrea, vei ţine poruncile şi credinţa şi vei face cele bine-plăcute.”

A se vedea și: 1 Cor. 7:11, 10:13; Ioan Paul al II-lea, Veritatis splendor, 102-03: AAS 85 (1993): 1213-14; Exortația apostolică Familiaris Consortio, 84, AAS 74 (1982) 92-149; Catehismul Bisericii Catolice, 1650; Benedict al XVI-lea, Exortația apostolică Sacramentum Caritatis 99 (2007), 128-29.

18).

AL 298: “Există și cazul celor care au făcut mari eforturi pentru a salva prima căsătorie și au îndurat o abandonare nedreaptă, sau acela al “celor care au contractat a doua căsătorie în vederea educării copiilor și uneori subiectiv sunt convinși în conștiință că prima căsătorie, care acum este distrusă în mod ireparabil, n-ar fi fost niciodată validă”.

Dacă prin aceasta se înțelege că certitudinea subiectivă în conștiință despre invaliditatea unei căsătorii anterioare este în sine suficientă pentru a-i absolvi de vină sau de sancțiune legală pe cei care încheie o nouă căsătorie, când căsătoria lor anterioară este recunoscută de către Biserică ca fiind validă:

i). Temeraria, falsa.

ii). Scandalosa.

Conciliul de la Trento, Sesiunea 24, canonul 12: “Dacă cineva spune că cauzele matrimoniale nu țin de jurisdicția judecătorilor ecleziali, să fie anatema” (DH 1812).

A se vedea și: Leon al XIII-lea, Arcanum, ASS 12 (1879), 393; Ioan Paul al II-lea, Codul de Drept Canonic din 1983, canoanele 1059-60, 1085.

19).

AL 311: “Învățătura teologiei morale nu ar trebui să neglijeze să-și însușească aceste considerații.”

Dacă prin aceasta se înțelege că predarea teologiei morale în Biserica Catolică ar trebui să prezinte vreuna dintre tezele cenzurate mai sus ca fiind probabile sau adevărate:

i). Falsa.

ii). Scandalosa, prava, perversa, perniciosa.

Mat. 5:19: “Deci, cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor “.

A se vedea și: Is. 5:20; Mt. 28:20; 1 Tim. 6:20; Iac. 3:1; Pius al IX-lea, Bula Ineffabilis Deus, DH 2802; Conciliul Vatican I, Constituția Dei Filius, cap. 4 (DH 3020); Pius al X-lea, Motu proprio Sacrorum antistitum, DH 3541; Conciliul Vatican I, Constituția Dei Filius, cap. 4 (DH 3020); Congregația pentru Doctrina Credinței, Iusiurandum fidelitatis in suscipiendo officio nomine ecclesiae exercendo, AAS 81 (1989): 106; Congregația pentru Doctrina Credinței, Donum veritatis, Despre vocația eclezială a teologului, AAS 82 (1990): 1559; Ioan Paul al II-lea, Veritatis splendor, 115-16: AAS 85 (1993): 1223-24; Benedict al XVI-lea, Congregația pentru Doctrina Credinței, Notificare privind lucrările Părintelui Jon Sobrino SJ, 2 (DH 5107).

Tezele cenzurate mai sus au fost condamnate în numeroase documente magisteriale anterioare. Este imperios necesar ca Pontiful Suprem să repete condamnarea lor într-o manieră definitivă și finală și să declare cu autoritate că Amoris laetitia nu cere ca vreuna dintre ele să fie crezute sau să fie considerate că ar putea fi adevărate.


Lista completă a autorilor:

(vezi sursa)

Dr Jose Tomas Alvarado
Associate Professor
Institute of Philosophy, Pontifical Catholic University of Chile

Rev Fr Scott Anthony Armstrong PhD
Brisbane Oratory in formation

Rev Claude Barthe

Rev Ray Blake
Parish priest of the diocese of Arundel and Brighton

Fr Louis-Marie de Blignieres FSVF
Doctor of Philosophy

Dr Philip Blosser
Professor of Philosophy
Sacred Heart Major Seminary, Archdiocese of Detroit

Mgr Ignacio Barreiro Carambula, STD, JD
Chaplain and Faculty Member of the Roman Forum

Rev Fr Thomas Crean OP, STD
Holy Cross parish, Leicester

Fr Albert-Marie Crignion FSVF
Doctor designatus of Theology

Roberto de Mattei
Professor of History of Christianity, European University of Rome

Cyrille Dounot JCL
Professor of Law, the University of Auvergne
Ecclesiastical advocate, archdiocese of Lyon

Fr Neil Ferguson OP, MA, BD
Lecturer in sacred Scripture, Blackfriars Hall, University of Oxford

Dr Alan Fimister STL, PhD
Assistant Professor of Theology, St. John Vianney Seminary, archdiocese of Denver

Luke Gormally
Director Emeritus, The Linacre Centre for Healthcare Ethics
Sometime Research Professor, Ave Maria School of Law, Ann Arbor, Michigan
Ordinary Member, The Pontifical Academy for Life

Carlos A Casanova Guerra
Doctor of Philosophy, Full Professor of Universidad Santo Tomas de Chile

Rev Brian W Harrison OS, MA, STD
Associate Professor of Theology (retired), Pontifical University of Puerto Rico; Scholar-in-Residence, Oblates of Wisdom Study Center, St. Louis, Missouri; Chaplain, St. Mary of Victories Chapel, St. Louis, Missouri

Rev Simon Henry BA (Hons), MA
Parish priest of the archdiocese of Liverpool

Rev John Hunwicke
Former Senior Research Fellow, Pusey House, Oxford; Priest of the Ordinariate of Our Lady of Walsingham

Peter A Kwasniewski PhD

Philosophy Professor, Wyoming Catholic College

Dr. John RT Lamont STL, D.Phil.

Fr Serafino M Lanzetta, PhD
Lecturer in Dogmatic Theology, Theological Faculty of Lugano, Switzerland

Priest in charge of St Mary’s, Gosport, in the diocese of Portsmouth

Dr Anthony McCarthy
Visiting Lecturer in Moral Philosophy at the International Theological Institute, Austria

Rev Stephen Morgan D.Phil (Oxon)
Lecturer & Tutor in Theology, Maryvale Higher Institute of Religious Sciences

Don Alfredo Morselli STL
Parish priest of the archdiocese of Bologna

Rev Richard A Munkelt PhD
Chaplain and Faculty Member, Roman Forum

Fr Aidan Nichols OP, PhD
Formerly John Paul II Lecturer in Roman Catholic Theology, University of Oxford
Prior of the Convent of St. Michael, Cambridge

Fr Robert Nortz MMA, STL
Director of Studies, Monastery of the Most Holy Trinity, Massachusetts (Maronite)

Rev John Osman MA, STL
Parish priest in the archdiocese of Birmingham, former Catholic chaplain to the University of Cambridge

Christopher D Owens STL (Cand.)
Adjunct Instructor, Faculty of Theology and Religious Studies, St. John’s University (NYC)
Director, St Albert the Great Center for Scholastic Studies

Rev David Palmer MA
Ordinariate of Our Lady of Walsingham
Chair of Marriage and Family Life Commission, Diocese of Nottingham

Dr Paolo Pasqualucci
Professor of Philosophy (retired), University of Perugia

Dr Claudio Pierantoni
Professor of Medieval Philosophy in the Philosophy Faculty of the University of Chile
Former Professor of Church History and Patrology at the Faculty of Theology of the Pontificia Universidad Catolica de Chile
Member of the International Association of Patristic Studies

Fr Anthony Pillari JCL (Cand.)
Priest of the archdiocese of San Antonio, chaplain to Carmelite nuns

Prof Enrico Maria Radaelli
International Science and Commonsense Association (ISCA)
Department of Metaphysics of Beauty and Philosophy of Arts, Research Director

Dr John C. Rao D.Phil. (Oxford)
Associate Professor of History, St. John’s University (NYC)
Chairman, Roman Forum

Fr Reginald-Marie Rivoire FSVF
Doctor designatus of canon law

Rt Rev Giovanni Scalese CRSP, SThL, D.Phil.
Ordinary of Afghanistan

Dr Joseph Shaw
Fellow and Tutor in Philosophy at St. Benet’s Hall, Oxford University

Dr Anna M. Silvas FAHA
Adjunct research fellow, University of New England, NSW, Australia

Michael G. Sirilla, PhD
Professor of Systematic and Dogmatic Theology, Franciscan University of Steubenville

Professor Dr Thomas Stark
Phil.-Theol. Hochschule Benedikt XVI, Heiligenkreuz

Rev Glen Tattersall
Parish priest, Parish of Bl. John Henry Newman, archdiocese of Melbourne
Rector, St. Aloysius’ Church

Giovanni Turco
Professor of the Philosophy of Public Law, University of Udine

Fr Edmund Waldstein OCist.
Vice-Rector of the Leopoldinum seminary and lecturer in moral theology at the Phil.-Theol. HochschuleBenedikt XVI, Heiligenkreuz

Nicholas Warembourg
Professeur agrege des facultes de droit
Ecole de Droit de la Sorbonne – Universite Paris 1

  1. Cf. Lucien Choupin, Valeur des décisions doctrinales et disciplinaires du Saint-Siège, Ed. a doua. (Paris: Beauchesne, 1913), pp 52-55; și A.-M. Aubry, Obéir ou assentir? De la «soumission religieuse» au magistère simplement authentique, Paris, DDB, colectia «Sed 1 Contra», 2015. ↩︎
  2. A se vedea H. Quilliet, “Censures doctrinales” DTC II, 2101-2113, și Congregația pentru Doctrina Credinței, “Comentariu doctrinal privind formula de încheiere a Professio fidei”, 29 iunie 1998. ↩︎
  3. Referințele scripturale sunt luate din Vulgata sau din neo-Vulgata. ↩︎
  4. Toate trimiterile din Denzinger sunt preluate din ediția a 43-a. ↩︎