Cinstită să fie nunta întru toate (Evrei 13:4)

Trăim într-o epocă în care numeroase forțe caută să distrugă sau să deformeze căsătoria și familia. Într-adevăr, ideologiile seculare profită de criza familiei și o agravează, acesta fiind rezultatul unui proces de decadență culturală și morală. Acest proces îi determină pe catolici să se adapteze la societatea noastră neo-păgână. “Potrivirea cu acest veac” (Rom. 12:2) este adesea stimulată de o lipsă de credință și, prin urmare, de o lipsă a spiritului supranatural de acceptare a misterul Crucii lui Christos și de o absență a rugăciunii și a pocăinței.

Diagnosticul Conciliul Vatican II cu privire la relele care afectează instituția căsătoriei și a familiei este mai valabil decât oricând: “căci este întunecată de poligamie, de plaga divorțului, de așa-zisa dragoste liberă sau de alte deformări. Mai mult, iubirea conjugală este prea adesea pângărită de egoism, de hedonism și de practici ilicite împotriva procreării.” (Conciliul Vatican II, Constituția pastorală Gaudium et spes, 7 decembrie 1965, n. 47).

Până de curând, Biserica Catolică a rămas fortăreața căsătoriei și familiei adevărate, dar erorile despre aceste două instituții divine sunt larg răspândite astăzi în cercurile catolice, mai ales după Sinoadele extraordinare și ordinare despre familie, care au avut loc în 2014, respectiv 2015, și după publicarea exortației apostolice post-sinodale Amoris Laetitia.

Confruntați cu această ofensivă, subsemnații se simt obligați moralmente să-și declare hotărârea de a rămâne fideli învățăturilor constante ale Bisericii cu privire la morală și Sacramentele Căsătoriei, Reconcilierii și Euharistiei, precum și disciplinei sale veșnice în ceea ce privește aceste sacramente.

I. În ceea ce privește castitatea, căsătoria și drepturile părinților

1. Reiterăm cu fermitate adevărul că toate formele de conviețuire more uxorio (ca soț și soție), în afara unei căsătorii valide contravin în mod grav voinței lui Dumnezeu în poruncile Sale sfinte și, în consecință, nu pot contribui la progresul moral și spiritual al celor implicați sau al societății.

“Prin însăşi natura lor, instituţia căsătoriei şi iubirea conjugală sunt orânduite în vederea procreării şi educării copiilor, şi prin aceasta îşi află încoronarea. Astfel, bărbatul şi femeia care, prin legământul conjugal “nu mai sunt doi, ci un singur trup” (Matei 19:6). Această unire intimă, dăruire reciprocă dintre două persoane precum şi binele copiilor pretind fidelitatea deplină a soţilor şi unitatea indisolubilă dintre ei… Soții creștini sunt întăriţi şi, într-un fel, consacraţi printr-un sacrament special în vederea îndatoririlor şi a demnităţii lor” (Conciliul Vatican II, Constituția pastorală Gaudium et spes, 7 decembrie 1965, n. 48).

2. Reiterăm cu fermitate adevărul că căsătoria și actul conjugal au atât scop procreativ, cât și unitiv, și că fiecare act conjugal trebuie să fie deschis darului vieții. Mai mult decât atât, noi afirmăm că această învățătură este definitivă și de neschimbat.

”Se exclude, la fel, după cum a declarat în repetate rânduri magisteriul Bisericii, sterilizarea directă, definitivă sau temporară, atât a bărbatului cât și a femeii. Este exclusă de asemenea orice acțiune, care – fie în pregătirea actului sexual, fie în desfășurarea lui, fie în dezvoltarea consecințelor lui naturale – și-ar propune drept scop sau mijloc să împiedice procrearea. Nu se pot invoca drept motive valabile pentru a justifica actele conjugale făcute în mod intenționat nefecunde, că trebuie ales un rău mai mic sau faptul că aceste acte ar constitui un tot cu actele fecunde care au precedat sau care vor urma, bucurându-se de una și aceeași corectitudine morală. Într-adevăr, dacă uneori e permis să tolerezi un rău moral mai mic pentru a evita un rău mai mare sau pentru a promova un bine mai mare, nu este permis nici pentru cele mai grave motive să faci răul, pentru ca din el să rezulte un bine (Rom 3:8), adică să faci un obiect al unui act pozitiv al voinței ceea ce este din firea sa o dezordine și, în consecință, un lucru nedemn de persoana umană, chiar când este intenția de a apăra sau promova bunuri individuale, familiale sau sociale. E deci o greșeală a crede că un act conjugal făcut în mod voluntar nefecund și, în consecință în esența sa rău, poate fi făcut bun prin ansamblul unei vieți conjugale fecunde” (Paul al VI-lea, Enciclica Humanae vitae, 25 iulie 1968, n. 14).

3. Reiterăm în mod ferm adevărul că așa-numita educație sexuală este un drept fundamental și primar al părinților, care trebuie efectuată întotdeauna sub îndrumarea lor atentă, fie acasă, fie în centrele educaționale pe care aceștia le aleg și le controlează.

“Un alt pericol foarte grav este faptul că, în prezent, naturalismul invadează domeniul educației, în acea exterm de delicată problemă a purității moralei. Mult prea frecventă este eroarea celor care cu o siguranță periculoasă și cu un termen josnic propagă o așa-numită educație sexuală, imaginându-și în mod greșit că ei pot înarma pe tineri în avans împotriva pericolelor senzualității prin mijloace pur naturale, cum ar fi o inițiere temerară și o instrucțiune precaută pentru toți, fără discriminare, chiar și în public; și, mai rău, prin expunerea lor de la o vârstă fragedă la astfel de ocazii, pentru a-i obișnui – după cum se susține – și astfel a-i întări împotriva unor astfel de pericole” (Pius al XI-lea, Enciclica Divini Illius Magistri, 31 decembrie 1929, n. 65).

”Va fi de datoria voastră față de fiicele voastre, de datoria tatălui față de fii, de a dezvălui cu atenție și delicatețe adevărul [despre legile misterioase și minunate ale vieții], în măsura în care se consideră necesar a da un răspuns prudent, adevărat și creștin la aceste întrebări și de a-i liniști.” (Pius al XII-lea, Alocuțiune către mame de familie italiene, 26 octombrie 1941).

”[Educarea opiniei publice este] pervertită în acest domeniu de propaganda despre care nu ezităm să o numim rea, chiar dacă uneori ea își are originea în surse catolice și își propune să progreseze în rândul catolicilor – și chiar dacă cei care o promovează nu par a fi conștienți de faptul că sunt induși în eroare de spiritul răului. Aici ne gândim la scrieri, cărți și articole privind inițierea sexuală… Chiar și principiile ilustrate atât de înțelept de predecesorul nostru Pius al XI-lea, în enciclica Divini Illius Magistri, cu privire la educația sexuală și la întrebări legate de aceasta sunt date la o parte – un trist semn al vremurilor! Ei spun, cu un zâmbet compătimitor: “Pius al XI-lea a scris aceste lucruri acum douăzeci de ani pentru timpurile sale! De atunci, lumea a parcurs o cale lungă! … Luptați împreună, fără timiditate sau respect uman, pentru a stopa și reduce aceste mișcări care se autorizează și se deghizează sub orice fel de nume sau patronaj” (Pius al XII-lea, Alocuțiunea către un grup de tați de familie din Franța, 18 septembrie 1951).

”Se recomandă respectarea dreptului copilului sau al tânărului de a se sustrage de la orice formă de instruire sexuală oferită în afara familiei. Nici copiii, nici ceilalți membri ai familiei lor nu ar trebui penalizați sau discriminați vreodată din cauza aceastei decizii” (Consiliul Pontifical pentru Familie, Adevărul și semnificația sexualității umane: Ghid pentru educație în cadrul familiei, 8 decembrie 1995, nr. 120).

”Când se predă doctrina și morala catolică despre sexualitate, trebuie luate în considerare efectele pe termen lung ale păcatului strămoșesc (originar), adică, slăbiciunea umană și nevoia de harul lui Dumnezeu pentru a birui ispitele și pentru a evita păcatul” (Consiliul Pontifical pentru familie, Ghid pentru educație în cadrul familiei, 8 decembrie 1995, n. 123).

”Niciun material de natură erotică nu trebuie prezentat copiilor sau tinerilor de orice vârstă, în mod individual sau într-un grup. Acest principiu de decență trebuie să protejeze virtutea castității creștine. Prin urmare, în transmiterea informațiilor sexuale în contextul educației pentru dragoste, instruirea trebuie să fie întotdeauna “pozitivă și prudentă” și “clară și delicată”. Aceste patru cuvinte folosite de Biserica Catolică exclud orice formă de conținut inacceptabil în educația sexuală” (Consiliul Pontifical pentru Familie, Ghid pentru educație din cadrul familiei, 8 decembrie 1995, n. 126).

”Părinții de azi ar trebui să fie atenți la modurile prin care educația imorală poate fi transmisă copiilor lor prin diverse metode promovate de grupuri cu poziții și interese contrare moralei creștine. Ar fi imposibil să se indice toate metodele inacceptabile. Aici sunt prezentate doar unele dintre cele mai răspândite metode care amenință drepturile părinților și viața morală a copiilor lor. În primul rând, părinții trebuie să respingă educația sexuală secularizată și anti-natalistă, care îl pune pe Dumnezeu la periferia vieții și privește nașterea unui copil ca pe o amenințare. Această educație sexuală este răspândită de către mari organizații și asociații internaționale care promovează avortul, sterilizarea și contracepția. Aceste organizații doresc să impună un stil de viață fals, opus adevărului sexualității umane” (Consiliul Pontifical pentru Familie, Ghid pentru educație în cadrul familiei, 8 decembrie 1995, nn.) 135-6.

4. Reiterăm cu fermitate adevărul potrivit căruia consacrarea definitivă a unei persoane lui Dumnezeu printr-o viață de castitate perfectă este în mod obiectiv mai excelentă decât căsătoria, pentru că ea este un fel de căsătorie spirituală în care sufletul este căsătorit cu Christos. Fecioria sacră a fost propusă de Mântuitorul nostru divin și de Sfântul Paul ca o stare de viață, complementară căsătoriei, dar care în mod obiectiv este mai perfectă decât ea.

“Această doctrină despre excelența fecioriei și a celibatului și despre superioritatea ei față decăsătorie a fost, așa cum am spus deja, revelată de Mântuitorul nostru divin și de Apostolul neamurilor; Tot așa, a fost definită în mod solemn ca dogmă de credință divină de către Sfântul Conciliu de la Trento (Ses. XXIV, can. 10) și a fost explicată în același mod de toți sfinții Părinți și Doctori ai Bisericii. În cele din urmă, Noi și predecesorii noștri am expus-o de multe ori și am recomandat-o cu seriozitate ori de câte ori am avut ocazia. Dar, atacurile recente asupra acestei doctrine tradiționale a Bisericii, pericolul pe care îl constituie și prejudiciul pe care îl aduc sufletelor credincioșilor ne fac, în îndeplinirea atribuțiilor datoriei noastre, să abordăm această chestiune încă o dată în această scrisoare enciclică și să denunțăm aceste erori, atât de des prezentate sub aparența amăgitoare a adevărului” (Pius al XII-lea, Enciclica Sacra virginitas, 25 martie 1954, n. 32).

II. În ceea ce privește coabitarea, uniunile între persoane de același sex și recăsătoria civilă după divorț

5. Reiterăm cu fermitate adevărul că între uniunea iregulară a unui bărbat care trăiește în concubinaj cu o femeie sau a două persoane de același sex și căsătorie, nu poate fi pus niciodată semnul egalității, că aceste uniuni nu pot fi nici considerate licite din punct de vedere moral sau recunoscute juridic, și este greșit să se afirme că acestea sunt tipuri de familie care pot oferi o anumită stabilitate.

“Prin urmare, natura acestui contract, specifică numai ei, o face cu totul diferită, nu numai de unirea animalelor prin instinctul orb al naturii în care nici rațiunea, nici voința liberă nu joacă vreun rol, ci și de uniunile întâmplătoare ale oamenilor, care sunt foarte îndepărtate de toate uniunile adevărate și onorabile ale voinței și care nu se bucură de niciunul dintre drepturile vieții de familie. De aici devine clar că autoritatea legitimă are dreptul și, prin urmare, datoria de a limita, a preveni și a pedepsi acele uniuni rușinoase care se opun rațiunii și naturii” (Pius al XI-lea, Enciclica Casti Connubii, 31 Decembrie 1930).

“Familia nu poate fi pusă pe același nivel cu simplele asociații sau uniuni, iar acestea din urmă nu se pot bucura de drepturile specifice legate de protecția angajamentului conjugal și de familia bazată pe căsătorie, o comunitate stabilă de viață și de iubire, rezultatul unei dăruiri și fidelități totale a soților, deschiși vieții” (Ioan Paul al II-lea, Discurs la a doua întâlnire a politicienilor și a parlamentarilor europeni [organizat de Consiliul Pontifical pentru Familie], 23 octombrie, 1998).

”Este util să se înțeleagă diferențele substanțiale dintre căsătorie și uniunile de facto. Aceasta este rădăcina diferenței dintre familia care își are originea în căsătorie și comunitatea care își are originea într-o uniune de facto. Comunitatea familiei se naște din legământul unirii soților. Căsătoria care rezultă din acest legământ al iubirii conjugale nu este creată de nicio autoritate publică: este o instituție naturală și originală, care există de dinainte de aceasta. În uniunile de facto, pe de altă parte, afecțiunea reciprocă este pusă în comun, dar, în același timp, lipsește legătura căsătoriei, cu dimensiunea sa publică originală care îi dă familiei temelia” (Consiliul Pontifical pentru Familie, Declarație cu privire la familie, căsătorie și uniunile “de facto”, 26 iulie, 2000).

6. Reiterăm cu fermitate adevărul că uniunile iregulare în care conviețuiesc catolicii care nu s-au căsătorit niciodată în Biserică sau divorțații care au încercat să se căsătorească civil, contrazic în mod radical și nu pot exprima binele căsătoriei creștine, nici parțial, nici în mod analog, iar acestea ar trebui privite ca un mod de viață păcătos sau ca o ocazie permanentă de a păcătui grav. În plus, este greșit să se afirme că ele pot fi o ocazie compusă din elemente constructive care să ducă la căsătorie căci, în ciuda oricăror similitudini materiale pe care le poate prezenta, o căsătorie validă și o uniune iregulară reprezintă două realități morale cu totul diferite și opuse: Una este conformă voinței lui Dumnezeu, iar cealaltă o încalcă și este, prin urmare, păcătoasă.

“Astăzi, sunt mulți cei care revendică dreptul la uniune sexuală înainte de căsătorie, cel puțin în acele cazuri în care intenția fermă de a se căsători și afecțiunea care este deja într-un fel conjugală în psihologia subiecților necesită această completare, pe care le judecă a fi de aceeași natură. Acest lucru este valabil în special atunci când circumstanțele împiedică celebrarea căsătoriei sau când această relație intimă pare necesară pentru a ține vie dragostea. Această opinie este contrară doctrinei creștine, care prevede că fiecare act genital trebuie să aibă loc în cadrul căsătoriei… În realitate, prin căsătorie, dragostea persoanelor căsătorite este încorporată în acea iubire pe care Christos o are în mod irevocabil pentru Biserică (Efes. 5: 25-32), în timp ce uniunea sexuală desfrânată (1 Corinteni 6:12-20) pângărește templul Duhului Sfânt, care este creștinul” (Sfânta Congregație pentru Doctrina Credinței, Persona Humana: Declarație cu privire la anumite întrebări referitoare la etica sexuală, 29 decembrie 1975, n. VII).

”Putem identifica și înțelege diferența esențială dintre o simplă uniune de facto – cu toate că ea pretinde că se bazează pe dragoste – și căsătorie, în care iubirea este exprimată într-un angajament care nu este numai moral, ci riguros juridic. La rândul ei, legătura asumată reciproc are un efect de consolidare, asupra dragostei din care se naște, încurajând permanența acesteia în avantajul partenerilor, al copiiilor și al societății însăși” (Ioan Paul al II-lea, Discurs la Tribunalul Rotei Romane, 21 ianuarie 1999).

7. Reiterăm cu fermitate adevărul că uniunile iregulare nu pot satisface cerințele obiective ale legii lui Dumnezeu. Ele nu pot fi considerate bune din punct de vedere moral, nici nu pot fi recomandate ca o împlinire prudentă și graduală a legii divine, nici chiar pentru cei care nu par a fi în măsură să înțeleagă, să aprecieze sau să satisfacă pe deplin cerințele acestei legi. “Legea pastorală a gradualității” cere o ruptură decisivă cu păcatul, însoțită de progres către acceptarea completă a voinței lui Dumnezeu și a cerințelor Lui iubitoare.

”Dacă actele sunt rele în mod intrinsec, o intenţie bună sau anumite împrejurări le pot micşora răutatea, dar nu le-o pot suprima. Acestea sunt acte rele “în mod iremediabil”; prin sine şi în sine, ele nu pot fi orientate spre Dumnezeu şi spre binele persoanei: “Cât despre actele care sunt păcate în sine (cum iam opera ipsa peccata sunt) – scrie sfântul Augustin – ca furtul, desfrânarea, blasfemia, sau alte acte asemănătoare, cine ar îndrăzni să afirme că, îndeplinite din motive bune (causis bonis), ar înceta să mai fie păcate sau, lucru încă şi mai absurd, ar fi păcate îndreptăţite? (Contra Mendacium, VII, 18). De aceea, împrejurările sau intenţiile nu vor putea niciodată să transforme un act rău în mod intrinsec din cauza obiectului său, într-un act bun “din punct de vedere subiectiv” într-o opțiune justificabilă.” (Ioan Paul al II-lea, Enciclica Veritatis splendor, 6 august 1993, n. 81).

”Uneori se pare că se fac eforturi concertate pentru a prezenta ca “normale” și atractive, chiar fascinante, situațiile care sunt, de fapt, “iregulare” (Ioan Paul al II-lea, Scrisoare către familii Gratissimam sane, 2 februarie 1994, n. 5).

III. În ceea ce privește Legea naturală și conștiința individuală

8. Reiterăm cu fermitate adevărul că, în procesul cu caracter profund personal de luare a deciziilor, legea morală naturală nu este doar o simplă sursă obiectivă de inspirație, ci mai degrabă legea eternă a lui Dumnezeu. Conștiința nu este sursa binelui și răului, ci o aducere aminte a modului în care o acțiune trebuie să respecte o cerință extrinsecă omului, și anume aluzia subiectivă și imediată a unei legi superioare, pe care trebuie să o numim naturală.

”Legea naturală este înscrisă şi întipărită în inima tuturor şi a fiecărui om, căci nimic altceva decât însăşi raţiunea omului ne porunceşte să facem binele şi ne interzice să păcătuim…” autoritatea legii rezidă în puterea sa de a impune îndatoriri, de a conferi drepturi şi de a sancţiona anumite comportamente… “legea naturală este însăşi Legea veşnică, înscrisă în fiinţele înzestrate cu raţiune şi care le înclină spre actul şi scopul care le sunt proprii; ea nu este altceva decât raţiunea veşnică a lui Dumnezeu, Creatorul şi Cârmuitorul universului” (Ioan Paul al II-lea, Enciclica Veritatis splendor, 6 august 1993, n. 44, citându-l pe Leon al XIII-lea, Enciclica Libertas Praestantissimum și Sf. Toma de Aquino, Summa Theologiae, I-II, q. 91, a. 2).

9. Reiterăm cu fermitate adevărul că o conștiință bine formată, capabilă să discearnă în mod corect în situații complexe, niciodată nu va ajunge la concluzia că, date fiind limitările persoanei, rămânânerea ei într-o situație care contrazice în mod obiectiv înțelegerea creștină a căsătoriei, poate reprezenta răspunsul ei cel mai bun la Evanghelie. A presupune că slăbiciunea conștiinței unui individ este criteriul adevărului moral este un lucru inacceptabil, care nu poate fi încorporat în practica Bisericii.

“Obligațiile fundamentale ale legii morale se bazează pe esența și natura omului și pe relațiile sale esențiale, și, prin urmare, ele au forță oriunde găsim oameni. Obligațiile fundamentale ale legii creștine, în măsura în care acestea sunt superioare celor ale legii naturale, se bazează pe esența ordinii supranaturale stabilită de către Răscumpărătorul Divin. Din relațiile esențiale dintre om și Dumnezeu, dintre om și om, dintre soț și soție, dintre părinți și copii; din relațiile comunitare esențiale din familie, din Biserică și din stat, rezultă, printre altele, că ura față de Dumnezeu, blasfemia, idolatria, renunțarea la credința adevărată, lepădarea de credință, sperjurul, crima, mărturia falsă, calomnia, adulterul și fornicația, abuzarea căsătoriei, păcatul solitar, furtul și jaful, privarea de cele necesare vieții, lipsirea muncitorilor de salariul cuvenit (Iacov 5:4), monopolizarea produselor alimentare vitale și creșterea nejustificată a prețurilor, falimentul fraudulos, manevrarea nedreaptă prin speculă – toate acestea sunt strict interzise de Legiuitorul divin. Nu este necesară nicio examinare. Indiferent de situația în care s-ar afla individul, el nu are nicio altă opțiune, decât să se supună” (Pius al XII-lea, Alocuțiune despre erorile moralei situaționale, 18 aprilie 1952, n. 10).

“Atunci când, din contră, contestă sau doar ignoră legea, în mod culpabil sau nu, actele noastre produc daune comuniunii dintre persoane, în detrimentul tuturor.” (Ioan Paul al II-lea, Enc. Veritatis splendor, 6 august 1993, nr. 51).

”Preceptele negative ale legii naturale sunt universal valabile: ele îi obligă pe toţi şi pe fiecare în parte, întotdeauna şi în orice împrejurare. Căci ele interzic o anumită faptă semper et pro semper, fără excepţie, pentru că alegerea unui asemenea tip de comportament nu este în niciun caz compatibilă cu bunătatea voinţei persoanei care acţionează, cu chemarea ei la viaţa cu Dumnezeu şi la comuniunea cu aproapele. Este interzisă tuturor şi întotdeauna încălcarea acestor precepte.” (Ioan Paul al II-lea, Enc. Veritatis splendor, 6 august 1993, n. 52).

“Chiar şi în situaţiile cele mai dificile, omul trebuie să respecte norma moralității astfel încât să poată da ascultare poruncilor sfinte ale lui Dumnezeu, şi în conformitate cu demnitatea sa de persoană. Desigur, păstrarea armoniei dintre libertate şi adevăr cere uneori sacrificii ieşite din comun şi se câștigă cu un preţ ridicat, care poate include chiar și martiriul.” (Ioan Paul al II-lea, Enc Veritatis splendor, 6 august 1993, n. 102).

10. Reiterăm cu fermitate adevărul că oamenii nu pot considera Porunca a Șasea și indisolubilitatea căsătoriei ca simple idealuri la care să aspire. Mai degrabă, acestea sunt porunci de la Christos, Domnul nostru, care ne ajută cu harul Său să depășim dificultățile, prin perseverența noastră.

”În Crucea mântuitoare a lui Isus, în darul Duhului Sfânt, în sacramentele care izvorăsc din coasta străpunsă a Răscumpărătorului (cf. In 19,34) credinciosul găseşte harul şi puterea de a respecta întotdeauna Legea sfântă a lui Dumnezeu, chiar și în mijlocul celor mai mari dificultăţi. … Doar în misterul Răscumpărării lui Cristos descoperim posibilitățile concrete ale omului. “Ar fi o eroare foarte gravă să tragem concluzia că învăţătura Bisericii este în esență doar un «ideal», care mai apoi trebuie adaptat, proporţionat, gradat corespunzător așa-numitelor posibilităţi concrete ale omului, potrivit unei «echilibrări a diferitelor bunuri în cauză». Dar care sunt «posibilităţile concrete ale omului»? Şi despre ce fel de om vorbim? Despre omul dominat de pofte, sau despre omul răscumpărat de Christos? Căci aceasta este miza: despre realitatea Răscumpărării aduse de Christos. Christos ne-a răscumpărat! Aceasta înseamnă că ne-a dat posibilitatea de a realiza întregul adevăr al fiinţei noastre; el ne-a descătușat libertatea de dominaţia concupiscenţei.” (Alocuțiune adresată participanților la un curs de “paternitate responsabilă”, 1 martie 1984) … porunca lui Dumnezeu desigur este, corespunzătoare posibilităţilor omului, însă posibilităţilor omului căruia i s-a dăruit Duhul Sfânt, ale omului care, chiar dacă a căzut în păcat, poate întotdeauna să obţină iertarea şi să se bucure de prezenţa Duhului Sfânt. În acest context, se face loc atât pentru îndurarea lui Dumnezeu faţă de păcătosul care se converteşte, cât şi pentru înţelegerea pentru slăbiciunea umană. Această înţelegere nu înseamnă niciodată compromiterea sau denaturarea standardului binelui şi răului, pentru a-l adapta la împrejurări. Atitudinea omului care, păcătuind, îşi recunoaşte slăbiciunea şi cere îndurare pentru greşeala sa, este un lucru omenesc; în schimb, este inacceptabilă atitudinea celui care face din slăbiciunea proprie criteriul adevărului în privinţa binelui… O astfel de atitudine corupe moralitatea întregii societăţi, pentru că încurajează îndoiala asupra obiectivităţii legii morale în general şi o respingere a caracterului absolut al interdicţiilor morale referitoare la anumite acte ale omului şi sfârşește prin a crea confuzie în ceea ce privește toate judecăţile referitoare la valori” (Ioan Paul al II-lea, Enc. Veritatis splendor, 6 august 1993, nn. 102-4).

11. Reiterăm cu fermitate adevărul că conștiința care admite că o anumită situație nu corespunde în mod obiectiv cu cerințele Evangheliei în ceea ce privește căsătoria, nu poate concluziona cu sinceritate că rămânerea în această situație păcătoasă este răspunsul cel mai generos care i se poate da lui Dumnezeu, nici că aceasta este ceea ce Dumnezeu Însuși îi cere sufletului în acest moment, întrucât ambele concluzii ar nega puterea omnipotentă a harului de a-i aduce pe păcătoși la plenitudinea vieții creștine.

”Nimeni, oricât de justificat ar fi, nu ar trebui să se considere scutit de respectarea poruncilor; nimeni nu ar trebui să facă uz de acea declarație imprudentă, interzisă cândva de Părinți sub amenințarea anatemei, că respectarea poruncilor lui Dumnezeu îi este imposibilă unuia justificat. Căci Dumnezeu nu poruncește lucruri imposibile, ci poruncind, te admonestează să faci ceea ce poți și să te rogi pentru ceea ce nu poți și te ajută ca să poți (Sf. Augustin, De natura et gratia, 43, 50). Poruncile Lui nu sunt grele (1 Ioan 5:3), iar jugul lui este dulce și povara lui ușoară (Matei 11:30). Pentru că cei ce sunt fii ai lui Dumnezeu îl iubesc pe Christos, iar cei ce Îl iubesc, păzesc poruncile Lui, așa cum El Însuși mărturisește (Ioan 14:23); pe care, într-adevăr, le pot îndeplini cu ajutorul divin…. Căci Dumnezeu nu îi abandonează pe cei odată justificați prin harul Său, decât dacă ei L-ar abandona mai întâi. De aceea, nimeni nu trebuie să se măgulească doar cu credința, crezând că doar prin credință, va fi făcut moștenitor și va obține moștenirea” (Conciliul de la Trento, Decretul privind justificarea, cap. 11).

“Un creștin nu poate să nu fie conștient de faptul că el trebuie să sacrifice totul, chiar și propria viață, pentru a-și salva sufletul. Despre aceasta ne amintesc toți martirii. Martirii sunt foarte numeroși, chiar și în vremurile noastre. Mama Macabeilor, împreună cu fiii ei; Sfintele Perpetua și Felicitas, deși aveau copii nou-născuți; Maria Goretti, și mulți alții, bărbați și femei, pe care Biserica îi venerează – confruntați cu situația în care se aflau, au acceptat ei o moarte sângeroasă, inutilă sau chiar din greșeală? Nu, sigur că nu, ci prin sângele lor, ei sunt martorii cei mai expliciți ai adevărului care se opune “noii moralități” (Pius al XII-lea, Alocuțiunea Soyez les bienvenues către Federația Mondială Catolică a Tinerelor Femei, 18 aprilie 1952, nr. 11).

“Ispitele pot fi învinse, păcatele pot fi evitate, deoarece, odată cu poruncile, Domnul ne dă și posibilitatea de a le respecta: “Ochii Lui sunt peste cei care se tem de El, şi El va cunoaşte tot lucrul omului. Şi nimănui n-a poruncit să lucreze nelegiuit şi nimănui n-a dat libertate să păcătuiască. (Sir 15:19-20.). În anumite situaţii, respectarea Legii lui Dumnezeu poate fi dificilă, extrem de dificilă, însă ea nu este niciodată imposibilă. Aceasta este învăţătura constantă a tradiţiei Bisericii și ea a fost exprimată de către Conciliul de la Trento” (Ioan Paul al II-lea, Enc. Veritatis splendor, 6 august 1993, n. 102).

12. Reiterăm cu fermitate adevărul că, în ciuda varietății situațiilor, discernământul personal și pastoral nu-i poate face niciodată pe divorțații care au încercat să se căsătorească civil să conchidă, cu conștiința curată, că unirea lor adulteră poate fi justificată moral prin “fidelitatea” față de noul lor partener, că ieșirea din unirea adulteră este imposibilă, sau că, procedând astfel, ei se expun la noi păcate, sau că le lipsește fidelitatea creștină sau cea naturală față de partenerul lor adulter. Noi nu putem vorbi de fidelitate într-o uniune ilicită care încalcă Porunca lui Dumnezeu și legătura indisolubilă a căsătoriei. Ideea de loialitate între adulteri în păcatul lor reciproc este blasfemică.

“Împotriva “eticii situaționale” am stabilit trei considerente sau maxime. Prima: Admitem că Dumnezeu vrea, mai întâi și întotdeauna, o intenție corectă. Dar acest lucru nu este suficient. El vrea și lucrarea bună. Un al doilea principiu este că nu este permis să se facă răul, pentru ca de aici să rezulte un bine (Romani 3:8). Dar, această nouă etică, poate, în necunoștința acestui fapt, acționează conform principiului că scopul scuză mijloacele” (Pius al XII-lea, Alocuțiunea Soyez les bienvenues către Federația Catolică Mondială a Tinerelor Femei, 18 aprilie 1952, n. 11 ).

”Unii au propus un gen de statut dublu al adevărului moral. În afară de nivelul doctrinar şi abstract, [aceștia pretind că] ar trebui recunoscută prioritatea unei anumite consideraţii existențiale mai concrete. Aceasta din urmă, ţinând seama de împrejurări şi de situaţie, ar putea reprezenta baza legitimă a unor excepţii de la regula generală şi astfel să permită săvârşirea, cu conştiinţa împăcată, a unor fapte pe care legea morală le califică drept rele în mod intrinsec. Astfel, în unele cazuri este instituită o separare, sau chiar o opoziţie, între învățătura preceptului respectiv, valid în general, şi norma conştiinţei individuale, care ar decide efectiv, în ultimă instanţă, ceea ce este bun şi ceea ce este rău. În acest temei se încearcă legitimizarea unor soluţii aşa-zis “pastorale”, contrare învăţăturilor Magisteriului, şi justificarea unei hermeneutici “creative”, potrivit căreia conştiinţa morală n-ar fi nicidecum obligată, în fiecare caz, de un anumit precept negativ” (Ioan Paul al II-lea, Enc. Veritatis splendor, 6 august 1993, n. 56).

13. Reiterăm cu fermitate adevărul că divorțații care au încercat să se căsătorească civil și care, din motivele cele mai grave, cum ar fi creșterea copiilor, nu pot satisface obligația gravă de a se despărți, au obligația morală să trăiască ca “frate și soră” și să evite scandalul. Concret, acest lucru înseamnă excluderea tuturor actelor de intimitate specifice cuplurilor căsătorite, căci acestea ar fi păcătoase per se și, în plus, i-ar scandaliza pe propriii lor copii, care ar ajunge astfel la concluzia că ei sunt căsătoriți în mod legitim, sau că căsătoria creștină nu este indisolubilă, sau că angajarea în activități sexuale cu o persoană care nu este soțul/soția legitim/ă, nu reprezintă un păcat. Dată fiind delicatețea situației lor, ei trebuie să acorde o atenție deosebită ocaziilor de păcat.

”Reconcilierea în sacramentul Pocăinței, care ar deschide calea către sacramentul euharistic, poate fi acordată doar acelora care, căindu-se pentru că au rupt semnul Legământului și al fidelității față de Christos, sunt sincer dispuși să adopte o formă de viață care să nu mai fie în contradicție cu indisolubilitatea Căsătoriei. Aceasta înseamnă, concret, că atunci când bărbatul și femeia, pentru motive serioase, cum ar fi, de pildă, educarea copiilor, nu pot satisface obligația de a se despărți, “își iau angajamentul de a trăi în deplină abstinență, adică de a se abține de la actele specifice cuplurilor căsătorite” (Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică Familiaris Consortio, 22 noiembrie 1981, n. 84).

IV. Despre discernământ, responsabilitate, starea de har și starea de păcat

14. Reiterăm cu fermitate adevărul că aceia dintre divorțați care au încercat să se căsătorească civil și care aleg această situație în deplină cunoștință și cu consimțământul voinței, nu sunt membri vii ai Bisericii, deoarece se află în stare de păcat grav, care îi împiedică să posede și să crească în caritate. În plus, subliniem faptul că Sfântul Papă Pius al V-lea în bula sa, Ex omnibus afflictionibus împotriva erorilor lui Michael du Bay, cunoscut și sub numele de Baius, a condamnat următoarea opinie morală: “Omul care trăiește în stare de păcat de moarte, sau sub pedeapsa osândei veșnice poate avea caritate adevărată” (Denz. 1070).

“Conform Sfântului Toma, pentru a fi viu din punct de vedere spiritual, omul trebuie să rămână în comuniune cu principiul suprem al vieții, care este Dumnezeu, ca scop ultim al întregii sale existențe și acțiuni. Ori, păcatul este tulburarea săvârșită de om împotriva acestui principiu al vieții. Iar când, prin păcat, ‘sufletul comite o tulburare care merge până la despărțirea de scopul lui ultim – Dumnezeu – cu care este unit prin caritate, atunci păcatul este de moarte; când, pe de altă parte, tulburarea nu ajunge până în punctul despărțirii de Dumnezeu, păcatul este venial’ (Sf. Toma de Aquino, Summa Theologiae, I-II, q. 72, a. 5). Din acest motiv, păcatul venial nu-l privează pe păcătos de harul sfințitor, de prietenia cu Dumnezeu, de caritate și, prin urmare, de fericirea veșnică, în timp ce pierderea tuturor acestora este tocmai consecința păcatului de moarte” (Ioan Paul al II-lea, Reconciliatio et poenitentia, 2 decembrie, 1984, nr. 17).

“Divorţul este o ofensă gravă adusă legii naturale. El pretinde că rupe contractul liber consimţit al soţilor de a trăi unul cu altul până la moarte. Divorţul lezează Legământul de mântuire, pentru care căsătoria sacramentală constituie un semn. Faptul de a contracta o nouă unire, chiar recunoscută de legea civilă, mai adaugă ceva la gravitatea rupturii: soţul recăsătorit se află atunci în situaţie de adulter public şi permanent: Dacă soţul, după ce s-a despărţit de soţia sa, se uneşte cu altă femeie, este el însuşi adulter, pentru că o împinge şi pe acea femeie la adulter; iar femeia care trăieşte cu el este adulteră, pentru că a atras la sine pe soţul alteia” (Catehismul Bisericii Catolice, n. 2384).

15. Reiterăm cu fermitate adevărul că nu există niciun punct la jumătatea distanței dintre a fi în harul lui Dumnezeu sau a fi lipsit de el prin păcatul de moarte. Pentru cineva care trăiește într-o stare obiectivă de păcat, calea harului și creșterea spirituală constă în abandonarea acelei situații și revenirea la o cale de sfințire care dă slavă lui Dumnezeu. Nicio “abordare pastorală” nu poate justifica sau încuraja oamenii să rămână într-o stare de păcat, contrară legii lui Dumnezeu.

“Însă rămâne adevărat faptul că există o distincție esențială și certă între păcatul de moarte care nimicește caritatea și păcatul care nu ucide viața supranaturală: căci nu există cale de mijloc între viață și moarte” (Ioan Paul al II-lea, Reconciliatio et poenitentia, 2 decembrie 1984, nr. 17).

”Trebuie să ne ferim să reducem păcatul de moarte la un “act de opţiune fundamentală” – după cum se obișnuiește să se spună acum – împotriva lui Dumnezeu”, înţelegând prin aceasta fie o respingere formală şi explicită a lui Dumnezeu şi a aproapelui fie o respingere implicită şi inconştientă a iubirii. “Căci omul săvârşeşte păcat de moarte şi atunci când, cu ştiinţă şi de bună voie, alege, indiferent din ce motiv, ceva ce constituie o tulburare gravă… Persoana [respectivă] îi întoarce spatele lui Dumnezeu şi își pierde caritatea. În consecință, actele particulare pot schimba radical orientarea fundamentală. Fără îndoială, pot surveni situaţii foarte complexe şi obscure sub aspect psihologic și care influențează imputabilitatea subiectivă [gradul de vinovăție] a păcătosului. Dar, de la luarea în considere a realităţii psihologice nu se poate trece la crearea unei categorii teologice… înțelegând-o în așa fel încât aceasta să schimbe, obiectiv, sau să pună în dubiu noţiunea tradiţională de păcat de moarte” (Ioan Paul al II-lea, Enc. Veritatis splendor, 6 august 1993, nr. 70).

16. Reiterăm cu fermitate adevărul că, din moment ce Dumnezeu este omniscient, legea revelată și naturală prevede toate situațiile particulare, mai ales atunci când acestea interzic anumite acte în orice circumstanțe, etichetâdu-le ca “rele în mod intrinsec” (intrinsece malum).

“Se va pune întrebarea, cum de legea morală, care este universală, poate fi suficientă și poate chiar avea forță obligatorie, într-un caz individual, care, concret, este intotdeauna unic și “are loc o singură dată”. Ea poate fi suficientă și obligatorie, după cum ea chiar este, deoarece, tocmai din cauza caracterului ei universal, legea morală include în mod necesar și “intenționat” toate cazurile particulare în care înțelesul ei este confirmat. În foarte multe cazuri, ea face acest lucru cu o logică atât de convingătoare, încât chiar și conștiința simplilor credincioși înțelege imediat, și cu certitudine deplină, decizia care trebuie luată” (Pius al XII-lea, Alocuțiunea Soyez les bienvenues către Federația Mondială Catolică a Femeilor Tinere, 18 aprilie 1952, nr. 9).

”Există, deci, acte care, prin sine și în sine, independent de circumstanțe, sunt întotdeauna grav eronate, în temeiul obiectului lor. Aceste acte, dacă sunt săvârșite în chip suficient de conștient și liber, reprezintă întotdeauna un păcat grav” (Ioan Paul al II-lea, Reconciliatio et paenitentia, 2 decembrie 1984, n. 17).

”Raţiunea atestă faptul că pot exista obiecte ale actului uman care, prin însăși natura lor, ʻnu pot fi orientateʼ către Dumnezeu, pentru că ele contrazic radical binele persoanei, creată după chipul lui Dumnezeu. Acestea sunt actele care, în tradiţia morală a Bisericii, au fost numite “rele în mod intrinsec” (intrinsece malum): cu alte cuvinte, ele sunt rele întotdeauna şi în sine, adică datorită însuși obiectului lor, indiferent de intenţiile ulterioare ale celui care acţionează şi indiferent de împrejurări…. Învățând despre existenţa actelor rele în mod intrinsec, Biserica acceptă doctrina Sfintei Scripturi. Apostolul Paul afirmă răspicat: “Nu vă amăgiți: Nici desfrânații, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiții, nici furii, nici lacomii, nici bețivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (1 Cor. 6:9-10). (Ioan Paul al II-lea, Enc. Veritatis splendor, 6 august 1993, n. 80).

17. Reiterăm cu fermitate adevărul că complexitatea situațiilor și diferitele grade de responsabilitate în diferite cazuri (din cauza unor factori care pot limita capacitatea de a lua o decizie) nu permit păstorilor să conchidă că cei aflați în uniuni iregulare nu se află într-o stare obiectivă de păcat grav evident și să presupună, în forul extern, că cei aflați în astfel de uniuni, care nu sunt ignoranți în ceea ce privește regulile căsătoriei, nu s-au lipsit de harul sfințitor.

“Individul poate fi condiționat, incitat și influențat de mulți și puternici factori externi, precum și de înclinații, defecte și obiceiuri legate de condiția lui socială. Nu puține sunt cazurile în care astfel de factori externi și interni îi pot știrbi mai mult sau mai puțin libertatea și, prin urmare, îi pot diminua răspunderea și vinovăția. Dar este un adevăr de credință, confirmat și de experiența și rațiunea noastră, că persoana umană este liberă. Nu este deci îngăduit să se nesocotească acest adevăr, punându-se păcatul indivizilor pe seama factorilor externi, cum ar fi structurile sociale, sistemele sau alte persoane. Mai presus de toate, acest lucru ar însemna să negi demnitatea și libertatea evidentă persoanei, – deși într-un mod negativ și dezastruos – chiar și în această răspundere pentru păcatul comis. Prin urmare, în niciun individ nu există ceva mai personal și mai inalienabil decât meritul virtuții și răspunderea pentru păcat” (Ioan Paul al II-lea, Reconciliatio et paenitentia, 2 decembrie 1984, n. 16).

“Este întotdeauna posibil ca omul, în urma constrângerii sau altor împrejurări, să fie împiedicat să facă anumite fapte bune; însă nu poate fi niciodată împiedicat să nu facă anumite fapte, mai ales dacă este gata să moară mai degrabă decât să facă răul.” (Ioan Paul al II-lea, Enc. Veritatis splendor, 6 august 1993, n. 52).

18. Reiterăm cu fermitate adevărul că, din moment ce omul este înzestrat cu voință liberă, fiecare act conștient și moral i se impută lui, autorului actului respectiv, și că, în lipsa unei dovezi contrare, imputabilitatea lui trebuie presupusă. Imputabilitatea exterioară nu trebuie confundată cu starea interioară a conștiinței. Cu toate că “de internis neque Ecclesia iudicat” (Biserica nu judecă ceea ce este interior – numai Dumnezeu poate face acest lucru), Biserica poate totuși judeca actele care contravin în mod direct Legii divine.

“Deși este necesar să se creadă că păcatele nu sunt iertate și nici nu au fost iertate vreodată decât gratuit, prin mila divină, de dragul lui Christos, totuși nu trebuie afirmat că păcatele sunt iertate sau i-au fost iertate oricui se laudă cu încrederea și certitudinea lui că păcatele i-au fost iertate, bazându-se doar pe acest lucru, deși această încredere deșartă și nelegiuită poate fi găsită și, într-adevăr, este găsită și predicată cu furie neobosită împotriva Bisericii Catolice, în aceste vremuri tulburi ale noastre printre eretici și schismatici. În plus, nu trebuie susținut că cei care sunt cu adevărat justificați necesită, fără niciun fel de dubiu, să se convingă că sunt justificați” (Consiliul de la Trento, Decretul despre justificare, cap. 9).

“Când are loc o încălcare externă, imputabilitatea se presupune, dacă nu rezultă altfel.” (Codul de Drept Canonic, can. 1321, § 3).

”Orice act voit în mod direct este imputabil autorului său” (Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1736).

“Judecata în ceea ce privește starea de har aparține, evident, doar persoanei în cauză, căci aceasta este o chestiune care ține de examinarea propriei conștiințe. Cu toate acestea, în cazul unui comportament exterior grav, public și contrar în mod persistent normei morale, Biserica, în grija ei pastorală pentru buna rânduială comunitară și din respect față de sacrament, nu poate să nu se simtă direct implicată. Codul de Drept Canonic se referă la această situație de lipsă evidentă a unei dispoziții morale adecvate, atunci când declară că cei care “persistă cu încăpățânare într-un păcat grav și evident” [can. 915] nu trebuie admiși la comuniunea euharistică” (Ioan Paul al II-lea, Enciclica Ecclesia de Eucharistia, 17 aprilie 2003, n. 37).

V. Despre sacramentele Reconcilierii și Euharistiei

19. Reiterăm cu fermitate adevărul că, în relațiile cu penitenții, confesorii ar trebui să-i ajute să se examineze cu privire la îndatoririle specifice ale Poruncilor, să îi ajute să ajungă la suficientă pocăință și să se acuze pe deplin de păcatele grave, precum și să-i sfătuiască să îmbrățișeze calea sfințeniei. Astfel, confesorul este obligat să-i admonesteze pe penitenți în ceea ce privește încălcarea în mod obiectiv și grav a legii lui Dumnezeu și să se asigure că aceștia doresc cu adevărat dezlegarea și iertarea lui Dumnezeu, și sunt hotărâți să-și reexamineze și să-și corecteze comportamentul. Deși recăderea frecventă în păcat nu este, în sine, un motiv de a refuza dezlegarea, aceasta nu poate fi dată în lipsa unei căințe suficiente, sau a hotărârii ferme de a evita păcatul pe viitor.

“Adevărul, care vine de la Cuvânt[ul lui Dumnezeu] și trebuie să ne conducă la el, explică de ce mărturisirea sacramentală nu trebuie să vină din și să fie însoțită de un simplu impuls psihologic, ca și cum sacramentul ar fi un surogat pentru psihoterapie, ci dintr-o tristețe bazată pe motive supranaturale, pentru că păcatul încalcă caritatea față de Dumnezeu, Binele Suprem, ea a reprezentat motivul suferințelor Mântuitorului și ne face să pierdem bunurile veșnice … Din păcate, mulți credincioși se prezintă astăzi la sacramentul Pocăinței fără a se acuza complet de păcatele lor de moarte, în sensul tocmai menționat de Conciliul de la Trento. Uneori, ei reacționează la preotul duhovnic, care îi întreabă, în conformitate cu datoria pe care o are, despre caracterul integral necesar [al spovezii], ca și cum acesta și-ar permite o intruziune necuvenită în sanctuarul conștiinței. Sper și mă rog ca acești credincioși neluminați să fie convinși, și în virtutea prezentei învățături, că norma care cere o mărturisire integrală în fel și în număr, în măsura în care acest lucru poate fi cunoscut printr-o examinare sinceră a memoriei, nu este o povară care să le fie impusă în mod arbitrar, ci un mijloc de eliberare și serenitate. De asemenea, este de la sine înțeles că acuzarea păcatelor trebuie să includă intenția serioasă de a nu le mai comite pe viitor. Dacă această dispoziție sufletească lipsește, nu există cu adevărat pocăință: aceasta este, de fapt, o chestiune de rău moral ca atare și, prin urmare, a nu lua atitudine împotriva unui posibil rău moral înseamnă nu detesta răul, a nu te căi. Dar, dat fiind faptul că acest lucru trebuie să vină mai presus de toate din tristețea de a-L fi jignit pe Dumnezeu, la fel și intenția de a nu păcătui trebuie să se bazeze pe harul divin, pe care Domnul nu îl refuză niciodată celui care face tot ce îi stă în putință pentru a acționa într-o manieră onestă… De asemenea, trebuie amintit faptul că una este existența pocăinței sincere, și alta judecata intelectului în ceea ce privește viitorul: este într-adevăr posibil ca, în ciuda intenției sincere de a nu mai păcătui, experiența trecutului și conștiința slăbiciunii umane te face să te temi că vei cădea din nou; dar acest lucru nu compromite autenticitatea intenției, atunci când teama este unită cu voința și susținută de rugăciunea de a face tot posibilul pentru a evita păcatul” (Ioan Paul al II-lea, Scrisoare către Penitențeria Apostolică, 22 martie 1996, nn. 3-5).

20. Reiterăm cu fermitate adevărul că divorțații care au încercat să se căsătorească civil și care nu se despart, ci, mai degrabă, rămân în starea lor obiectivă de adulter, nu pot fi considerați de către confesori și alți păstori de suflete ca trăind într-o stare obiectivă de har, capabili să crească în viața de har și caritate și care ar avea dreptul de a primi dezlegarea în Sacramentul Pocăinței, sau de a fi admiși la Sfânta Euharistie, cu excepția cazului în care exprimă căință pentru starea lor de viață și o hotărâre fermă de a o abandona, deși, în mod subiectiv, acești divorțați s-ar putea să nu se simtă vinovați, sau nu pe deplin vinovați pentru situația lor păcătoasă gravă din punct de vedere obiectiv, datorită condiționării și factorilor atenuanți.1

“Mă refer la anumite situații, destul de frecvente astăzi, de care sunt afectați unii creștini, dornici să persevereze în practica religioasă a sacramentellor, dar care sunt împiedicați de la aceasta de starea personală în care se află, stare care nu este în armonie cu angajamentele pe care și le-au asumat în mod liber în fața lui Dumnezeu și a Bisericii… Sprijinindu-se pe aceste două principii complementare [de compasiune și sinceritate], Biserica nu poate decât să-i invite pe fiii ei, care se află în aceste situații dureroase, să abordeze îndurarea divină în alte feluri, dar nu prin sacramentele Pocăinței și Euharistiei, atâta vreme cât nu au dispozițiile sufletești necesare. Despre acest subiect, care, de asemenea, îndurerează adânc inimile noastre de păstori, am considerat că este de datoria mea să mă exprim limpede în Exortația apostolică Familiaris Consortio despre situația divorțaților recăsătoriți și, de asemenea, despre creștinii care trăiesc împreună într-o uniune iregulară” (Ioan Paul al II-lea, Reconciliatio et paenitentia, 2 decembrie 1984, n. 34).

”Trebuie dezaprobată orice practică care limitează mărturisirea la o acuzare de păcat de natură generală, sau doar la acuzarea de unul sau câteva păcate considerate a fi mai importante” (Ioan Paul al II-lea, Motu proprio Misericordia Dei, 7 aprilie 2002, n. 3).

”Este evident că penitenții care trăiesc într-o stare habituală de păcat grav și care nu intenționează să-și schimbe situația nu pot primi în mod valid dezlegarea.” (Ioan Paul al II-lea, Misericordia Dei, 7 aprilie 2002, n. 7 c.).

21. Reiterăm cu fermitate adevărul că, în ceea ce-i privește pe divorțații care au încercat să se căsătorească civil și care trăiesc în mod public more uxorio (ca soț și soție), niciun discernământ personal și pastoral responsabil nu poate susține că este permisă dezlegarea sacramentală sau admiterea la Euharistie, pretinzând că, datorită responsabilității diminuate, nu există o vină gravă. Acest lucru se datorează faptului că eventuala lor lipsă de culpabilitate formală nu poate fi cunoscută public, din moment ce starea lor exterioară de viață contrazice obiectiv acea uniune de iubire dintre Christos și Biserică, semnificată și realizată de Sfânta Euharistie.

“Biserica își reafirmă practica – bazată pe Sfânta Scriptură – de a nu-i admite la comuniunea euharistică pe cei divorțați și recăsătoriți. Aceștia nu pot fi admiși la comuniunea euharistică, datorită faptului că starea și condiția lor de viață contrazic obiectiv acea uniune de iubire dintre Christos și Biserică, semnificată și realizată de sfânta Euharistie. În plus, mai există încă un motiv pastoral special: dacă aceste persoane ar fi admise la Sfânta Euharistie, credincioșii ar fi induși în eroare și confuzie cu privire la doctrina Bisericii referitoare la indisolubilitatea Căsătoriei.” (Ioan Paul al II-lea, Familiaris Consortio, 22 noiembrie, 1981, nr. 84).

“În ultimii ani, în diferite regiuni, au fost propuse diferite soluții pastorale în acest domeniu, conform cărora, cu siguranță, o admitere generală a divorțaților recăsătoriți la comuniunea euharistică nu ar fi posibilă, dar credincioșii divorțați și recăsătoriți s-ar putea prezenta la Sfânta Împărtășanie în anumite cazuri, atunci când se consideră autorizați potrivit unei judecăți de conștiință să facă acest lucru. Acesta ar fi cazul, de exemplu, atunci când aceștia au fost abandonați într-un mod cu totul nedrept, cu toate că au încercat sincer să salveze căsătoria anterioară, sau atunci când sunt convinși de nulitatea căsătoriei lor anterioare, deși nu pot să demonstreze acest lucru în forul extern, sau atunci când au trecut printr-o lungă perioadă de reflecție și pocăință, sau, de asemenea, atunci când, din motive valide din punct de vedere moral, nu pot satisface obligația de a se despărți. În unele locuri, pentru ca situația lor reală să fie examinată în mod obiectiv, s-a propus, de asemenea, ca divorțații recăsătoriți să consulte un preot prudent și expert. Cu toate acestea, preotul trebuie să respecte eventuala decizie a lor de a se prezenta la Sfânta Împărtășanie, fără ca acest lucru să sugereze o autorizație oficială. În aceste cazuri și în altele similare, acesta ar fi un lucru care ține de o soluție pastorală tolerantă și binevoitoare, în scopul de a soluționa în mod just diferitele situații în care se află divorțații recăsătoriți. Chiar dacă câțiva Părinți ai Bisericii au propus soluții pastorale analoge, care, într-o anumită măsură, au fost practicate, acestea nu au întrunit niciodată consensul Părinților și nu au ajuns în niciun caz să reprezinte doctrina comună a Bisericii, sau să determine disciplina ei… În fidelitate față de cuvintele lui Iisus Christos, Biserica afirmă că o nouă uniune nu poate fi recunoscută ca fiind validă, dacă căsătoria anterioară a fost validă. Dacă persoanele divorțate sunt recăsătorite civil, acestea se găsesc într-o situație care contravine în mod obiectiv legii lui Dumnezeu. În consecință, aceștia nu pot primi Sfânta Împărtășanie, atâta vreme cât această situație persistă” (Congregația pentru Doctrina Credinței, Scrisoare către episcopii Bisericii Catolice cu privire la primirea Sfintei Împărtășanii de către credincioșii divorțați și recăsătoriți, 14 septembrie 1994, nn. 3-4).

“Primirea Trupului lui Christos, atunci când cineva este nevrednic în mod public, constituie un prejudiciu obiectiv al comuniunii ecleziale: acesta este un comportament care afectează drepturile Bisericii și ale tuturor credincioșilor de a trăi potrivit exigențelor acelei comuniuni. În cazul concret al admiterii la Sfânta Împărtășanie a credincioșilor care au divorțat și s-au recăsătorit, scandalul, înțeles ca o acțiune care îi îndeamnă pe alții la rău, afectează, în același timp, atât sacramentul Euharistiei, cât și indisolubilitatea căsătoriei. Acel scandal există chiar dacă un astfel de comportament, din păcate, nu mai provoacă uimire: defapt, tocmai din cauza deformării conștiinței, ajunge să fie și mai necesar ca păstorii să acționeze, cu la fel de multă răbdare și fermitate, pentru a apăra sfințenia Sacramentelor și a moralei creștine, și pentru formarea corectă a credincioșilor” (Consiliul Pontifical pentru Texte Legislative, Declarație cu privire la admiterea la Sfânta Împărtășanie a credincioșilor care au divorțat și s-au recăsătorit, 24 iunie 2000, n. 1).

22. Reiterăm cu fermitate adevărul că certitudinea subiectivă în conștiință cu privire la invaliditatea unei căsătorii anterioare a divorțaților care au încercat să se căsătorească civil (deși Biserica continuă să considere validă căsătoria lor anterioară), nu este niciodată suficientă, în sine, pentru a scuza pe cineva de păcatul material de adulter, sau pentru a-i permite să nu ia în considerare evaluarea canonică și consecințele sacramentale ale vieții ca păcătos public.

“Convingerea greșită a unei persoane divorțate și recăsătorite că ar putea primi Sfânta Împărtășanie, presupune, în mod normal, că conștiința personală este considerată, în ultimă instanță, pe baza propriilor convingeri (cf. enciclica Veritatis splendor, 55), capabilă să ia o decizie cu privire la existența sau absența unei căsătorii anterioare și la valoarea noii uniuni. Dar, o astfel de poziție este inadmisibilă (cf. Codul de Drept Canonic, can. 1085 § 2). Defapt, pentru că ea este atât imaginea relației nupțiale dintre Christos și Biserica Sa, precum și nucleul fundamental și un factor important în viața societății civile, căsătoria este în esență o realitate publică. … Astfel, judecata conștiinței despre propria situație maritală nu are de-a face doar cu relația imediată dintre om și Dumnezeu, ca și cum s-ar putea face abstracție de medierea Bisericii, mediere care include și legile canonice obligatorii pentru conștiință. A nu recunoaște acest aspect esențial înseamnă, defapt, să negi faptul că căsătoria este o realitate a Bisericii, adică un sacrament” (Congregația pentru Doctrina Credinței, Împărtășania credincioșilor divorțați și recăsătoriți, 14 septembrie 1994, nn. 7-8).

23. Reiterăm cu fermitate adevărul că “Botezul și Pocăința sunt ca niște medicamente purgative, oferite să îndepărteze febra păcatului, în timp ce acest sacrament [Sfânta Euharistie] este un medicament care se dă pentru a fortifica, și nu ar trebui dat decât celor care sunt dezlegați de păcat” (Sf. Thoma de Aquino, Summa Theologiae, III, q. 80, a.4, ad 2). Cei care primesc Sfânta Euharistie se împărtășesc cu adevărat din Trupul și Sângele lui Christos și trebuie să fie vrednici de acest lucru, aflându-se în stare de har. Divorțații care au încercat să se căsătorească civil și, astfel, au un stil de viață păcătos obiectiv și public, riscă să comită un sacrilegiu prin primirea Sfintei Împărtășanii. Pentru ei, Sfânta Împărtășanie nu ar fi un medicament, ci o otravă spirituală. Dacă un celebrant acceptă ca aceștia să se împărtășească nevrednic, acesta fie nu crede în Prezența Reală a lui Christos, fie nu crede în indisolubilitatea căsătoriei, fie nu crede în păcătoșenia de a trăi more uxorio (ca soț și soție), în afara unei căsătorii valide.

“Trebuie reamintit faptul că “Euharistia nu este rânduită pentru iertarea păcatelor de moarte – acest lucru este specific Sacramentului Reconcilierii. Euharistia este în mod specific sacramentul celor care sunt în comuniune deplină cu Biserica” (Congregația pentru Cultul Divin și Disciplina Sacramentelor, Scrisoare circulară privind integritatea Sacramentul Pocăinței, 20 martie 2000, n. 9).

“Prin natura sa, interdicția [de a da Euharistia păcătoșilor publici] din canonul citat [can. 915], derivă din legea divină și transcende domeniul legilor ecleziastice pozitive: acestea din urmă nu pot introduce modificări legislative care s-ar opune doctrinei Bisericii. Textul biblic pe care tradiția eclezială s-a bazat întotdeauna este cel al Sf. Paul: ‘Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului’ (1 Cor. 11: 27-29). … Orice interpretare a canonului 915 care s-ar opune conținutului substanțial al canonului, așa cum a fost el declarat în mod neîntrerupt de către Magisteriu și disciplina Bisericii de-a lungul secolelor, este în mod clar înșelătoare. Nu se poate confunda respectul pentru modul în care este formulată legea (cf. can. 17), cu utilizarea improprie a aceleiași formulări ca instrument de a relativiza preceptele sau de a le goli de sens. Sintagma “și alții care persistă cu încăpățânare în păcat grav evident “este clară și trebuie înțeleasă într-un mod care nu îi denaturează sensul, astfel încât norma să devină inaplicabilă. Cele trei condiții necesare sunt: a) păcatul grav, înțeles în mod obiectiv, deoarece ministrantul Împărtășaniei nu ar putea fi în măsură să judece imputabilitatea subiectivă; b) persistența obstinată, ceea ce înseamnă existența unei situații obiective de păcat care continuă în timp și căreia credinciosul individual nu îi pune capăt, nicio altă cerință (atitudine de sfidare, avertisment prealabil, etc.) nefiind necesară pentru stabilirea gravității fundamentale a situației în Biserică; c) caracterul manifest al situației de păcat grav habitual.

“Acei credincioși care au divorțat și s-au recăsătorit, nu ar fi considerați a fi în păcat habitual grav atunci când ei nu ar putea, din motive serioase, cum ar fi, de pildă, educarea copiilor – ‘satisface obligația de separare, luându-și angajamentul de a trăi în deplină abstinență, adică, de a se abține de la actele specifice vieții conjugale’ (Familiaris Consortio, n. 84), și care, pe baza acestei intenții, au primit sacramentul Pocăinței. Dat fiind că faptul că acești credincioși nu trăiesc more uxorio este per se necunoscut, în timp ce starea lor ca persoane divorțate și recăsătorite este evidentă per se, vor putea să primească comuniunea euharistică doar remoto scandalo… Cu toate acestea, în acele situații în care aceste măsuri de precauție nu au avut efect sau nu au fost posibile, ministrantul Împărtășaniei trebuie să refuze să le-o distribuie celor care sunt nevrednici în mod public. Ei trebuie să facă acest lucru cu o caritate extremă și să caute momentul oportun pentru a explica motivele refuzului. Ei trebuie, totuși, să facă acest lucru cu fermitate, conștienți de valoarea pe care o au astfel de semne de rezistență pentru binele Bisericii și al sufletelor. … Ținând cont de natura normei citate mai sus (cfr. n. 1), nicio autoritate bisericească nu poate dispensa ministrantul Sfintei Împărtășanii de la această obligație, în niciun caz, și nici nu poate emite directive care să o contrazică” (Consiliul Pontifical pentru Texte Legislative, Comuniunea credincioșilor divorțați și recăsătoriți, nn. 1-4).

24. Reiterăm cu fermitate adevărul că, în conformitate cu logica Evangheliei, oamenii care mor în stare de păcat de moarte, neîmpăcați cu Dumnezeu, sunt condamnați la iad pentru totdeauna. În Evanghelii, Iisus vorbește frecvent despre pericolul osândei veșnice.

”[I]ar dacă [credincioșii catolici] nu vor corespunde acestui har cu gândul, cuvântul și fapta, nu numai că nu se vor mântui, ci vor fi mai aspru judecați” (Conciliul Vatican II, Lumen gentium, 21 noiembrie, 1964 , n. 14).

”Păcatul de moarte este o posibilitate radicală a libertăţii umane, ca şi iubirea. El atrage pierderea iubirii şi lipsirea de harul sfinţitor, adică de starea de har. Dacă nu este răscumpărat de căinţă şi de iertarea lui Dumnezeu, el produce excluderea din Împărăţia lui Christos şi moartea veşnică în Iad, deoarece libertatea noastră are puterea de a face alegeri definitive, fără întoarcere. Totuşi, dacă putem aprecia că un act este în sine o greşeală gravă, trebuie să încredinţăm judecata asupra persoanelor dreptăţii şi îndurării lui Dumnezeu.” (Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1861).

VI. Despre atitudinea maternă și pastorală a Bisericii

25. Reiterăm cu fermitate adevărul că învățătura clară a adevărului este o lucrare eminentă de milostivire și caritate, pentru că prima sarcină mântuitoare a Apostolilor și a urmașilor lor este aceea de a se supune poruncii solemne a Mântuitorului: “Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, [botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh], învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28: 19-20).

”Doctrina catolică ne învaţă că îndatorirea primară a iubirii nu constă în tolerarea convingerilor eronate, oricât de sincere ar fi acestea, și nici în indiferenţa teoretică sau practică faţă de eroare sau de viciu, în care îi vedem scufundându-se pe fraţii noştri, ci în zelul pentru propășirea lor intelectuală şi morală, ca și pentru bunăstarea lor materială. … Orice altă iubire este doar o iluzie, sau un sentiment steril şi efemer” (Pius al X-lea, Enciclica Notre charge Apostolique, 15 august 1910, n. 24).

”Biserica este mereu aceeași și ea rămâne imuabilă potrivit voinței lui Christos și a tradiției adevărate care a desăvârșit-o.” (Paul al VI-lea, Omilie, 28 octombrie 1965).

”A nu diminua cu nimic mântuitoarea învăţătură a lui Christos e o formă eminentă de dragoste faţă de suflete. Dar aceasta trebuie să fie totdeauna însoţită de răbdare şi bunătate după exemplul pe care l-a dat însuşi Domnul, tratând printre oameni. El a venit nu pentru a judeca, dar pentru a mântui lumea; el a fost, desigur, intransigent cu răul, dar răbdător și foarte milostiv faţă de păcătoşi.” (Paul al VI-lea, Enc. Humanae vitae, 25 iulie 1968, nr. 29).

“Doctrina Bisericii şi, în mod deosebit, fermitatea ei în a apăra valabilitatea universală şi permanentă a poruncilor care interzic actele în mod intrinsec rele este foarte adesea percepută ca semnul unei intransigenţe intolerabile, mai ales în situaţiile extrem de complexe şi conflictuale ale vieţii morale a omului şi a societăţii de astăzi, intransigenţă ce ar fi în contrast cu caracterul matern al Bisericii. Acesteia din urmă, se spune, îi lipseşte înţelegerea şi compasiunea. Însă, în realitate, caracterul matern al Bisericii nu poate fi niciodată separat de misiunea ei de învăţătoare, pe care trebuie să o îndeplinească întotdeauna ca Mireasă credincioasă a lui Christos, Adevărul în persoană: “Ca educatoare, ea nu osteneşte să proclame norma morală. Biserica nu este nici autoarea, nici arbitrul unei astfel de norme. Prin ascultare faţă de Adevărul care este Christos, al cărui chip se reflectă în natura şi în demnitatea persoanei umane, Biserica interpretează norma morală şi o propune tuturor oamenilor de bunăvoinţă fără a-i ascunde exigenţele de radicalitate şi de perfecţiune” (Ioan Paul al II-lea, Enc. Veritatis splendor, 6 august 1993, n. 95).

26. Reiterăm cu fermitate adevărul că imposibilitatea de a da dezlegare și Sfânta Împărtășanie catolicilor care trăiesc în mod evident într-o stare obiectivă de păcat grav, cum ar fi cei care coabitează sau divorțații care au încercat să se recăsătorească civil, provine din grija maternă a Bisericii, din moment ce ea nu este proprietarul sacramentelor, ci mai degrabă “iconomul credincios al tainelor lui Dumnezeu” (1 Corinteni 4:1).

“Ca învățători și depozitari ai adevărului mântuitor al Euharistiei, întotdeauna și peste tot trebuie să păstrăm întotdeauna și peste tot acest sens și această dimensiune a întâlnirii sacramentale și a intimității cu Christos… Trebuie să avem grijă întotdeauna ca această mare întâlnire cu Christos în Euharistie să nu devină un simplu obicei și să nu îl primim cu nevrednicie, adică, în stare de păcat de moarte. … Nu putem, nici măcar pentru o clipă, să uităm că Euharistia este o posesiune specială care aparține întregii Biserici. Este cel mai mare dar în ordinea harului și a sacramentului pe care Mirele divin i l-a oferit și i-l oferă fără încetare miresei Sale. Și tocmai pentru că este un astfel de dar, într-un spirit de credință profundă, noi toți ar trebui să ne lăsăm călăuziți de un sentiment de responsabilitate cu adevărat creștină… Euharistia este o posesiune comună a întregii Biserici ca sacrament al unității ei. Și astfel, Biserica are datoria strictă de a specifica tot ceea ce se referă la participarea și celebrarea acestui sacrament” (Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea Dominicae Cenae, 24 februarie 1980, nn. 4-12).

“Acest lucru nu înseamnă că Biserica nu are la inimă situația acelor credincioși, care de altfel nu sunt excluși de la comuniunea eclezială. Ea este preocupată să-i însoțească pastoral și să-i invite să participe la viața Bisericii, în măsura în care acest lucru este compatibil cu dispozițiile Legii divine, de la care Biserica nu are nicio putere de a dispensa” (Congregația pentru Doctrina Credinței, Comuniunea celor divorțați și recăsătoriți, 14 septembrie 1994, n. 6).

”În acțiunea pastorală trebuie să se facă tot posibilul pentru a se asigura că acest lucru este înțeles nu ca o chestiune de discriminare, ci numai ca o chestiune de fidelitate absolută față de voința lui Christos, care a restaurat și ne-a încredințat din nou indisolubilitatea căsătoriei ca dar al Creatorului. Va fi necesar ca păstorii și comunitatea credincioșilor să sufere și să iubească în solidaritate cu persoanele în cauză, astfel încât acestea să recunoască în povara lor jugul dulce și povara ușoară a lui Iisus. Povara lor nu este dulce și ușoară, în sensul că ar fi mică sau nesemnificativă, ci devine ușoară pentru că Domnul, și împreună cu el, întreaga Biserică, o poartă împreună. Este sarcina acțiunii pastorale, care trebuie îndeplinită cu dăruire totală, pentru a oferi împreună acest ajutor, fondat în adevăr și în dragoste” (Congregația pentru Doctrina Credinței, Comuniunea celor divorțați și recăsătoriți, 14 septembrie 1994, nr. 10).

”De-a lungul secolelor, celebrarea sacramentului Pocăinței s-a dezvoltat sub diferite forme, dar și-a păstrat întotdeauna aceeași structură fundamentală: aceasta cuprinde în mod necesar, nu numai intervenția unui ministrant – doar un episcop sau preot – care judecă și dezleagă, care îngrijește și vindecă în numele lui Christos – ci și actele penitentului: contrițiunea, mărturisirea și îndestularea.” (Ioan Paul al II-lea, Misericordia Dei, 7 aprilie 2002, proem).

VII. Despre valabilitatea universală a magisterului constant al Bisericii

27. Reiterăm cu fermitate adevărul că chestiunile doctrinare, morale și pastorale privitoare la sacramentele Euharistiei, Pocăinței și Căsătoriei trebuie soluționate prin intervențiile Magisteriului și, prin însăși natura lor, exclud interpretările contradictorii ale acestei învățături, sau tragerea unor concluzii practice care să difere substanțial, pe motivul că fiecare țară sau regiune poate căuta soluții mai potrivite cu cultura ei și mai sensibile la tradițiile și nevoile ei locale.

“Principiul care stă la baza acestor opinii noi, în scopul de a-i atrage mai ușor pe cei care sunt în dezacord cu ea, este că Biserica ar trebui să-și adapteze învățăturile mai mult în acord cu spiritul epocii, să-și atenueze severitatea din trecut și să facă unele concesii opiniilor noi. Mulți cred că aceste concesii nu ar trebui făcute numai în ceea ce privește modul de viață, ci și în ceea ce privește doctrinele care fac parte din depozitul credinței. Ele susțin că ar fi oportun, pentru a-i câștiga pe cei care sunt în dezacord cu noi, să omită anumite puncte de mai mică importanță ale învățăturii ei, și să atenueze sensul pe care Biserica li l-a atribuit întotdeauna. Nu este nevoie de multe cuvinte, fiule iubit, pentru a dovedi falsitatea acestor idei, dacă ne amintim de natura și originea doctrinei pe care o propune Biserica. Conciliul Vatican [Constitutio de fide Catholica, cap. IV] spune cu privire la acest punct: “Căci doctrina credinței pe care Dumnezeu a revelat-o nu a fost propusă ca o invenție filosofică ce trebuie desăvârșită prin ingeniozitatea umană, ci i-a fost transmisă miresei lui Christos ca depozit divin, ca să fie păstrată cu fidelitate și declarată în mod infailibil. De aceea, sensul dogmelor sacre, odată declarate de Sfânta noastră Maică Biserica trebuie păstrat în perpetuitate, și nici nu trebuie să ne îndepărtăm vreodată de acest sens, cu pretenția sau sub pretextul înțelegerii lui mai profunde” (Leon al XIII-lea, Enciclica Testem benevolentiae, 22 ianuarie 1899).

”Una dintre sarcinile principale ale Oficiului Apostolic este acela de a infirma și de a condamna doctrinele eronate și de a se opune legilor civile care se află în conflict cu legea lui Dumnezeu, și astfel să ferească omenirea de la autodistrugere” (Pius al X-lea, Discurs în Consistoriu, 9 noiembrie 1903).

”Biserica, “stâlp şi temelie a adevărului” (1 Tim 3, 15), “a primit de la Apostoli porunca solemnă a lui Christos de a vesti adevărul mântuitor”. “Bisericii îi revine să vestească întotdeauna şi pretutindeni principiile moralei, chiar în ceea ce priveşte ordinea socială, precum şi să judece toate realităţile umane, în măsura în care o pretind drepturile fundamentale ale persoanei şi mântuirea sufletelor” (Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2032).

”Voi ştiţi de asemenea că este de importanţă absolută, pentru pacea conştiinţelor şi pentru unitatea poporului creştin, ca în domeniul moralei, ca şi în cel al dogmei, toţi să asculte de magisteriul Bisericii şi să vorbească acelaşi limbaj.” (Paul al VI-lea, Enc. Humanae vitae, 25 iulie 1968, n. 28) .

”Revine Magisteriului universal, în fidelitate față de Sfânta Scriptură și Tradiție, să învețe și să interpreteze în mod autentic depositum fidei. În ceea ce privește noile propuneri pastorale menționate mai sus, această Congregație se consideră, prin urmare, obligată să reamintească doctrina și disciplina Bisericii în această chestiune” (Congregația pentru Doctrina Credinței, Comuniunea celor divorțați și recăsătoriți, 14 septembrie 1994, n. 4).

VIII. Glasul mereu actual al Părinților Bisericii

“În timp ce [păstorii sufletelor] se delectează în a fi îmbrânciți de zarva lumii, ei sunt ignoranți în privința lucrurilor lăuntrice, despre care ar fi trebuit să îi învețe și pe alții. Și, fără îndoială, din această cauză, viața supușilor lor este amorțită. … Atunci când capul lâncezește, mădularele nu reușesc să se dezvolte; și în zadar își urmărește armata cu repeziciune inamicii, dacă însuși liderul marșului greșește. Niciun îndemn nu susține mințile supușilor, și nicio mustrare nu le osândește greșelile. … Supușii sunt incapabili să înțeleagă lumina adevărului, deoarece, în timp ce preocupările pământești ocupă mintea păstorului, praful stârnit de vântul ispitei orbește Biserica” (Sfântul Grigorie cel Mare, Regula pastoralis, II, 7).

”Căci chiar și penitența însăși, atunci când, potrivit legii Bisericii, există motive suficiente pentru a o face, este adesea evitată din slăbiciune; căci pudoarea este teama de a pierde plăcerea, atunci când părerea bună a oamenilor produce mai multă plăcere decât dreptatea care îl face pe om să se smerească, făcând penitență. De aceea, îndurarea lui Dumnezeu este necesară nu numai atunci când omul se căiește, ci chiar și pentru a-l face să se căiască.” (Sf. Augustin, Enchiridion de fide, spe et caritate, 82).

”Pocăința este reînnoirea botezului. Pocăința este învoiala cu Dumnezeu pentru o a doua viață. Pocăința este cumpărătoare a smereniei. Pocăința este gândul osândirii de sine și îngrijirea neîngrijată de sine. Pocăința este fiica nădejdii și tăgăduirea deznădejdii. Cel ce se pocăiește se osândește pe sine, dar scapă neînfruntat. Pocăința este împăcarea cu Domnul prin lacrimi și prin lucrarea cea bună a celor potrivnice păcatelor. Pocăința este purificarea conștiinței. Pocăința învie, plânsul bate bate la ușa Cerului, iar cuvioasa smerenie o deschide” (Sf. Ioan Scărarul, Scara paradisului, 5; 25).

Concluzie

În timp ce lumea noastră neo-păgână duce un atac general împotriva instituției divine a căsătoriei, iar plaga divorțului și a depravării sexuale se răspândește pretutindeni, chiar și în viața Bisericii, noi, subsemnații episcopi, preoți și credincioși catolici, considerăm că este datoria și privilegiul nostru să ne declarăm, într-un singur glas, fidelitatea față de învățăturile de neschimbat ale Bisericii cu privire la căsătorie și față de disciplina ei neîntreruptă, așa precum am primit-o de la Apostoli. Într-adevăr, numai claritatea adevărului îi va face liberi pe oameni (Ioan 8:32) și le va permite să descopere adevărata bucurie a iubirii, trăind o viață în conformitate cu voința înțeleaptă și mântuitoare a lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, evitând păcatul, conform solicitării materne a Sfintei Fecioare la Fatima în 1917.

29 august 2016, Sărbătoarea Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul (martirizat pentru că a susținut adevărului despre căsătorie)

  1. Evident, condiția pentru o dezlegare de păcate validă și, prin aceasta, pentru admiterea la Sfânta Euharistie, este o căință și o hotărâre sinceră de a pune capăt unui mod de viață păcătos. De la această regulă nu există absolut nicio excepție (n. ed.). ↩︎