Cateheză despre Sfânta Biserică, de Părintele Franz Schmidberger, SSPX

NewImage

Avem deosebita plăcere de a prezenta cititorilor noștri o foarte frumoasă și instructivă cateheză pe tema Sfintei Biserici, semnată de Părintele Franz Schmidberger, SSPX.

Dorim să-i mulțumim și pe această cale Părintelui Schmidberger pentru amabilitatea de a ne fi pus la dispoziție textul prelegerii sale, susținută cu câțiva ani în urmă la Fulda. Traducerea din limba germană ne aparține.


Biserica – Bucuria, viața, iubirea și mândria noastră

  • prelegere susținută de Părintele Franz Schmidberger la 2 septembrie 2012 la Fulda, cu prilejul pelerinajului Districtului German al SSPX

Tema noastră de astăzi este Biserica, misterul Bisericii ca Trupul Mistic al lui Christos. Prezentarea noastră constă din zece puncte.

I.

Omul a fost creat de Dumnezeu ca ființă socială. Comunitatea nu este doar o adunătură de indivizi, ci este structurată în ordine și armonie. Încă de mic copil, când vine pe lume, omul este dependent de cele care îl înconjoară. La fel și adultul, la fel și familia. Doar uniunea dintre bărbat și femeie poate transmite mai departe viața, dar nu și individul. În filosofie și sociologie, doar acea societate care își asigură existența și își realizează scopul prin forțe proprii este considerată a fi o societate perfectă. În acest sens foarte precis, familia este o societate imperfectă, căci, pentru a-și realiza scopul, ea are nevoie de alte familii. O familie nu se poate ocupa de construcția de străzi sau spitale, sau de importul de bunuri de pe meleaguri îndepărtate. La fel stau lucrurile și cu satul, și cu orașul, care nu sunt nici ele societăți perfecte. În acest sens, nici asociațiile nu sunt societăți perfecte. În sfera naturală, doar statul, comunitatea poporului, este o societate perfectă în acest sens precis, adică își poate atinge scopul prin forțe proprii.

II.

În ordinea harului, Dumnezeu Își adaptează opera Sa de mântuire la ordinea creată. Odată ce protopărinții noștri, Adam și Eva, cad în păcat și, astfel, cad din starea de har, Dumnezeu alege un singur om, și anume, pe Abraham, pentru ca, după cum i-a spus, să facă din el un mare popor și pentru ca un vlăstar al acestui popor să devină binecuvântarea tuturor popoarelor de pe fața pământului. Dumnezeu i-a făcut lui Abraham această dublă promisiune. Cunoaștem istoria urmașilor lui Abraham, cum s-au înmulțit ei în Egipt și cum au format un popor numeros, cum i-au înrobit egiptenii, cum i-a scos Moise din țara robiei; știm de peregrinarea lor de 40 de ani prin pustie. La Muntele Sinai, Dumnezeu încheie cu ei un Legământ special. Face din ei poporul Său, proprietatea Sa, moștenirea Sa. Face din acest popor o nație-mireasă și le interzice să aibă alți dumnezei în afară de El. Porunca întâia, pe care Dumnezeu i-a dat-o la Muntele Sinai poporului ales și, prin el, întregii omeniri, sună astfel: “Eu sunt Domnul Dumnezeul tău; să nu ai alți dumnezei afară de Mine!” (Exod 20). Iar Dumnezeu veghează cu gelozie asupra fidelității acestui popor al Său. Mai apoi, când Domnul și Mântuitorul nostru s-a coborât din Cer, pentru a reînnoi, după căderea în păcat, toate lucrurile în harul Lui, Și-a ales ucenici. Dintre aceștia alege 12 Apostoli, care, după patimile și moartea Lui, după Învierea Lui victorioasă, după glorioasa Lui Înălțare la Cer și după Pogorârea Duhului Sfânt, au misiunea de a-I continua lucrarea, ca locțiitori. El le poruncește: ”Mergeți în toată lumea și învățați toate neamurile. Predicați-le Evanghelia, predicați-le același Adevăr, aceeași Credință, aceeași Revelație a lui Dumnezeu pe care Eu Însumi le-am anunțat-o oamenilor. Și apoi botezați-i” (cf. Matei 28:19-20). Și le mai poruncește: “Faceți aceasta spre pomenirea Mea. Celebrați această jertfă a Mea, pe care am săvârșit-o pe Golgota întru mântuirea neamului omenesc, celebrați această jertfă în toate vremurile” (cf. Luca 22:19). Sfânta Liturghie este reînnoirea nesângeroasă a jertfei sângeroase a Crucii de pe Calvaria, care urmează să fie continuată în toate vremurile. El îi însărcinează pe Apostolii Săi să ierte de păcate: ”Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute” (cf. Ioan 20:23). Prin cei 12 Apostoli și prin succesorii lor, Iisus își continuă lucrarea de mântuire până la sfârșitul veacurilor. Apostolii și succesorii lor vor continua de-a lungul secolelor toate cele câte le-a făcut Iisus Însuși. Ei nu au de făcut nimic altceva, decât același lucru pe care l-a făcut Christos. De unde și cuvintele Învățătorului Dumnezeiesc: ”Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi” (cf. Ioan 20:21). Tatăl Își Trimite în lume Fiul, Fiul își trimite în lume Biserica, pentru ca să-Și continue prin ea lucrarea mântutirii. Aceasta este exact aceeași trimitere, aceeași misiune, aceeași autoritate. Preasfânta Treime, Dumnezeu care S-a făcut om, Domnul nostru Iisus Christos și Sfânta Biserică formează o uniune de nedespărțit. Biserica nu poate fi despărțită de Christos, și nici Christos nu poate fi despărțit de Biserică. Christos nu poate fi despărțit de Tatăl, după cum nici Tatăl nu poate fi despărțit de Christos. Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul; Duhul Sfânt, suflarea dătătoare de viață, sufletul acestei Biserici. O frumoasă comparație pune mai clar în lumină legătura dintre Christos și Biserica Lui, și anume cea dintre soare și razele lui: după cum fără soare nu pot exista raze, nici Biserica nu poate exista fără Christos; pe de altă parte, soarele este în continuitate cu razele sale, se răspândește prin ele, ajunge până la noi, luminându-ne și încălzindu-ne. La fel stau lucrurile și cu Biserica: prin ea se propagă Christos Însuși. Acest lucru are o importanță fundamentală. Astfel, este enunțat cu claritate faptul că în Biserică nu intri după bunul plac, așa cum intri într-un club de fotbal, iar mai apoi, când ajungi să nu-ți mai convină ritualurile, dogmele și regulile lui, îl părăsești; ci prin Biserică ești legat de Christos. Nu există nicio altă legătură cu Christos decât cea prin intermediul Bisericii, la fel cum nu putem vedea soarele, decât prin intermediul razelor lui, prin propria lui lumină pe care o emite. Vizionarul din Patmos, Sfântul Evanghelist și Apostol Ioan, descrie acest adevăr în primul capitol al Apocalipsei în felul următor: ”Și m-am întors să văd al cui este glasul care vorbea cu mine și, întorcându-mă, am văzut șapte sfeșnice de aur” – acestea sunt cele șapte biserici locale din Asia Mică – ”Și în mijlocul sfeșnicelor pe Cineva asemenea Fiului Omului.” Adică pe Christos în mijlocul Bisericii Lui. ”Îmbrăcat în veșmânt lung până la picioare și încins pe sub sân cu un brâu de aur. Capul Lui și părul Lui erau albe ca lâna albă și ca zăpada, și ochii Lui, ca para focului. Picioarele Lui erau asemenea aramei arse în cuptor, iar glasul Lui era ca un vuiet de ape multe; în mâna Lui cea dreaptă avea șapte stele.” (Apocalipsa 1:12-16). Observăm, așadar, cum Christos ține în mână aceste șapte biserici locale; cum ele sunt total dependente de Domnul lor Dumnezeiesc și Mirele lor, cum razele sunt total dependente de soare. În acest fragment din Apocalipsă, observăm cum Christos viețuiește în Biserica Lui și cum lucrează El prin Biserica Lui. Într-adevăr, Christos se identifică pe deplin cu Biserica Lui: când Saul, devenit mai apoi Paul, cel mai mare Apostol al tuturor timpurilor, era pe drum spre Damasc, ca să-i ia prizonieri pe creștinii de acolo și să-i târască la Ierusalim, o lumină misterioasă îl azvârle de pe cal, iar o voce îi spune: ”Saule, Saule, de ce Mă prigonești?” Saul întreabă: ”Cine ești, Doamne?” (Fapte 9:4 ff), iar vocea îi răspunde: ”Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigonești.” Saul nu l-a prigonit în niciun caz pe Iisus personal, ci i-a prigonit pe creștini. Dar Christos îl întreabă: De ce prigonești?, căci El se identifică cu Biserica Lui. La fel cum preotul pronunță în mod misterios formula de consacrare: ”Acesta este trupul Meu. El știe prea bine că acesta nu este trupul lui, dar aici se manifestă vocea lui Iisus Christos, lucrarea Lui. Dacă preotul ar modifica formula de consacrare și ar spune: Acesta este trupul lui Christos, atunci nu ar mai avea loc transsubstanțierea, căci astfel Christos nu s-ar mai identifica întru totul cu slujitorul Lui, iar slujitorul ar ajunge să nu mai fie instrumentul Domnului lui. Acesta este trupul Meu, spune Iisus prin preotul Lui. Sf. Augustin, în comentariul său despre Evanghelia Sf. Ioan, are de spus câteva lucruri foarte frumoase despre Botezul lui Christos. El spune: ”Botezul este întotdeauna botezul lui Iisus Christos. Când Petru botează, acesta nu este botezul lui Petru. Când Paul botează, acesta nu este botezul lui Paul. Dacă ar boteza Iuda, acesta nu ar fi botezul lui Iuda, ci, de fiecare dată, botezul este cel al lui Iisus Christos. Dacă însă botezul ar fi al lui Petru, sau al lui Paul, sau al lui Iuda, atunci ar exista botezuri diferite, și fiecare botez ar avea o valoare diferită, în funcție de gradul de sfințenie al celui care botează. Dar lucrurile nu stau așa. Fiecare botez, fiecare botez valid are aceeași valoare, căci, de fiecare dată, acesta este botezul lui Iisus Christos. Căci Christos acționează prin Biserica Lui.”

III.

În natura Lui umană, Iisus deține un triplu oficiu:

  1. El este învățător și profet,
  2. Înaltul Preot al Noului Legământ și
  3. Păstor sau Rege al întregului neam omenesc și al fiecărui suflet.

Aceste trei oficii pot fi observate în diferite pasaje din Sfânta Scriptură; de pildă, Sf. Ioan spune în Prologul său: ”Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18). Avem aici de-a face cu revelația întregii înțelepciuni, a întregului adevăr, a întregii lumini a lui Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Christos, care, în sufletul Său omenesc, prin Viziunea Beatifică a lui Dumnezeu, vede toate planurile lui Dumnezeu, planurile creației și mântuirii, precum și soarta fiecărui suflet de om. Astfel, ni-L revelează pe Tatăl, ne revelează propria Lui Dumnezeire și oficiul Lui de Mântuitor, și ni-L revelează și pe Duhul Sfânt.

În Epistola sa către Evrei, Sf. Paul Îl descrie pe Christos ca pe Înaltul Preot al Noului Legământ. El este mijlocitorul perfect între Dumnezeu și oameni, fiind Dumnezeu și om într-o singură persoană și, prin urmare, reprezentând, pe de o parte, interesele lui Dumnezeu în fața oamenilor și, pe de altă parte, intervenind pentru oameni la tronul lui Dumnezeu.

Așadar, Christos Însuși declară: ”Eu sunt Bunul Păstor. Îmi dau viața pentru oile Mele.” Și îi spune lui Pilat: ”Da, sunt rege”. Încă la Buna Vestire, Arhanghelul Gabriel vorbeșete despre acest regat: ”Domnul Dumnezeu Îi va da tronul lui David, tatăl Lui. Va domni pe veci peste casa lui Iacob, iar împărăția Lui nu va avea sfârșit”.

Dacă, prin urmare, Biserica este Christos care continuă să trăiască în spațiu și timp, atunci aceste trei funcții trebuie să se regăsească și în Biserică. Într-adevăr, Biserica deține funcția de învățătoare, căci Christos este Învățătorul; iar ea predică exact același adevăr, anunță aceeași revelație pe care a primit-o de la Christos. Biserica are o preoție, iar această preoție nu este altceva decât o participare sacramentală în Înalta Preoție a lui Iisus Christos. Fiecare preot al Noului Legământ este, ca să spunem așa, o parte a Christosului integral ca Înalt Preot. Fiecare preot este o reprezentare a lui Iisus Christos și acționează în numele lui Iisus Christos. Dacă Iisus Christos ar înceta să mai fie Înaltul Preot – lucru, bineînțeles, imposibil – atunci fiecare preot uman ar redeveni un om absolut obișnuit, care nu ar mai putea săvârși transsubstanțierea, care nu ar mai putea ierta de păcate și care nu ar mai putea administra vreun sacrament. Fiecare preot și-ar pierde preoția, tot așa cum dacă ar înceta să mai lumineze, soarele n-ar mai emite nicio rază. Deoarece, în sfârșit, Christos este Păstor și Rege, Biserica are misiunea de a-i conduce pe oameni, prin legi înțelepte, pe drumul mântuirii și de a-i ține pe acest drum, pentru a-i conduce în Rai, destinația lor finală. Ea deține oficiul de păstor.

IV.

Această legătură dintre Christos și Biserica Lui este nu numai una de nedespărțit, ci și una extraordinar de intimă, una cum nu se poate mai intimă și mai profundă. Christos îi promite lui Petru că Își va construi Biserica pe el; nu o biserică oarecare, ci Biserica. După Învierea Sa, îi dă misiunea să-I păzească oile, să vegheze asupra turmei Lui. El Însuși este și rămâne așadar stăpânul suprem al casei, Capul invizibil al Bisericii; Petru, capul vizibil, este doar un locțiitor. Nu Petru este izvorul harului, ci Christos.

Această legătură dintre Christos și Biserica Lui este prezentată într-un mod minunat în parabola viței și mlădițelor din capitolul 15 al Evangheliei după Sf. Ioan: ”Eu sunt vița cea adevărată și Tatăl Meu este lucrătorul. Orice mlădiță care nu aduce roadă întru Mine, El o taie; și orice mlădiță care aduce roadă, El o curățește, ca mai multă roadă să aducă. Acum voi sunteți curați, pentru cuvântul pe care vi l-am spus. Rămâneți în Mine și Eu în voi. Precum mlădița nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi, dacă nu rămâneți în Mine.”

Așadar, creștinul nu poate da roade întru veșnicie, dacă nu rămâne în Christos, dacă nu are o legătură vie cu El. Aceeași sevă curge și prin viță, și prin mlădițe; astfel, Christos ne transmite viața Lui dumnezeiască. Dacă o mlădiță este tăiată sau se desprinde de viță, atunci se usucă și moare. ”Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădița și se usucă; și le adună și le aruncă în foc și ard. Dacă rămâneți întru Mine și cuvintele Mele rămân în voi, cereți ceea ce voiți și se va da vouă.”

În discursul despre Euharistie din capitolul 6 al Evangheliei după Sf. Ioan, Domnul ne învață: ”Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu și Eu viez pentru Tatăl, și cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine.”

Prin urmare, Euharistia are o însemnătate extraordinară în edificarea Trupului Mistic al lui Iisus Christos, al Sfintei Biserici. Ea realizează incorporarea sufletelor individuale în acest Trup Mistic. De aceea le spune Domnul Apostolilor: ”Rămâneți în iubirea Mea – manete in dilectione mea”. Dacă creștinul se desparte de Christos și de Biserica Lui, atunci își pierde viața supranaturală. Sf. Paul a avut o înțelegere profundă a acestei legături cu Christos, a acestei comuniuni de viață, suferință și iubire. La sfârșitul vieții sale, acesta declară: ”Și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2:20).

V.

Credincioșii uniți cu Christos alcătuiesc un întreg structurat, după cum ne spune atât de frumos Sf. Paul în epistolele sale. El vorbește despre o construcție misterioasă. Astfel, în cel de-al doilea capitol al Epistolei către Efeseni, versetele 19-22, Sf. Paul ne spune: ”Deci, dar, nu mai sunteți străini și locuitori vremelnici, ci sunteți împreună cetățeni cu sfinții și casnici ai lui Dumnezeu, zidiți fiind pe temelia apostolilor și a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuși Iisus Hristos. Întru El, orice zidire bine alcătuită crește ca să ajungă un locaș sfânt în Domnul, în Care voi împreună sunteți zidiți, spre a fi locaș al lui Dumnezeu în Duh.” Prin urmare, credincioșii sunt o zidire sfântă, Casa lui Dumnezeu, Templul și Locașul Sfânt al Preaînaltului. Piatra unghiulară a acestei zidiri sau capul de boltă este Christos Însuși, care susține întreaga boltă și întreaga construcție. Credincioșii individuali sunt incorporați ca pietre vii în această zidire, care crește astfel. Aici nu este vorba despre o grămadă de pietre, ci despre o construcție structurată, ridicată conform unui plan. În continuare, Sf. Paul compară Biserica și creștinii cu un ogor: ”Am plantat”, spune el în cel de-al treilea capitol al Primei Epistole către Corinteni. Și continuă această idee, declarând: ”Voi sunteți ogorul Domnului, voi sunteți zidirea Domnului”. Un ogor nu este un hățiș sălbatic, un grup de copaci care cresc la întâmplare, ci o plantație structurată conform unui plan. La fel stau lucrurile și cu Sfânta Biserică: ea are o structură, și fiecare credincios de pe acest ogor își are acolo locul lui personal, cu misiunea lui personală, individuală.

Mai apoi, Sf. Paul compară relația dintre Christos și Biserică cu o căsătorie: Christos este mirele, Biserica mireasa. ”Bărbaților, iubiți pe femeile voastre, după cum și Hristos a iubit Biserica, și S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfințească, curățind-o cu baia apei prin cuvânt, și ca s-o înfățișeze Sieși, Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă și fără de prihană. Așadar, bărbații sunt datori să-și iubească femeile ca pe înseși trupurile lor.” (Efeseni 5:25-28). La fel cum soții se unesc într-un singur trup, tot așa și Christos și Biserica Sa se unesc în Christosul Integral, Capul și mădularele. Relația dintre Christos și Biserică este ca relația dintre doi soți care sunt buni creștini.

În continuare, Sf. Paul adaugă o a patra imagine, de care ne vom ocupa mai îndeaproape: Biserica este ca un trup însuflețit de Duhul lui Iisus, de Duhul Sfânt. Acest Duh nu poate niciodată mărturisi împotriva lui Iisus, ci nu poate decât să-L proclame Domn: ”De aceea, vă fac cunoscut că precum nimeni, grăind în Duhul lui Dumnezeu, nu zice: Anatema fie Iisus! – tot așa nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus, – decât în Duhul Sfânt” (1 Corinteni 12:3). Apostolul neamurilor continuă astfel: ”Darurile sunt felurite, dar același Duh. Și felurite slujiri sunt, dar același Domn.”; adică acest Duh Sfânt, care este sufletul Bisericii, îi dă viață și o face rodnică, o face să crească și îi dă putere. ”Și lucrările sunt felurite, dar este același Dumnezeu, care lucrează toate în toți”. Paul enumeră aceste daruri; vorbește despre darul înțelepciunii, darul cunoștinței, darul credinței, darul vindecării, darul puterilor miraculoase, darul profeției, darul deosebirii spiritelor, darul feluritelor limbi și darul tălmăcirii limbilor. Paul încheie astfel: ”Și toate acestea le lucrează unul și același Duh, împărțind fiecăruia deosebi, după cum voiește” (versetul 11). Mai apoi, Paul introduce încă două imagini, și anume cea a trupului omenesc și, în paralel, cea a Bisericii. Mai întâi prezintă diversitatea mădularelor trupului omenesc, și modul în care acestea formează o unitate: ”Căci precum trupul unul este, și are mădulare multe, iar toate mădularele trupului, multe fiind, sunt un trup, așa și Hristos”. Ne-am fi așteptat ca Paul să spună: așa și Biserica; însă el spune: așa și Hristos, pentru că are în vedre Christosul Integral, pe Christos Capul, și mădularele – credincioșii. Noi creștinii alcătuim împreună cu Christos un singur trup, și fiecare creștin are în acest trup o misiune și o funcție bine stabilită. Prin botez, am devenit cu toții, într-un Duh, un singur trup, evrei sau păgâni, robi sau oameni liberi, suntem cu toții pătrunși de același Duh, adică în noi toți lucrează același Duh Sfânt, Duhul lui Christos și Duhul Bisericii. În continuare, Paul se referă din nou la trupul natural: acesta nu este alcătuit doar dintr-un singur mădular, ci din mai multe. ”Dacă piciorul ar zice: Fiindcă nu sunt mână nu sunt din trup, pentru aceasta nu este el din trup? Și urechea dacă ar zice: Fiindcă nu sunt ochi, nu fac parte din trup, – pentru aceasta nu este ea din trup? Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Și dacă ar fi tot auz, unde ar fi mirosul?” Dumnezeu i-a atribuit fiecărui mădular propria lui funcție în trup, după voia Lui. Paul continuă cu interdependența mădularelor: ”Și nu poate ochiul să zică mâinii: N-am trebuință de tine; sau, iarăși capul să zică picioarelor: N-am trebuință de voi”. Așadar, un mădular este dependent de celălalt, el nu își poate îndeplini funcția în lipsa celorlalte mădulare. Sf. Paul își încheie reflecția despre trupul omenesc cu o afirmație absolut fundamentală: ”Iar voi sunteți trupul lui Hristos și mădulare (fiecare) în parte – Vos estis corpus Christi, et membra de membro“. Iată aici ideea principală a întregului capitol XII al Primei Epistole către Corinteni, ba chiar ideea principală a întregii Epistole.

Biserica este trupul mistic al lui Iisus Christos. După ce constată acest lucru, Apostolul neamurilor continuă: ” Și pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învățători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor. Oare toți sunt apostoli? Oare toți sunt prooroci? Oare toți învățători? Oare toți au putere să săvârșească minuni? Oare toți au darurile vindecărilor? Oare toți vorbesc în limbi? Oare toți pot să tălmăcească?” Paul îi îndeamnă pe corinteni să aspire la cele mai mari daruri și le indică drumul încă și mai bun al iubirii, care însuflețește și inundă întregul trup. Sfinții Părinți au numit deseori Biserica ”alianța de iubire a lui Christos”. Paul le strigă corintenilor: ”Voi sunteți Trupul lui Christos”; același lucru ni-l strigă și nouă și tuturor celor botezați: ”Voi sunteți Trupul lui Christos, și fiecare dintre voi este un mădular al acestui trup mistic”.

În primul capitol al Epistolei către Coloseni, Paul descrie rolul proeminent atribuit capului acestui trup: ”El ne-a scos de sub puterea întunericului și ne-a strămutat în împărăția Fiului iubirii Sale, întru Care avem răscumpărarea prin sângele Lui, adică iertarea păcatelor; acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura. Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri și cele de pe pământ, cele văzute, și cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El și pentru El. El este mai înainte decât toate și toate prin El sunt așezate. Și El este capul trupului, al Bisericii; El este începutul, întâiul născut din morți, ca să fie El cel dintâi întru toate” (Coloseni 1:13-18). Însemnătatea capului pentru întregul trup nu poate fi subliniată îndeajuns. Fără cap, nu poate exista un trup viu: capul comandă întregul trup, toți nervii, comenzile vin de la cap. La fel și în Biserică: Christos este capul întregului Trup Mistic.

În Epistola către Efeseni, Sf. Paul ni-L prezintă pe Christos ca prețul răscumpărării noastre, Mântuitorul jertfit; ne spune că prin botez putem fi incorporați în acest Trup Mistic, și că, pe de altă parte, Christos este capul omenirii răscumpărate. Duhul Sfânt Însuși este sufletul acestui Trup Mistic, El îl însuflețește și îl face rodnic. După cum sufletul dă viață trupului natural, la fel stau lucrurile și cu Biserica: Duhul Sfânt, Duhul lui Christos și al Tatălui, însuflețește Biserica.

Ce loc ocupă Preasfânta Fecioară Maria în acest trup? Deseori, Părinții Bisericii și teologii o compară cu gâtul, căci ea este mijlocitoarea tuturor harurilor. Tot ceea ce vine de la Christos și se răspândește în mădulare trece, ca să spunem așa, prin gât, trece prin Preasfânta Fecioară Maria. Această imagine este folosită mai ales de Sf. Bernardin de Siena. Dar Preasfânta Fecioară Maria ar putea fi privită și ca inima Trupului Mistic. Inima dă viață întregului trup, pompează sângele în toate mădularele. Astfel, Preasfânta Fecioară Maria are rolul de a da viață întregului Trup Mistic. Citim că la Rusalii, după Urcarea la Cer a lui Christos Apostolii s-au dus la Cenaclu, ca să se roage acolo ”cu Maria, Maica lui Iisus”. Maria este, de la bun început, în mijlocul Bisericii. Apostolii s-au adunat în jurul ei și, astfel, ea poate fi numită în adevăratul sens al cuvântului inima Trupului Mistic.

Dar oare de ce trebuie să fim noi incorporați în acest Trup Mistic? Oare nu ar fi mult mai bine, dacă Dumnezeu i-ar da harul Lui direct fiecăruia? Dar acest lucru nu este în conformitate cu planul lui Dumnezeu; mai mult, El a vrut să întemeieze o comunitate, un organism în care să fie implantați, incorporați oamenii, pentru a avea parte de comorile lui Iisus Christos. Haideți să ne întoarcem la parabola viței și mlădițelor: mlădița este unită cu vița, pentru ca să fie irigată de seva viței; altfel se usucă. Vița îi dă puterea să producă și să coacă strugurii, și tot așa vrea și Christos să ne incorporeze în El, ca să nu rămânem în moarte spirituală, ci să avem parte de comorile Lui, de harurile Lui dumnezeiești, să primim viața Lui dumnezeiască. În umanitatea Lui, El este canalul, care se continuă cu sacramentele, prin care ajunge la noi viața Preasfintei Treimi. Aceasta este o viață a cunoștinței, a iubirii și a puterii. Această incorporare este realizată prin botez. Noi suntem altoiți pe truchiul dumnezeiesc, tot așa cum o ramură este altoită pe un pom. Această incorporare este desăvârșită prin Sfânta Euharistie, despre care Domnul spune: ”Cine mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, acela rămâne în Mine și Eu în el”. Christos este prezent cu adevărat, în mod real și substanțial în Preasfânta Euharistie, Trup și Suflet, Carne și Sânge, Dumnezeire și Umanitate, astfel încât noi devenim, cu adevărat, o parte a Christosului Integral. Prin ea, Îl primim în inima noastră pe Christos cel răstignit și înviat; pe de altă parte, Christos ne primește în El. Aceasta este o legătură cum nu se poate mai intimă și mai profundă. Astfel, Îl primim pe Christos ca pe capul Trupului Mistic și intrăm într-o legătură cum nu se poate mai intimă cu toate mădularele acestui Trup, cu membrii familiei noastre, cu rudele și cu prietenii noștri, dar mai ales cu ierarhia Bisericii și cu toți membrii ei: cu Papa, cu episcopii, cu preoții, cu călugării și călugărițele, cu misionarii de pretutindeni, cu familiile, cu săracii și cu cei suferinzi. Sfinții Părinți ai Bisericii numesc Euharistia pâinea vieții. La fel cum boabele de grâu cresc în spice și sunt transformate într-o singură pâine, tot așa și noi, prin Euharistie, devenim un singur Trup al lui Christos, ne unim cu Domnul și ne unim unul cu celălalt. În Prima Epistolă a Sf. Paul către Corinteni citim: ”Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împărtășirea cu trupul lui Hristos? Că o pâine, un trup, suntem cei mulți; căci toți ne împărtășim dintr-o pâine” (1 Corinteni 10:16-17). Ca să recapitulăm: la fel cum din struguri se face un vin, tot așa și credincioșii sunt făcuți un trup. Astfel, devine clar: niciun credincios nu poate ajunge la Mântuire, dacă este separat de ceilalți credincioși. Omul nu se mântuiește complet singur, și niciodată nu se pierde complet singur. Este vorba întotdeauna de Christosul Integral, în care credincioșii îndeplinesc roluri diferite și au menirea de a alcătui acest Trup Mistic, care, la rândul lui, reprezintă pregătirea Ierusalimului ceresc, a Bisericii Triumfătoare din Ceruri. Unul se ocupă de educarea tineretului, altul se ocupă de bolnavi, altul de bătrâni și de cei abandonați, altul de munca misionară în țări îndepărtate, altul de apostolatul publicistic în propria-i țară. Există ordine contemplative, și există ordine mendicante. După cum, în sfera naturală, oamenii sunt înzestrați cu talente, la fel se întâmplă și în Trupul Mistic al lui Christos. Dar, repet: diferitele sarcini trebuie să se coordoneze în slujba construirii Trupului Mistic al lui Christos, iar sufletul individual crește și el, atunci când se pune în slujba extinderii și creșterii Trupului Mistic. Punându-se în slujba binelui comun al Bisericii, individul își mântuiește sufletul. Ideea unei mântuiri absolut individuale este o eroare protestantă; nu a existat niciodată și nu va exista niciodată așa ceva.

În sfârșit, scopul final al Trupului Mistic de pe pământ este slava Dumnezeului Triun. Prin urmare, și noi, cei care facem parte din această familie a Tradiției, trebuie să ne unim într-o comunitate de rugăciune, jertfă, iubire și suferință, și să punem la inimă imnul de iubire al Sf. Paul din capitolul XIII al Primei Epistole către Conrinteni: ”Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, nu caută ale sale, ci caută întotdeuana ceea ce este folositor pentru toți. Dragostea nu încetează niciodată!” Astfel, ni se spune și că: fiecare mădular al Trupului Mistic trebuie să ducă o viață morală și de rugăciune corespunzătoare, pentru ca să nu necinstim Capul, pe Christos, ci să trăim în conformitate cu sfințenia Lui, ca templu al Dumnezeului Triun. De aceea, Sf. Leon cel Mare ne spune în predica sa de Crăciun: ”Gândește-te că ești un mădular al Trupului, al cărui Cap este Christos. Să nu mai cazi în aluatul acru al păcatului”.

Se mai pune și întrebarea: cine zidește acest Trup Mistic al lui Christos în spațiu și timp? Cauza lui primară este, bineînțeles, Christos Însuși. Dar El se folosește de instrumente. Aceste instrumente sunt episcopii și ajutoarele lor, preoții și diaconii, adevărații constructori ai Trupului Mistic. Ei botează și incorporează sufletele în acest Trup, ei celebrează Euharistia și, distribuind Preasfântul Sacrament, desăvârșesc această incorporare; ei iartă de păcate, distribuie Duhul Sfânt în sacramentul confirmării, binecuvântează căsătoriile, prin care se înmulțește neamul omenesc, în care se vor naște suflete care să fie mai apoi incorporate în acest Trup. Dintre episcopi, unul deține cel mai important oficiu: Petru. Lui i-a spus Christos: ”Și Eu îți zic ție, că tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui. Și îți voi da cheile împărăției cerurilor” (Matei 16:18-19). Petru este temelia acestui edificiu spiritual; și niciun edificiu nu poate exista fără temelie. Biserica nu poate exista fără Petru.

După Învierea Sa, Domnul îi poruncește lui Petru: ”Paște oile mele, paște mielușeii mei”. Niciunui alt Apostol nu i-a poruncit acest lucru, în acest fel. Nu S-a rugat decât pentru Petru, ca să nu piară credința lui. Pe toate listele Apostolilor, Petru figurează primul. Când, într-o zi, Christos predică mulțimilor de pe malul Lacului Genezareth, se urcă în barca lui Petru, și predică de acolo. Din Biserica lui Petru îi proclamă lumii adevărul Lui dumnezeiesc. Imediat după aceea, le poruncește Apostolilor: ”Porniți în larg și aruncați năvoadele”. Vrea să-i facă pescari de oameni, care să prindă sufletele în năvodul Bisericii. Deoarece Petru a murit ca Episcop local al Romei, succesorul său în Scaunul Romei este întotdeauna Păstorul Suprem al Bisericii. Papa nu poate niciodată să fie Episcopul Köln-ului, sau al Milano-ului, sau al New York-ului. Chiar și dacă ar trăi în afara Romei pentru o perioadă mai lungă, așa cum s-a întâmplat în Evul Mediu, când Papa trăia la Avignon, el este și rămâne Episcopul Romei. Când cardinalii aleg un Papă, ei își aleg, în calitatea lor de preoți ai orașului Romei, episcopul local, care, imediat ce acceptă alegerea, este instalat de Dumnezeu Însuși ca Păstorul Suprem al întregii turme.

VI.

Să aruncăm acum o privire mai atentă asupra caracteristicilor acestui Trup Mistic; să începem cu cele patru caracteristici, cele patru însușiri ale Bisericii: ea este una, sfântă, catolică și apostolică.

1. Biserica este una, adică ea profesează una și aceeași credință, celebrează un singur cult, adică săvârșește aceeași Sfântă Jerftă a Liturghiei și distribuie aceleași sacramente; credincioșii sunt adunați în jurul ierarhiei, care îi conduce și îi guvernează. Sf. Paul spune: ”Este un Domn, o credință, un botez, un Dumnezeu și Tatăl tuturor” (Efeseni 4:5-6). Christos nu poate avea mai multe mirese, El nu are decât o singură mireasă. Prin urmare, în ceea ce privește Mântuirea oamenilor nu poate exista decât o singură cale, iar această cale a Mântuirii este Christos, împreună cu Biserica Lui. Sau altfel spus: Christos lucrează Mântuirea în Biserica Lui și prin Biserica Lui, tot așa cum oamenii din vremea lui Noe au fost salvați doar în arcă și prin arcă.

2. Biserica este sfântă. Ceea ce nu înseamnă însă că toți membrii ei ar fi sfinți; dimpotrivă, în sânul ei există sfinți și păcătoși. Dar ea este o lucrare dumnezeiască, ea dispune de mijloace sfinte, adică de Jertfă, de sacramente și de rugăciuni, ea are o învățătură sfântă și conduce oamenii la sfințenie. În Biserică, vor exista întotdeauna cel puțini câțiva sfinți, oameni care au atins culmea perfecțiunii creștine.

3. Biserica este catolică. Catolic nu are aici sensul unei delimitări de protestantism sau de alte credințe, ci înseamnă general, atotcuprinzător; toate popoarele, fiecare suflet individual este chemat în ea, pentru a fi incorporat în sânul ei. Christos le-a spus Apostolilor Săi: ”Mergeți așadar în toată lumea și învățați toate neamurile”. Nu putem avea răgaz până când, până la ultimul, sufletele de pe această lume acceptă lucrarea lui Christos cu toate consecințele ei; căci până atunci nu va fi îndeplinită misiunea pe care Christos i-a încredințat-o Bisericii. Biserica adăpostește în sânul ei săraci și bogați, albi și negri, tineri și bătrâni, bărbați și femei, oameni educați și needucați. Mijloacele pe care Biserica le are la dispoziție sunt atât de eficiente întotdeauna și peste tot și corespund atât de mult cu natura umană, încât nu există niciun popor și nicio cultură care să poată fi excluse din ea. Cât de mult diferă de ea sectele și celelalte religii, ca islamul, budhismul și hinduismul! Aceste religii s-au încetățenit în anumite teritorii ale lumii și în rândul anumitor pături sociale; dar răspândirea lor nu este generală, atotcuprinzătoare, catolică.

4. Biserica este apostolică. Ea vine de la Apostoli, printr-o succesiune neîntreruptă. Dacă, într-o bună zi, această succesiune ar fi întreruptă, Biserica ar înceta să mai existe. Asemenea unui furtun conectat la robinet: dacă furtunul este deconectat, apa încetează să mai curgă prin el. La hirotonirea preoțească și consacrarea episcopală, prin impunerea mâinilor, episcopii trasmit acea putere spirituală pe care, la rândul lor, au primit-o și ei. Ne referim aici la succesiunea apostolică.

Sfântul Papă Pius al X-lea, marele nostru patron, a mai adăugat încă o caracteristică: el spune că Biserica este mereu contestată, mereu persecutată și mereu în stare de luptă. Într-adevăr, lumea nu lasă niciodată în pace adevărata Biserică a lui Iisus Christos, în timp ce ea, în sfințenia și în lupta ei pentru moralitate cheamă mereu lumea la convertire. Dar, refuzând să se convertească, lumea ar vrea să elimine sursa acestei chemări neplăcute. Acesta este motivul cel mai profund pentru care sunt persecutați creștinii. Cu vreme în urmă, Prelatul Dr. Georg May spunea despre situația curentă: ”Un episcop pe care mass-media îl lasă în pace – mass-media care este în mare parte în mâna unor jurnaliști liberali și de stânga – nu poate fi un episcop bun.” Când, prin urmare, episcopii germani sunt în mare măsură lăsați în pace de mass-media, sau sunt chiar curtați de ea, rezultă imediat că ei nu își fac datoria așa cum trebuie.

După cum spuneam, Biserica este Trupul Mistic al lui Iisus Christos, iar acest lucru este valabil doar pentru Biserica Catolică. De aceea, este o blasfemie să afirmi că Biserica ar subzista în Biserica Catolică. Dimpotrivă, avem aici de-a face cu o identificare: Biserica este Biserica Catolică, doar ea este Trupul Mistic al lui Christos. Papa Pius al XII-lea, în minunata sa enciclică Mystici Corporis din 1943, subliniază încă odată clar acest lucru. Biserica nu este împărțită în catolicism, ortodoxie și protestantism; ci ea este întemeiată pe Petru.

O altă caracteristică a Bisericii este vizibilitatea ei. După cum Christos a venit printre noi cu o natură umană vizibilă, la fel și Biserica este vizibilă, adică ea are o ierarhie vizibilă, un cult vizibil, o Jertfă vizibilă și distribuie sacramentele prin semne exterioare. Trebuie să-i contrazicem hotărât pe John Wycliff, Jan Huss și Luther, care proclamau, mai mult sau mai puțin, o biserică invizibilă.

Biserica este, în același timp, dumnezeiască și omenească, adică ea este o lucrare dumnezeiască, dar care este compusă din oameni, tot așa cum Christos este în același timp Dumnezeu adevărat și om adevărat, într-o singură persoană. Elementul uman al Bisericii este mult mai pronuțat decât în Întemeietorul ei, care este absolut fără de păcat, preasfânt, neprihănit și absolut fără niciun defect, în timp ce oamenii, ca membri ai Bisericii, sunt cu toții copiii lui Adam, împovărați de păcatul strămoșesc, au slăbiciuni personale și sunt murdăriți de păcat. De aceea, în Biserică există întotdeauna probleme; dar acest lucru nu trebuie să ne facă să ne îndoim de ea. Printre Apostolii lui Iisus s-a numărat și un trădător, iar Petru s-a lepădat de El de trei ori în noaptea patimilor Sale. Sf. Paul spune că el poartă comoara harurilor dumnezeiești într-un vas fragil, sărăcăcios și slab.

Dar Biserica este indefectibilă, adică nu poate fi distrusă, căci Christos este Capul ei, iar Sfântul Duh este sufletul ei. Întemeietorul ei dumnezeiesc promite: ”Porțile iadului nu o vor birui” (Matei XVI, 18). Aceasta este o promisiune dumnezeiască și, prin urmare, infailibilă; dar chiar și dacă nu ni s-ar fi făcut această promisiune, am ști că Biserica are viață nemuritoare, căci ea este Trupul Mistic al lui Christos, iar Christos este nemuritor.

Biserica este o societate perfectă. La începutul prelegerii mele, precizam semnificația acestui lucru: că ea își poate atinge scopul prin forțe și mijloace proprii. Statul este o societate perfectă în sfera naturală, iar Biserica este o societate perfectă în sfera supranaturală. Doar acestea două sunt societăți perfecte. Biserica își poate atinge scopul prin forțe proprii: ei i s-a dat totul, ca să-și continue existența, să crească și să se matureze, ajungând astfel la forma ei definitivă: Biserica Triumfătoare din Ceruri.

Să aruncăm acum o privire la Sedevacantism, adică la acele grupulețe și la acei oameni care susțin cu încăpățânare că actualul Papă nu ar fi defapt Papă. Dar de când este neocupat scaunul papal? Părerile în această privință sunt împărțite în rândurile lor, dintre care unii sunt niște zeloți fanatici. Dar Biserica este vizibilă; așadar, oricărui catolic de bună credință trebuie să-i fie clar și evident încă de la prima vedere că începând dintr-un moment concret sau altul Papa nu mai este Papă. Dacă adevărații catolici nu pot cădea de acord asupra acestui moment, înseamnă că acest moment nu a existat niciodată.

Și, mai departe: dacă actualul Papă nu este Papă, atunci nici Ioan Paul al II-lea, și probabil nici Paul al VI-lea nu au fost Papi. În acest caz, niciunul dintre episcopii numiți de aceștia nu sunt episcopi în sens canonic; atunci niciunul dintre cardinalii numiți de aceștia nu sunt cardinali. În acest caz, cum ar putea Biserica să mai aibă vreodată un Papă? Ca societate perfectă, ea trebuie să-și asigure existența și să-și atingă scopul prin forțe proprii. Din moment ce, dacă accepți teoria sedevacantistă, acest lucru nu este posibil, teoria respectivă trebuie respinsă ca eroare, din motive dogmatice.

VII.

Cine face parte din Trupul Mistic al lui Christos? Pentru aceasta, trebuie întrunite trei condiții:

  1. Persoana respectivă trebuie să profeseze credința catolică în întregul ei.
  2. Persoana respectivă trebuie să fie botezată.
  3. Persoana respectivă trebuie să se supună poruncilor legale ale ierarhiei de drept a Bisericii.

Nu este nevoie să zăbovim prea mult asupra unei idei greșite despre ascultare, la care încearcă să ne oblige tocmai reprezentanții ierarhiei care ignoră întreaga Tradiție a Bisericii. Să ne oprim însă asupra unui alt aspect, și anume asupra unor declarații ale Prefectului Congregației pentru Doctrina Credinței, Cardinalul Müller. Într-o Laudatio adresată episcopului protestant Dr. Johannes Friedrich, Cardinalul Müller declara următoarele în octombrie 2011: ”Și creștinii care nu se află în comuniune deplină în ceea ce privește învățătura, mijloacele de mântuire și constituția apostolico-episcopală a Bisericii Catolice sunt justificați, în temeiul credinței și botezului, și sunt incorporați deplin în Biserica lui Dumnezeu ca Trup Mistic.” Această afirmație este pur și simplu eronată! Condiția fundamentală care trebuie satisfăcută pentru a face parte din Biserică este credința catolică integrală, adică acceptarea deplină a Revelației lui Dumnezeu, așa cum i-a fost ea proclamată Bisericii. Cu siguranță, episcopul protestant Dr. Johannes Friedrich nu împărtășește această credință. Sau o fi ajuns el oare să accepte între timp primatul papal? Crede el oare în transsubstanțierea care are loc la Sfânta Liturghie? Crede el oare în caracterul ispășitor al Sfintei Jertfe a Sfintei Liturghii? Crede el oare în Neprihănita Zămislire a Mariei? Crede el oare în focul Purgatoriului? Și dacă tot veni vorba de problema guvernării Bisericii, atunci trebuie să întrebăm, se supune el oare poruncilor legale ale ierarhiei? Din moment ce răspunsul la toate aceste întrebări este unul negativ, trebuie contrazisă afirmația Cardinalului Müller.

VIII.

În Vechiul Testament apar mai multe prefigurări ale Sfintei Biserici. Prima dintre acestea: poporul ales, Israel. După cum Israelul a fost națiunea-mireasă a lui Dumnezeu, la fel stau lucrurile astăzi cu Biserica, care este națiunea-mireasă a Mielului jertfit. De aceea, Biserica este întotdeauna celebrată ca noul Ierusalim. La fel cum vechiul Ierusalim avea un Templu, loc de rugăciune și de jertfă, tot așa și Biserica, noul Ierusalim, are altare pentru Sfânta Jertfă a Liturghiei, are catedrale, biserici și capele, lăcașuri de rugăciune. Biserica este prefigurată de Arca lui Noe, în care au fost salvați doar opt oameni, adică Noe și familia sa. Ca să nu te prăpădești la potop, trebuie să fii în arcă. Pe de altă parte, potopul este o prefigurare a sfântului botez, care curăță lumea de păcat și de vină. De aceea, profesăm explicit principiul: extra ecclesiam, nulla salus – nu există Mântuire în afara Bisericii.

IX.

Concret, Biserica constă din trei părți, sau trei stări: Biserica militantă de pe pământ, Biserica triumfătoare din Ceruri, și Biserica suferindă din Purgatoriu.

Din Biserica militantă fac parte toți cei care satisfac cele trei condiții enumerate la punctul VII. Ea nu este nimic altceva decât precursoarea Bisericii triumfătoare din Ceruri.

Biserica triumfătoare din Ceruri este Comuniunea (Împărtășirea) Sfinților, care și-au atins deja scopul final și șed la masă cu Abraham, Isaac și Iacob. Aici este vorba despre un ospăț, unde cei aleși se înfruptă din sfințenia cerească. Și Biserica triumfătoare din Ceruri este, prin urmare, o comunitate, prezentată ca Nunta Mielului:

”Și am văzut cer nou și pământ nou. Căci cerul cel dintâi și pământul cel dintâi au trecut; și marea nu mai este. Și am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei. (…) Și a venit unul din cei șapte îngeri, care aveau cele șapte cupe pline cu cele din urmă șapte pedepse, și a grăit către mine zicând: Vino să-ți arăt pe mireasa, femeia Mielului. Și m-a dus pe mine, în duh, într-un munte mare și înalt și mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul, pogorându-se din cer, de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era asemenea cu cea a pietrei de mare preț, ca piatra de iaspis, limpede cum e cristalul. Și avea zid mare și înalt și avea douăsprezece porți, iar la porți doisprezece îngeri și nume scrise deasupra, care sunt numele celor douăsprezece seminții ale fiilor lui Israel. Spre răsărit trei porți și spre miazănoapte trei porți și spre miazăzi trei porți și spre apus trei porți” (Apocalipsa 21:1-13).

Vedem aici Biserica, prezentată drept catholica, care include toate popoarele. Zidul are douăsprezece pietre de temelie, care sunt cei doisprezece Apostoli, iar mențiunea celor douăsprezece triburi ale lui Israel sugerează că Biserica Vechiului Testament formează, împreună cu Biserica Noului Testament, o singură Biserică.

Biserica suferindă din Purgatoriu este formată din sufletele celor care au murit în starea de har, dar care încă mai au nevoie de purificare pentru a putea apărea în fața lui Dumnezeu și a-L putea vedea față în față.

X.

Dumnezeu nu mântuiește direct sufletul individual, ci în și prin Biserică, căci Biserica este Trupul Mistic al lui Christos, iar Christos, Capul, este legat în mod inseparabil de Biserica Lui. Ne-o spune El Însuși: ”Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14:6). Trebuie înțeles următorul lucru: Dacă Dumnezeu, din dorința Sa de a ne mântui, S-a făcut om și a murit pentru noi pe Cruce, atunci nu poate exista nicio altă cale a Mântuirii. Această cale a Mânturii include, în mod necesar, Trupul Lui Mistic, mireasa Lui. Prin urmare, cel care rămâne în afara Bisericii, în mod conștient și de bună voie, nu poate fi mântuit. Fără îndoială, există persoane care trăiesc într-o eroare de neînvins, oameni care ar accepta Evanghelia, dacă ea le-ar fi predicată, și care se căiesc pentru păcatele lor. Aparent, acești oameni se află în afara Bisericii, dar, în sufletul lor, ei sunt orientați către Biserică. Care este însă criteriul exterior pentru voința interioară? Niciunul, în afară de acesta: dacă li se predică Evanghelia integrală, atunci ei intră într-adevăr în Biserică. Cel care rămâne în afara Bisericii vizibile nu poate fi sigur că va fi mântuit.

Tema prezentării noastre este: Biserica, bucuria, iubirea și mândria noastră. Biserica este bucuria noastră, căci ea este Dumnezeu care acționează și salvează pe acest pământ. Când, de pe tronul Său, Tatăl Ceresc privește pământul, El privește cu plăcere mai ales la Biserica Lui, văzându-L în ea pe Fiul Lui preaiubit, Care continuă să trăiască în Biserică, în calitate de Cap al ei, și să lucreze în ea. Toate celelalte lucruri de pe acest pământ sunt secundare: politica, economia, finanțele, chiar și sfera socială. Lumea – neamul omenesc – este menită exclusiv pentru acest Trup Mistic al lui Christos; iar ea va continua să existe doar până atunci când ultimul dintre cei chemați va fi incorporat în acest Trup și, astfel, va fi mântuit. După aceea urmează sfârșitul lumii. Cu toții, suntem chemați să edificăm Trupul Mistic al Domnului nostru, fiecare după capacitățile, talentele și darurile noastre. Să colaborăm, deci, prin rugăciunile noastre, prin acceptarea cu bucurie a încercărilor vieții noastre de zi cu zi, dar și prin donații generoase, pentru construcția de școli, case de exerciții spirituale, capele, priorate, seminarii teologice și mănăstiri: toate acestea reprezintă, concret, edificarea Trupului Mistic al Domnului nostru. Ce mare bucurie să faci parte din această Biserică și să poți pune umărul la edificarea ei!

Această Biserică este iubirea noastră, căci Dumnezeu este iubirea noastră, căci Domnul nostru Iisus Christos este iubirea noastră. Așa cum deviza “da lui Dumnezeu, nu lui Christos, Dumnezeului întrupat” reprezintă o mare iluzie, la fel stau lucrurile și cu deviza “da lui Christos, nu Bisericii”. Dilexit ecclesiam – a iubit Biserica – ar trebui să putem scrie pe pietrele noastre de mormânt.

Biserica este și mândria noastră smerită, cu lucrarea ei de har de 2000 de ani, cu ceata Sfinților și Martirilor ei, cu strălucirea învățăturii ei, cu frumusețea ritualurilor și ceremoniilor ei, cu rodnicia muncii și strădaniilor ei. Facem parte din ea mulțumită alegerii libere a milostivirii lui Dumnezeu. Aceasta este o alegere, o chemare, un act de îndurare condescendentă și de bunătate infinită a lui Dumnezeu. Cu ce am meritat noi să fim fiul, fiica, copilul ei, să putem trăi din abundența Tradiției ei bimilenare, în timp ce mii și milioane de oameni șed în întuneric și în umbra morții? Să-I fim profund recunoscători lui Dumnezeu și Bisericii Lui, pentru o conștiință de sine catolică sănătoasă și pentru o mândrie smerită. Imnurile în cinstea Bisericii compuse de marea poetă Gertrud von Le Fort transpun în versuri aceste idei după cum urmează:

Slujitorii tăi poartă straie care nu se învechesc niciodată,

iar glasul tău este aidoma minereului din care sunt făcute clopotele tale.

Rugăciunile-ți sunt ca niște stejari milenari,

iar Psalmii tăi respiră cu suflarea mărilor.

Învățătura ta este ca o cetate din vârf de munte, imposibil de cucerit.

Promisiunile tale răsună până la sfârșitul veacurilor,

iar când binecuvântezi, construiești lăcașuri în Rai.

Consacrările tale sunt asemenea unor gigantice semne de foc, făcute pe frunți,

pe care nimeni nu le poate șterge.

Căci nu fidelitatea omului este măsura fidelității tale,

iar măsura anilor tăi nu cuprinde nicio toamnă.

Ești ca o flacără care arde statornic deasupra cenușii mișcătoare!

Ca o fortăreață în mijlocul apelor zbuciumate!

De unde și profunzimea tăcerii tale, în timp ce zilele fac atâta larmă,

Căci, la vremea înserării, și ele ajung să fie la cheremul milostivirii tale:

Căci doar tu ești cea care se roagă peste toate criptele!

Follow

Get every new post on this blog delivered to your Inbox.

Join other followers:

%d bloggers like this: