Profesorul de Mattei despre criza actuală și rădăcinile ei

NewImage

O prelegere extraordinară, susținută de Profesorul Roberto de Mattei la Washington D.C., la 27 martie a.c., via Rorate caeli (traducerea în limba română ne aparține).


Aniversări în 2017

Există aniversări atât în viața oamenilor, cât și în cea a popoarelor. Iar anul 2017 este plin de aniversări; însă nu toate merită un tort cu lumânări.

Cel mai mult se vorbește despre aniversarea lui Martin Luther. Au trecut 500 de ani de când, la 31 octombrie 1517, Martin Luther își bătea în cuie cele 95 de teze în poarta Catedralei din Wittenberg. Acest act a pus în mișcare așa-numita reformă protestantă și a marcat sfârșitul creștinătății medievale.

Două secole mai târziu, la 29 iunie 1717, este înființată Marea Lojă a Londrei. Se consideră că acest eveniment marchează începutul Francmasoneriei moderne, care, la rândul ei, are o legătură directă cu Revoluția Franceză. Efectiv, lojele masonice au fost laboratoarele intelectuale și operaționale în care s-a pus la cale Revoluția de la 1789.

La 26 octombrie, sau 7 noiembrie 1917 – în funcție de calendarul adoptat (gregorian sau iulian) – Partidul Bolșevicilor al lui Lenin și Troțky ocupă Palatul de Iarnă din St. Petersburg. Astfel, Revoluția Rusă își face intrarea pe scena istoriei, pe care încă mai așteptăm s-o părăsească.

Așadar, 1517, 1717, 1917 reprezintă trei date simbolice, trei evenimente care alcătuiesc împreună un singur proces. Pius al XII-lea, în cuvântarea sa din 12 octombrie 1952 adresată membrilor Acțiunii Catolice, rezumă lucrurile în felul următor: ”Da – lui Christos, nu – Bisericii” (revoluția protestantă împotriva Bisericii); mai apoi ”Da – lui Dumnezeu, nu – lui Christos” (revoluția masonică contra misterelor centrale ale creștinismului); ”în sfârșit, strigătul impios: Dumnezeu este mort; [sau,] mai degrabă: Dumnezeu nu a existat niciodată” (revoluția comunistă atee). ”Iată aici” – încheie Pius al XII-lea – ”încercarea de a edifica structura lumii pe fundații pe care nu ezităm să le numim drept principalele responsabile pentru pericolul care amenință neamul omenesc”.

Trei etape ale aceluiași proces, care ajunge acum la apogeu. Pentru a-i descrie esența metafizică și semnificația multiseculară, Biserica a numit acest proces Revoluție, cu “R” mare.

Dar, anul acesta mai avem și o a patra aniversare, despre care prea puțin s-a vorbit până acum. Anul 2017 marchează și primul centenar al aparițiilor de la Fatima. Vă propun să examinăm cele trei revoluții comemorate anul acesta în lumina mesajului de la Fatima.

Câteva principii de ținut minte

Primul lucru care trebuie subliniat este că aici este vorba despre fapte istorice.

Aparițiile de la Fatima ale Maicii Domnului – între 13 mai și 13 octombrie 1917 – reprezintă un fapt istoric obiectiv, și nicidecum o experiență religioasă subiectivă a celor trei ciobănași cărora le-a apărut Maica Domnului.

Istoricii îmbibați de raționalism, mulți dintre ei catolici, ar dori să îndepărteze din istorie toate fenomenele supranaturale – miracole, revelații și mesaje cerești – înțărcuindu-le în sfera privată a credinței. Dar, atunci când ele sunt autentice, aceste miracole, aceste apariții și aceste mesaje fac parte din istorie, ca și războiul și pacea și tot ceea ce se întâmplă în istorie, la fel ca toate celelalte evenimente pe care le consemnează istoria.

Aparițiile de la Fatima sunt evenimente desfășurate într-un loc și într-un moment istoric bine definit. Aceste evenimente au fost confirmate de mii de martori, precum și pe calea unei investigații canonice încheiate în 1930. Șase Papi din secolul XX au acordat recunoaștere publică aparițiilor de la Fatima, însă niciunul dintre ei nu a dat curs întru totul solicitărilor [Sfântei Fecioare]. Paul al VI-lea, Ioan Paul al II-lea și Benedict al XVI-lea au vizitat sanctuarul [de la Fatima] în calitate de Papi, în timp ce Ioan al XXIII-lea și Ioan Paul I au mers la Fatima pe vremea când încă erau cardinali, Roncalli și Luciani. Pius al XII-lea și-a trimis acolo un delegat, pe Cardinalul Aloisi Masella. Toți aceștia au cinstit Fatima.

Dar mesajul de la Fatima reprezintă un eveniment istoric și pentru un alt motiv: aceasta este o revelație privată nu doar pentru binele spiritual al celor care au primit-o – cei trei ciobănași – ci și pentru întreaga omenire.

Biserica deosebește Revelația publică de revelațiile private. Revelația publică a Bisericii s-a încheiat odată cu moartea ulitmului Evanghelist, Sf. Ioan. Dar, Sf. Thoma d’Aquino ne învață că revelațiile și proorocirile cerești continuă chiar și după încheierea Revelației publice, nu pentru a o completa sau a propune noi doctrine, ci pentru a-i ajuta pe oameni să se comporte conform Revelației publice.1 Uneori, menirea revelațiilor private este perfecționarea spirituală a celor care primesc aceste daruri supranaturale. Alteori, așa cum s-a întâmplat cu mesajele despre Preasfânta Inimă a lui Iisus primite de Sf. Margareta Maria Alacoque, ele vizează binele Bisericii și al întregii societăți. În centrul revelațiilor de la Paray-le-Monial se află Preasfânta Inimă a lui Iisus, iar Imaculata Inimă a Mariei se află în centrul revelațiilor de la Fatima. Revelațiile de la Fatima și cele de la Paray-le-Monial sunt revelații private care se adresează întregului neam omenesc. Ele se caracterizează printr-o extraordinară “direcție spirituală”, pe care Domnul ne-o oferă pentru a călăuzi comportamentul oamenilor în anumite momente istorice.

Un al treilea principiu derivă din faptul că menirea unor revelații private, ca acelea de la Fatima, nu vizează doar binele câtorva indivizi, ci cel al întregii societăți, într-o perioadă istorică bine definită. Revelațiile private ne ajută să interpretăm perioada istorică în care trăim; la rândul ei, perioada istorică în care trăim înlesnește înțelegerea mai profundă a acestor revelații. Există aici o anumită reciprocitate. Într-adevăr, cuvintele dumnezeiești iluminează epocile istorice cele mai întunecate, în timp ce opusul este și el adevărat: derularea evenimentelor istorice ne ajută să înțelegem semnificația, uneori obscură, a proorocirilor și revelațiilor. La aniversarea centenarului aparițiilor de la Fatima, trebuie, deci, să citim cuvintele Maicii Domnului în lumina celor întâmplate în secolul trecut, un secol devastat2, pentru ca acest mesaj să ilumineze cu și mai mare claritate întunecimea vremurilor prin care trecem.

Revoluția Rusă de la 1917

Aparițiile de la Fatima au loc pe fundalul istoric al unui război teribil, cunoscut în istorie ca “Marele Război”: războiul dintre 1914 și 1918, care, doar în Europa, s-a soldat cu mai bine de nouă milioane de victime. Un holocaust sângeros, pe care, în același an 1917, Papa Benedict al XV-lea îl califica drept un ”masacru inutil”.3 Un masacru care i-a folosit doar Revoluției anti-creștine, în care aceasta își vedea șansa de ”a republicaniza Europa”4 și de a aduce la îndeplinire scopurile Revoluției Franceze.

Acest război a răsturnat ordinea politică din Europa, în vigoare încă de la 1815: cea a Congresului de la Viena, care prevedea o Sfântă Alianță între Imperiile Austriei și Rusiei contra Revoluției liberale. Trupele Imperiului Habsburgic și cele ale germanilor, aliniate pe frontul de est, au contribuit la prăbușirea Imperiului Țarist.

La 3 aprilie 1917, cu o lună înainte de aparițiile [de la Fatima], conducătorul sectei bolșevice, Vladimir Ilici Lenin (1870-1924), până atunci în exil la Zürich, se întorce în Rusia într-un vagon sigilat pus la dispoziție de către Statul Major german, care urmărea să instaureze în Rusia domnia completă a haosului. Lenin a dat foc Rusiei. Dar scopul nu justifică niciodată mijloacele și, astfel, haosul s-a răspândit nu numai peste tot în Rusia, ci și în întreaga lume.

În același an, la 13 ianuarie 1917, un alt revoluționar rus, Leon Troțky, împreună cu familia sa, traversează Atlanticul, debarcând la New York. Anthony Sutton pune întrebarea de bun simț: ”Cum a reușit să supraviețuiască Troțky, care vorbea doar germana și rusa, în America capitalistă?”5

Cert este că Președintele american Woodrow Wilson i-a dat lui Troțky un pașaport, ca să se poată întoarce în Rusia și să ”ducă mai departe” Revoluția.6 În august, o Misiune americană a Crucii Roșii, misiune compusă din avocați și bancheri, ajunge la Petrograd. În realitate, aceasta era o misiune a bancherilor de pe Wall Street, menită să influențeze și să deschidă calea preluării controlului piețelor și resurselor Rusiei, fie prin intermediul lui Kerensky, fie prin cel al revoluționarilor bolșevici.7

Exista o convergență între interesele armatei germane și cele ale bancherilor americani, fapt care învăluiește oarecum în mister Revoluția Rusă.

Începută de Lenin, Revoluția Rusă a fost executată în două etape: prima a fost așa-numita Revoluție din Februarie, soldată cu abdicarea Țarului și instaurarea unei republici liberal-democratice, sub conducerea lui Alexander Kerensky (1881-1970).

Cea de-a doua etapă – Revoluția din Octombrie – a avut drept rezultat căderea lui Kerensky și instaurarea regimului comunist al lui Lenin și Troțky. Ceea ce a urmat a fost o perioadă de măceluri fără precedent istoric.

Revoluția Rusă, ca și Revoluția Franceză, a fost opera unei minorități și a fost executată cu o viteză surprinzătoare, fără ca cineva să înțeleagă pe deplin ceea ce se întâmplă. Jurnalistul socialist american John Reed, unul dintre participanții la Revoluție, descrie foarte elocvent atmosfera acelor zile în cartea sa ”Ten Days that Shook the World” (“Zece zile care au zguduit lumea”):

Aparent, peste tot era liniște; sute de mii de oameni mergeau la culcare la o oră rezonabilă, se trezeau dimineața devreme și se duceau la lucru. În Petrograd, mașinile circulau, magazinele și restaurantele erau deschise, la fel și teatrele; se făcea reclamă pentru o expoziție de pictură. … Întreaga rutină complexă a monotoniei vieții cotidiene își continua cursul obișnuit, chiar și în vreme de război. Nu este nimic mai uimitor decât vitalitatea organismului social – modul în care acesta dăinuie, hrănindu-se, îmbrăcându-se, amuzându-se, în timp ce se confruntă cu cele mai cumplite calamități. …8

Fatima, 1917

Revoluția Rusă nu a fost doar un eveniment istoric, ci și unul filosofic. În ”Tezele lui Feuerbach” (1845), Karl Marx susține că rolul filosofului nu este acela de a interpreta lumea, ci de a o transforma.9 Revoluționarul trebuie să-și demnostreze în practică puterea și eficiența gândirii. Ajungând la putere, Lenin a făcut un act filosofic, căci el nu a teoretizat Revoluția, ci a realizat-o. Într-un fel, mulțumită lui Lenin, socialismul lui Marx și Engels a ajuns să se “întrupeze” în istorie. Astfel, Revoluția Rusă arată ca o parodie diabolică a Misterului Întrupării. Întrupându-Se, Iisus le-a deschis oamenilor porțile Raiului; Revoluția marxistă a închis porțile Raiului, pentru a construi imposibilul ei paradis pe pământ. Aceasta a fost o erupție în istorie a demonicului.

Dar Cerurile au răspuns cu o erupție pe pământ a sacrului. La celălalt capăt al Europei, de-a lungul aceleiași perioade, se întâmpla ceva cu totul diferit:

La 13 mai 1917, la Cova da Iria – un loc izolat, presărat cu stânci și măslini din apropierea satului Fatima din Portugalia, ”o doamnă îmbrăcată complet în alb, mai strălucitoare decât soarele, emițând raze de lumină, limpezi și mai puternice decât cele ale unui pahar de cristal umplut cu apa cea mai limpede, străpuns de razele Soarelui” le apare celor trei copii care își pășteau oile, lui Francisco și Jacintei Marto, și verișoarei lor Lucia dos Santos. Doamna își dezvăluie identitatea – Maica lui Dumnezeu – și are un mesaj pentru întregul neam omenesc, la fel cum se întâmplase cu vreme în urmă și la Paris, pe Rue du Bac, în 1838, și la Lourdes, în 1858. Maica Domnului le dă întâlnire celor trei ciobănași în a 13-a zi a fiecăreia dintre lunile care au urmat, până în octombrie. În total, șase apariții. Ultima apariție se încheie cu un mare miracol atmosferic, un minunat semn din Ceruri: “dansul Soarelui”, la care asistă mii de persoane, care sunt mai apoi în măsură să-l descrie în mare detaliu, fenomen care poate fi observat chiar și de la 40 de kilometri distanță.10

Din acel moment, istoria Fatimei ajunge să se împletească cu cea a Rusiei.

Istoria secolului XX, până în zilele noastre, este martora luptei dintre copiii luminii și copiii întunericului. Cei dintâi sunt nutriți de ceea ce am putea numi spiritul Fatimei; ceilalți, de spiritul prințului întunericului, care, în secolul XX, s-a manifestat mai ales sub forma comunismului și metamorfozelor sale.

Secretul de la Fatima

Înainte de a fi un loc, Fatima este un mesaj.

Mesajul revelat la Fatima de Maica Domnului conține trei părți, numite secrete, care alcătuiesc un întreg organic, coerent. Primul este o viziune înfricoșătoare a iadului, în care cad sufletele păcătoșilor; milostivirea Imaculatei Inimi a Mariei contracarează această pedeapsă, Ea fiind remediul suprem pe care Dumnezeu îl oferă omenirii pentru mântuirea sufletelor.

Partea a doua ne înfățișează o alternativă istorică dramatică: fie pacea – rodul convertirii lumii și îndeplinirii solicitărilor Maicii Domnului, fie o pedeapsă teribilă a neamului omenesc, dacă acesta se încăpățânează să continue pe calea păcatului. Instrumentul acestei pedepse va fi Rusia.

Cea de-a treia parte, dezvăluită de Sfântul Scaun în 2000, elaborează tema tragediei din viața Bisericii, oferind o viziune despre un Papă și un grup de episcopi, călugări și laici uciși de oameni care îi persecută. Există riscul ca discuțiile din ultimii ani despre cel de-al “treilea secret” să pună în umbră forța profetică a părții centrale a mesajului, rezumată în două propoziții decisive: Rusia ”își va răspândi erorile în întreaga lume”, și ”în final, Inima mea Imaculată va triumfa”.

Rusia își va răspândi erorile în întreaga lume

”Rusia își va răspândi erorile în întreaga lume”. Termenul “erori” este unul precis: eroarea este negarea adevărului.

Adevărul, așadar, există; și nu există decât un singur adevăr: cel păstrat și răspândit de către Biserica Catolică. Erorile Rusiei sunt erorile unei ideologii opuse ordinii naturale și creștine, care Îl respinge pe Dumnezeu și respinge religia, familia și proprietatea privată. Acest complex de erori are un nume: comunism; iar centrul universal din care acesta se răspândește este Rusia.

De mult prea multe ori, comunismul a fost identificat cu un regim pur politic, ingorându-se dimensiunea lui ideologică, în timp ce Maica Domnului subliniază tocmai această dimensiune.

Anti-comunismul secolului XX s-a mărginit să identifice comunismul doar cu tancurile sovietice și cu Gulag-ul, care, desigur, sunt o expresie a comunismului, dar nu și inima acestuia. Pius al XI-lea a subliniat natura ideologică perversă a comunismului.

”Pentru prima dată în istorie” – declara Pius al XI-lea în enciclica sa Divini Redemptoris din 19 martie 1937 – ”suntem martorii unei lupte cu sânge rece în privința scopului ei și manipulată până în cel mai mic detaliu între om și tot ceea ce numim Dumnezeu (2 Tes. 1, 4).”

Aflați sub iluzia unui posibil compromis cu un comunism “cu față umană”, purificat de orice fel de violență, mulți anti-comuniști au ignorat acest aspect, neînțelegând răutatea ideologică intrinsecă a comunismului. Și care sunt originile acestei răutăți ideologice? Comuniștii înșiși își rezumă propriile erori în formula materialismului dialectic: universul este materie în evoluție, iar dialectica hegeliană este sufletul acestei evoluții. Această viziune filosofică panteistă își găsește expresia politică într-o societate fără clase. Egalitarianismul social și politic derivă din egalitarianismul metafizic, care nu numai că neagă diferența dintre Dumnezeu și om, ci, divinizând materia, neagă orice diferență dintre om și lucrurile create.

Genealogia erorilor

Erorile nu apar din senin. Ca orice eroare, și erorile Rusiei au luat naștere din erorile care le-au precedat și care, la rândul lor, generează alte erori. Pentru a înțelege deplin natura acestor erori, trebuie să ne punem întrebarea de unde vin și încotro ne conduc ele.

Textul de bază al comunismului este Manifestul Partidului Comunist, publicat de Karl Marx (1818-1883) și Friedrich Engels (1820-1895) în februarie 1848, la comanda Ligii celor drepți, un grup comunist dedicat ideilor ultra-iacobine ale lui Gracchus Babeuf (1760-1797). Pe lângă iacobini, Engels îi numără printre precursorii direcți ai socialismului și pe anabaptiști, și pe “nivelatorii” (engl. “levellers”) Revoluției Engleze și pe filosofii iluminismului din secolul al XVIII-lea.11

Anabaptiștii reprezintă extrema stângă a Revoluției Protestante, adică ceea ce istoricul George Hunston Williams (1914-2000) descria drept Reforma radicală, opusul Reformei magisteriale a lui Luther și Calvin.12 În realitate, aici nu este vorba despre opoziție, ci despre evoluție: o caracteristică a tuturor Revoluțiilor este potențialul lor, potențial prezent încă din clipa în care iau ființă, iar principiile care stau la rădăcina anabaptismului își au originea în impulsul pe care Luther, încă de la bun început, i l-a imprimat Revoluției religioase din secolul al XVI-lea.

Profesorul Plinio Corrêa de Oliveira (1908-1995) remarca următorul lucru:

Ca și cataclismele, și patimile rele au o putere imensă – însă doar puterea de a distruge. Încă din prima clipă a marilor ei explozii, această putere posedă deja potențialul întregii virulențe care se va manifesta în cele mai mari excese ale ei. De pildă, năzuințele comuniste arhaice erau deja prezente în primele negări venite din partea protestantismului. În timp ce, în ceea ce privește formulările lui explicite, Luther nu a fost nici mai mult nici mai puțin decât Luther, toate tendințele, stările sufletești și imponderabilitățile exploziei lutherane purtau deja în ele, într-un mod autentic și deplin, deși implicit, spiritul lui Voltaire, și al lui Robespierre, și al lui Marx, și al lui Lenin.13

Trebuie subliniat aici încă un lucru. Este adevărat că ”ideile au consecințe”14, dar nu toate consecințele sunt coerente cu intențiile care le-au dat naștere. Un filosof german, Wilhelm Wundt (1832-1920) a consacrat expresia ”heterogonia scopurilor” (Heterogonie der Zwecke), pentru a descrie contradicțiile care există deseori între intențiile omului și consecințele acțiunilor sale. Această heterogonie a scopurilor este tipică pentru toate utopiile, care, negând realitatea, sunt condamnate la a fi contrazise de realitate.

Luther, de pildă, a teoretizat [ideea] “doar prin credință”, negându orice valoare a rațiunii umane. Dar, în același timp, el a negat și autoritatea Bisericii, în numele Sola Scriptura, interpretată conform principiilor examinării libere. Anabaptiștii italieni, numiți socinieni, deoarece aceștia urmează ideile ereticilor din Siena, Lelio (1525-1562) și Fausto Socino (1539-1604), atribuie un rol primar rațiunii, demolând astfel cu critica lor însuși textul Sfintei Scripturi.

Socinianismul este o formă radicală de protestantism, care, din Italia, a migrat în Polonia, unde a cunoscut o înflorire în secolele al XVI-lea și al XVII-lea; de acolo, a migrat mai departe în Olanda și, din Olanda, a ajuns în Anglia, la vremea Revoluției Engleze. Socinianismul este un element tranzițional între sectele de tip anabaptist din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea și sectele filosofice cu o structură masonică din secolul al XVIII-lea. În “templul laic” al virtuților sociale – loja masonică – era practicat cultul unei noi etici, eliberate din chinga oricărei dogme și moralități religioase.

Figura lui John Tolland (1670-1722) ilustrează relația dintre socinianism și Francmasonerie. Acesta este autorul unei lucrări intitulate Pantheisticon (1720), lucrare în care este ilustrată doctrina și organizarea unor societăți de ”sodales socratici”, societăți care sunt prezentate nu doar ca niște centre de discuții filosofice și politice, ci și ca o introducere esoterică în panteism. Membrilor lor li se propunea realizarea unei republici egalitare, lipsită de orice formă de “superstiție religioasă”.15 Există întotdeauna o legătură între panteism și egalitarianism.

În 1723, după înființarea Marii Loje, un cleric presbiterian, James Anderson, publică Constituțiile francmasonilor (engl. The Constitutions of the Free-Masons). În 1734, la Philadelphia, Benjamin Franklin (1706-1790) retipărește această lucrare. În același an, Franklin este ales Mare Maestru al Masonilor din Philadelphia. În decembrie 1776, Franklin este transferat în Franța, ca reprezentant al Statelor Unite. De-a lungul șederii sale în Franța, Benjamin Franklin este activ în Masonerie, servind ca Maestru Venerabil al lojei Les Neufs Soeurs. Înființarea Marelui Orient în 1773 marchează începuturile unei noi faze: o campanie politică în afara lojelor. Masonii au controlat alegerile din Franța din martie-aprilie 1789, iar în cea de-a Treia Stare este format un bloc condus de masoni. Printre asociații lojei franceze se numără și Contele Mirabeau (1740-1791), fost ambasador francez la Berlin, orator și om politic, care, în 1791, este ales Președinte al Adunării Naționale.

Istoricul James H. Billington, bibliotecar al Congresului, scrie: ”Mirabeau a fost un pionier al introducerii limbajului evocativ al religiei tradiționale în noile instituții politice ale Franței revoluționare. Încă de la 10 mai 1789, acesta le-a scris constituenților care l-au ales în Starea a Treia că scopul Stărilor-Generale nu era de a reforma, ci de a ’regenera’ națiunea. Ulterior, a calificat Adunarea Națională drept ‘preoția inviolabilă a politicilor naționale’, ‘Declarația drepturilor omului’ drept ‘o evanghelie politică’, și Constituția de la 1791 drept o nouă religie ‘pentru care oamenii sunt gata să-și dea viața’.”16

Mirabeau a fost membru în organizația Illuminati din Bavaria, societate secretă înființată în 1778 de către Adam Weishaupt, profesor de drept canonic la Universitatea Ingolstadt din Germania. Două cărți reprezintă sursele primare de informație despre conspirația lui Adam Weishaupt și a Illuminati: Proofs of a Conspiracy (Dovezile unei conspirații), de profesorul John Robinson, publicată în 1798, și studiul în patru volume semnat de Abbé Augustine Barruel, Memoirs illustrating the History of Jacobinism (Memorii care ilustrează istoria iacobinismului), publicat în 1799. Vă recomand aceste cărți. Scopul Ordinului era acela de a distruge toate religiile, de a răsturna toate guvernele și de a aboli proprietatea privată.

Revoluția Rusă nu s-a iscat din senin, ci ea a fost rezultatul unui proces aflat de multă vreme în desfășurare. Teoreticianul comunist Antonio Gramsci (1891-1937) rezumă procesul revoluționar cu formula “filosofia practicii”. ”Filosofia practicii reprezintă încoronarea întregii mișcări; (…) ea corespunde legăturii dintre reforma protestantă și Revoluția Franceză. Aceasta este o filosofie care, în același timp, este și o politică, precum și o politică care, în același timp, este și o filosofie”.17

Revoluția trădată

Dar, atunci când este politizată, adică atunci când este transpusă în practică, o filosofie falsă își trădează întotdeauna premisele de la care a pornit. Doar adevărul posedă coerență internă. Eroarea este întotdeauna contradictorie. În acest sens, Revoluția nu se poate impune decât dacă se trădează pe sine. Ca orice Revoluție, și Revoluția Comunistă din Octombrie a fost o revoluție trădată. Disputa dintre Stalin și Troțky este elocventă. Troțky îl acuză pe Stalin că ar fi trădat Revoluția. Răspunsul lui Stalin că, în practică, aceasta reprezintă acapararea și păstrarea puterii, demonstrează adevărul gândirii sale. Amândoi aveau dreptate, și amândoi greșeau. Cine se luptă cu adevărul, se luptă cu el însuși.

Cert este că, în secolul XX, nu întâlnim alte crime care să se compare cu comunismul relativ la perioada de timp în care acesta s-a răspândit, la teritoriile pe care le-a cucerit, la calitatea urii pe care a fost în stare să o secrete. Dar aceste crime sunt consecințele unor erori. După prăbușirea Uniunii Sovietice, aceste erori au fost eliberate din cutia în care erau închise, și astfel s-au propagat ca o miasmă ideologică în întregul Occident, sub forma relativismului cultural și moral.

Relativismul profesat și trăit astăzi în Occident își are rădăcina în teoriile materialismului și evoluționismului marxist; cu alte cuvinte, în negarea oricărei realități spirituale și oricărui element permanent în om și în societate.

Antonio Gramsci este teoreticianul din spatele Revoluției culturale care transformă dictatura proletariatului în dictatura relativismului. Sarcina comunismului, după Gramsci, este aceea de a conduce popoarele la secularismul integral, pe care iluminismul i-l rezerva unei elite limitate. La nivel social, acest secularism ateu este aplicat, potrivit acestui comunist italian, prin intermediul unei ”secularizări totale a întregii vieți și a tuturor obiceiurilor legate de ea”, adică prin intermediul unei secularizări absolute a vieții sociale, care îi va permite “practicii” comuniste să extirpe din adâncuri rădăcinile sociale ale religiei. Noua Europă, fără de rădăcini, care a eliminat din tratatul prin care a fost înființată orice referire la Creștinism, a realizat integral planul gramscian de secularizare a societății.

Trebuie să recunoaștem faptul că proorocia de la Fatima, în care Rusia își va fi răspândit erorile în întreaga lume, a fost împlinită. Căderea Cortinei de Fier a făcut ca răspândirea acestor erori să fie imposibil de stăvilit. Descompunerea comunismului a dus la putrefacția Occidentului. La rândul său, anti-comunismul a dispărut, deoarece ”foarte puțini sunt cei care au fost capabili să înțeleagă adevărata natură a comunismului“, după cum ne avertiza Pius al XI-lea în Divini Redemptoris. În ziua de astăzi, aproape că te jenezi să declari că ești anti-comunist. Aceasta este marea victorie a comunismului: că a căzut fără vărsarea nici măcar a unui strop de sânge, fără să fi fost judecat, fără niciun rechizitoriu ideologic care să-i fi condamnat amintirea.

În lucrarea sa Judgement în Moscow (Judecată la Moscova), Vladimir Bukovsky scrie:

Orice eveniment din viețile noastre, chiar și unul lipsit de prea mare importanță, ajunge să fie analizat de vreo comisie sau alta. Mai ales dacă au murit oameni. O prăbușire de avion, un dezastru de cale ferată, un accident industrial – iar experții dezbat, analizează, încearcă să stabilească gradul de vinovăție (…) chiar și cel al guvernelor, în cazul în care acestea au de-a face câtuși de puțin cu cele întâmplate. (…) În timp ce aici avem de-a face cu un conflict (…) care a afectat practic toate țările din lume, a costat nenumărate vieți și sute de miliarde de dolari și – după cum s-a afirmat deseori – aproape că a dus la distrugere globală, care nu este examinat nici măcar de o singură țară sau organizație internațională.

Să ne mai mire faptul că, cu toată hotărârea noastră de a examina fiecare accident, refuzăm să examinăm cea mai mare catastrofă din vremurile noastre? Căci, în străfundurile inimii, cunoaștem deja concluziile la care ar ajunge o asemenea investigație, la fel cum orice persoană sănătoasă la minte își dă prea bine seama când s-a aliat cu răul. Cu toate justificările logice, acceptabile dar false, pe care ni le furnizează intelectul, vocea conștiinței ne șoptește că am început să cădem din momentul în care am consimțit la o “coexistență pașnică” cu răul.18

Din păcate, Biserica Catolică a promovat și promovează această “coexistență pașnică” cu răul.

La moartea sa, survenită la 26 noiembrie 2016, dictatorul comunist Fidel Castro a fost ridicat în slăvi de întregul Occident, și chiar și de Biserica Catolică. Papa Francisc, cel de-al șaptelea succesor al lui Pius al XI-lea, într-un interviu cu Eugenio Scalfari, compara comunismul cu Creștinismul și declara că inegalitățile sunt ”cel mai mare rău de pe lume”.19 Dar esența comunismului constă tocmai în suprimarea oricărui fel de diferență socială, iar expresia religioasă a acestui egalitarianism este egalizarea ecumenică a tuturor religiilor, în timp ce expresia lui filosifică este panteismul filosofic.

Recent, Papa Bergoglio i-a primit la Vatican pe reprezentanții așa-numitelor “mișcări populare”, reprezentanții noii stângi marxisto-ecologiste, și s-a arătat încântat de regimurile pro-marxiste ale fraților Castro din Cuba, Chàvez și Maduro din Venezuela, Morales din Bolivia, Rafael Correa din Ecuador și José Mujica din Uruguay.

Cardinalul Zen, Episcop Emerit de Hong Kong și cel mai înalt prelat din China, îl acuză într-un interviu pe Papa Francisc că, încheind o înțelegere cu guvernul comunist al Chinei20, “i-a vândut” pe catolicii Chinezi.

Erorile comunismului nu numai că s-au răspândit în întreaga lume, ci ele au pătruns până și în templul lui Dumnezeu, ca fumul satanei care împresoară și sufocă Trupul Mistic al lui Christos.

Fumul satanei în Biserică

Și nu este vorba doar de atât. La Fatima, Maica Domnului le-a arătat celor trei ciobănași îngroziți o viziune a iadului, unde ajung sufletele bieților păcătoși, iar Jacintei i-a dezvăluit faptul că păcatele împotriva purității sunt cele care aruncă în iad cele mai multe suflete. Cine și-ar fi putut închipui că, după o sută de ani, profesarea publică a impurității se va fi adăugat la numărul imens de păcate comise împotriva purității, sub forma eliberării sexuale și a introducerii uniunilor extramaritale, chiar și a celor între homosexuali, în legislația celor mai importante națiuni occidentale?

Și cine și-ar fi putut vreodată închipui că un document pontifical – exortația post-sindoală a Papei Francisc, Amoris laetitia, publicată la 8 aprilie 2016 – va aproba adulterul? Legea divină și legea naturală nu permit nicio excepție. Cei care teoretizează excepția distrug regula.

Într-unul dintre “dubiile” adresate Papei de către cardinali, citim: ”După ‘Amoris laetitia’ (nr. 301), mai este încă posibil să se afirme că o persoană care trăiește în mod habitual în contradicție cu o poruncă a legii lui Dumnezeu, ca, de exemplu, cea care interzice adulterul (cf. Mt. 19:3-9), se află într-o situație de păcat habitual grav?”

Faptul că astăzi un astfel de dubiu îi poate fi prezentat Papei și Congregației pentru Doctrina Credinței indică enorma gravitate și profunzimea crizei în care se află Biserica.

Cardinalul Kasper și alți păstori și teologi au declarat că Biserica trebuie să-și adapteze mesajul evanghelic la practica vremurilor. Dar primatul practicii asupra doctrinei reprezintă inima marxism-leninismului. Iar dacă Marx spunea cândva că sarcina filosofilor nu este aceea de a cunoaște lumea, ci de a o transforma, astăzi, mulți teologi și păstori afirmă că sarcina teologilor nu este aceea de a răspândi Adevărul, ci de a-l reinterpreta în practică. Prin urmare, obiceiurile creștinilor nu trebuie reformate, pentru a-i aduce înapoi la învățăturile Evangheliei, ci Evanghelia trebuie adaptată la heteropraxia creștinilor.

În final, Inima mea Imaculată va triumfa

Antidotul împotriva dictaturii relativismului este puritatea doctrinară și morală a Imaculatei Inimi a Mariei. Nu oamenii vor fi cei care vor distruge erorile care ne amenință, ci Maica Domnului. Dar Cerurile au solicitat colaborarea concretă a omenirii în această privință.

Maica Domnului ne spune care sunt condițiile necesare pentru a evita pedeapsa: un act public și solemn de consacrare a Rusiei către Inima ei Imaculată, săvârșit de Papă, în uniune cu toți episcopii din lume, precum și practica Împărtășaniei reparatorii în fiecare primă sâmbătă a cinci luni consecutive.

Conciliul Ecumenic Vatican II ar fi putut fi o excelentă ocazie de a da curs solicitărilor Maicii Domnului. În 1965, 510 arhiepiscopi și episcopi din 78 de țări au semnat o petiție prin care îi solictau Papei să consacreze întreaga lume și, într-un mod special, Rusia și celelalte națiuni dominate de comunism, către Imaculata Inimă a Mariei, în uniune cu Părinții Conciliului. Dar Paul al VI-lea a ignorat această solicitare.

Pius al XII-lea și Ioan Paul al II-lea au făcut acte parțiale de consacrare a Rusiei sau a întregii lumi, acte care au dat roade și care nu au fost lipsite de eficacitate, dar ele au fost incoplete.

La 12 mai 2010, în Capela Aprițiilor, Benedict al XVI-lea a înălțat o rugăciune de încredințare către Maica Domnului, implorând eliberarea de “orice pericol care ne amenință”. Dar și acesta a fost un act incomplet.

Cei devotați Fatimei sperau la ceva mai mult din partea Papei Francisc decât din partea predecesorilor săi, dar au fost dezamăgiți. În actul său Marian din octombrie 2013, Papa nu a menționat nici Inima Imaculată, nici lumea, nici Biserica, și cu atât mai puțin Rusia. Anul acesta, la 13 mai, Papa Francisc va merge la Fatima. Oare ce va spune și ce va face el acolo?

Consacrarea Rusiei nu a fost realizată nici până astăzi, iar practica Împărtășaniei reparatorii nu este popularizată; și, mai presus de toate, atmosfera care ne înconjoară este cea a unui spirit de hedonism degenerat, a satisfacerii oricărei plăceri și dorințe contrare legii morale. Cine ar putea pretinde, prin urmare, că proorocirea de la Fatima a fost împlinită și că am lăsat în urmă marile evenimente prevestite de Maica Domnului în 1917?

La Fatima, Maica Domului nu a cerut doar acte publice pe care să le săvârșească ierarhia. Aceste acte necesare trebuie însoțite de un profund spirit de convertire și penitență interioară, după cum ne reamintește tripla chemare la penitență a îngerului în cel de-al treilea secret.

Penitență înseamnă, mai presus de toate, un spirit de căință, care ne face să fim conștienți de gravitatea păcatelor noastre și ale celorlalți, și să le detestăm din adâncul inimii. Penitență înseamnă rectificarea doctrinară și morală a tuturor erorilor adoptate de societatea occidentală în ultima sută de ani. Mesajul de la Fatima ne reamintește în mod explicit că alternativa la penitență este o pedeapsă îngrozitoare care amenință neamul omenesc.

Pentru a evita această pedeapsă, lumea trebuie să-și schimbe spiritul, dar ea nu poate face acest lucru decât dacă mai întâi recunoaște enormitatea păcatelor pe care le-a comis, începând cu legiferarea uciderii în masă [avortului și eutanasiei – n.t.] și a uniunilor homosexuale. Ambele sunt păcate care îl ofensează direct pe Dumnezeu, Creatorul naturii: păcate care, după cum ne învață Catehismul, strigă la Cer după răzbunare; cu alte cuvinte, ele merită o mare pedeapsă.

Fără căință, pedeapsa nu poate fi împiedicată. Fără referirea la această pedeapsă, mesajul de la Fatima este golit de semnificația lui profundă.

Penitența înseamnă căință; penitența înseamnă detestarea și ura față de păcat: ura față de păcat trebuie să ne facă să-l combatem și, atunci când un păcat are un caracter public, trebuie să ne facă să acționăm public, să combatem rădăcinile și consecințele răului în societate. De aceea, chemarea la penitență din mesajul de la Fatima este și o chemare de a combate erorile care corup întreaga societate contemporană.

Mesajul de la Fatima nu este doar unul anti-comunist; el este și anti-liberal, și anti-lutheran, căci erorile Rusiei derivă din erorile Revoluției Franceze și din cele ale protestantismului. Ele sunt erorile Revoluției anti-creștine, cărora Contra-Revoluția Catolică li se opune. După cum declară Contele de Maistre, aceasta nu este o Revoluție în direcția opusă, ci ea este opusul Revoluției sub toate aspectele ei politice, culturale și religioase.21

Fatima este în opoziție directă cu [evenimentele revoluționare de la] 1917, 1717 și 1517, iar noi nu vom sărbători niciuna dintre aceste aniversări.

Permiteți-mi să amintesc și de o revelație de la Fatima a Maicii Domnului, despre existența căreia am aflat doar cu câțiva ani în urmă; exact în 2013, când Mănăstirea Carmelitană de la Coimbra a publicat volumul Um Caminho sob o olhar de Maria.

La 3 ianuarie 1944, în jurul orei patru după-amiaza, în capela mănăstirii de la Tuy, în fața Tabernaculului, Sfânta Fecioară o îndemna insistent pe Sora Lucia să aștearnă pe hârtie textul celui de-al treilea secret; după cum ne spune Sora Lucia:

Mi-am simțit spiritul inundat de un mister de lumină care este Dumnezeu și, în El, am văzut și am auzit cum vârful de lance, ca o flacără desprinsă [de el], atingea axa pământului, făcându-l să tremure: munți, metropole, orașe și sate sunt îngropate, împreună cu locuitorii lor. Marea, râurile și norii se umflă peste măsură, inundând și atrăgând într-un vârtej nenumărate case și oameni; aceasta este purificarea lumii de păcatul în care s-a scufundat. Ura și ambiția provoacă un război distrugător. Mai apoi, am simțit cum inima începe să-mi bată cu repeziciune și, în spiritul meu, o voce care mi-a spus: ‘În timp, o credință, un botez, o Biserică, Sfântă, Catolică și Apostolică. În veșnicie, Raiul!’ Acest cuvânt, ‘Raiul’, mi-a umplut inima de atâta pace și fericire încât, fără să-mi dau seama, mi-am repetat din nou și din nou o bună bucată de vreme: Raiul, Raiul !!22

Maica Domnului ne reamintește că omenirea este amenințată de o pedeapsă îngrozitoare și că, în epoca dramatică în care trăim, Credința Catolică trebuie profesată integral. O singură Credință, un singur Botez și o singură Biserică. Nu trebuie, așadar, să părăsim Biserica, ci trebuie să ne întoarcem în ea și să trăim în ea, căci în afara Bisericii nu există mântuire. În afara ușilor ei nu există decât abisul fără mângâiere al iadului. Singura alternativă este cea dintre Rai și iad, care își au pregustările lor pe pământ. Pentru nații, iadul este societatea atee, anarhistă, egalitariană. Iar pentru nații, Raiul este Civilizația Creștină austeră, ierarhică, sacră.

Raiul pe pământ îl dobândim luptând pentru adevărata Biserică, atât de des abandonată de ierarhi.

Iar exclamația finală: “Raiul! Raiul!” pare să se refere la alegerea dramatică dintre Rai, locul în care sufletele mântuite ajung la fericirea veșnică, și iad, locul în care cei pierduți suferă pe veci.

Cei care vor să evite moartea, în timp și în veșnicie, nu au decât o singură opțiune: să lupte împotriva tulburărilor lumii moderne, să afirme, în viețile lor și în societate, principiile perene ale ordinii naturale și creștine. Aceasta este calea pe care au ales-o mulți sfinți – modelele noastre – ca Sf. Maximilian Kolbe (1894-1941).

La 17 octombrie 1917, în ajunul Revoluției Ruse, fără să știe nimic despre aparițiile de la Fatima, tânărul franciscan polonez a înființat Miliția Imaculatei, pentru a combate Francmasoneria, care, cu parade blasfemice, sărbătoarea pe străzile Romei aniversarea a 200 de ani de la înființarea Marii Loje a Londrei. Sf. Maximilian Kolbe este unul dintre sfinții care a proorocit Triumful Imaculatei Inimi a Mariei.

Triumful Imaculatei Inimi a Mariei, care este și Domnia Mariei pe care au prevestit-o multe suflete privilegiate, nu este altceva decât triumful în istorie al ordinii naturale și creștine păstrate de Biserică. Maica Domnului a anunțat că acest triumf va fi deznodământul final al unei mari încercări, al unor zile tragice de penitență și de chinuri, dar și de imensă încredere în promisiunea ei.

Cu ocazia acestui centenar al aparițiilor Ei, să ne întoarcem către Ea, cerându-i să grăbească acest moment, făcând din noi, în vremurile noastre, instrumente ale victoriei ei asupra Revoluției: super Revolutionem victoria in diebus nostris, lucru care este echivalent cu:

În final, Inima Ei Imaculată va triumfa.

  1. Sf. Thoma d’Aquino, Summa Tehologiae, II-II, 174, 6 ad 3. ↩︎
  2. Robert Conquest, Reflections on a ravaged Century, W. W. Norton & Company, New York 2001. ↩︎
  3. Benedict al XV-lea, Scrisoare din 1 August 1917, în AAS IX (1917) p. 421-423. ↩︎
  4. Ferenc Fejtő,  Requiem pour un empire défunt, Lieu Commun, Paris 1988, pp. 308, 311. ↩︎
  5. Anthony Sutton,Wall Street and the Bolshevik Revolution,  Arlington House, New Rochelle  1974, p. 22. ↩︎
  6. Sutton, op. cit., p. 25. ↩︎
  7. Sutton, op. cit., pp. 86-88. ↩︎
  8. John Reed,Ten Days that Shook the World, Boni and Liveright, New York 1919, p. 112. ↩︎
  9. Tesi su Feuerbach, tr. it. în Feuerbach-Marx-Engels, Materialismo dialettico e materialismo storico, a cura di Cornelio Fabro, La Scuola, Brescia 1962, pp. 81-86. ↩︎
  10. Martins dos Reis, O Milagre do Sol e o Segredo de Fátima, Ed. Salesianas, Porto, 1966. ↩︎
  11. Frederick Engels, The Development of Socialism. From Utopia to Science, 1878,  tr. tr. it. Editori Riuniti, Roma 1958, pp. 15-17. ↩︎
  12. George H. Williams, The Radical Reformation, Westminster Press, Philadelphia 1962. ↩︎
  13. Plinio Correa de Oliveira,Revolution and Counter-Revolution, The American TFP, Hanover, PA, 2002, p. 25. ↩︎
  14. Richard M. Weaver, Ideas have consequences, The University of Chicago Press, Chigago & London 2013. ↩︎
  15. Margaret C. Jacob, The Newtonians and the English Revolution, Cornell University Press, Ithaca 1976. ↩︎
  16. James H. Billington, Fire in the Minds of Men: Origins of the Revolutionary Faith, Basic Books 1980, pp. 19-20. ↩︎
  17. Antonio Gramsci,Quaderni dal Carcere, Prison Notebooks edizione critica dell’Istituto Gramsci, de Valentino Gerratana, Einaudi, Torino 1975, vol. III, p. 1860. ↩︎
  18. Vladimir Bukovsky, Gli archivi segreti di Mosca, tr. it., Spirali, Milano 1999, pp. 62, 65. ↩︎
  19. La Repubblica, 11 noiembrie 2016. ↩︎
  20. LifeSiteNews,  22 februarie 2017. ↩︎
  21. Joseph de Maistre, Considérations sur la France, cap. X, 3, in Œuvres complètes, Vitte, Lyon-Paris 1924, t. I, p. 157. ↩︎
  22. Carmelo de Coimbra, Um Caminho sob  o olhar de Maria, Ediçoes Carmelo, Coimbra 2012, p. 267. ↩︎
%d bloggers like this: