Erorile Conciliului Vatican II – Partea a II-a

NewImage

Continuăm cu partea a II-a a analizei SiSiNoNo a erorilor atribuite Conciliului Vatican II.


În partea I a ceea ce promite a fi o lungă serializare, am discutat despre “mentalitatea” Conciliului Vatican II în general. Trecerea noastră în revistă a scos în evidență natura juridică ambiguă a Conciliului Vatican II, modul în care acesta s-a prezentat pe sine încă de la bun început, și câteva contradicții și omisiuni generale ale unora dintre textele sale.

În partea a II-a, vom începe să rezumăm erorile atribuite Conciliului Vatican II în particular, începând cu o categorizare elementară a acestora în erori de natură doctrinară și erori de natură pastorală (recunoscând, în același timp, că această demarcație nu este întotdeauna clară). Acest episod se va concentra asupra erorilor de natură doctrinară cu privire la 1) noțiunea de “Tradiție” și cea de “Adevăr catolic”; 2) Biserica Catolică și Preasfânta Fecioară Maria; 3) Sfânta Missă și Sfânta Liturghie.

ERORI DE NATURĂ DOCTRINARĂ

“Regândirea” Tradiției și doctrinei Bisericii

Erorile doctrinare ale Conciliului Vatican II reies din propozițiuni care, luate în întregul lor sau în parte, contrazic ceea ce Biserica ne-a învățat dintotdeauna, sau eclipsează, diminuează sau modifică această învățătură. Aceste erori apar în toate textele și sunt discutate în texte care, în general, au de-a face cu adevăruri fundamentale, prin care Conciliul a dorit să-și exprime propria doctrină și “regândire” în ceea ce privește Tradiția și învățătura Bisericii:

Conciliul Vatican II analizează cu atenție aceste aspirații ale sufletelor și propune să le declare a fi în mare acord cu adevărul și dreptatea. În acest scop, Conciliul caută în tradiția sacră și în învățătura Bisericii comoara din care Biserica scoate lucruri noi, pururi în armonie cu cele vechi (Dignitatis humanae).

Pentru a înțelege cât de mult corespunde cu realitatea această din urmă declarație, vom discuta în cursul acestei serii de articole următoarele teme, dintre care primele trei vor fi tratate în acest episod. Erorile doctrinare privesc: 1) ideile de Tradiție și adevăr catolic; 2) Sfânta Biserică și Preasfânta Fecioară Maria; 3) Sfânta Missă și Sfânta Liturghie; 4) Preoția; 5) Întruparea, Răscumpărarea, și ideea de “om”; 6) “Împărăția lui Dumnezeu”; 7) sacramentul matrimoniului și condiția femeii; 8) sectele, ereticii și schismaticii (adică așa-numiții “frați despărțiți”); 9) religiile ne-creștine; 10), politica și comunitatea politică; relațiile dintre Biserică și stat; 11) noțiunea de “libertate religioasă” și rolul conștiinței individuale.

ERORI DE NATURĂ PASTORALĂ

O relație de “conviețuire” permanentă cu ereticii și schismaticii

În esență, erorile pastorale constau în propunerea unei învățături pastorale eronate – eronată, deoarece erorile Conciliului sunt transpuse în practică și/sau contrazic sau modifică, total sau parțial, învățăturile pastorale tradiționale ale Bisericii, sau par, per se, să le contrazică.

Dintr-un punct general de vedere, perspectiva pastorală a Conciliului Vatican II este poluată în întregime, deoarece ea se bazează pe aggiornamento, adică pe principiul dialogului cu eroarea, mai degrabă decât pe dialogul cu cei aflați în eroare, pentru a-i converti.

Când vom ajunge să le discutăm, vom prezenta erorile pastorale în felul următor: inițial, vom face o analiză sintetică a falsei valori atribuite omului și lumii, valoare lipsită de orice referință esențială la învățătura și gândirea Bisericii. Acest aspect este elaborat cu precădere în Gaudium et spes, iar el include fundamentele teoretice ale unei mari părți a învățăturii pastorale conciliare. Mai apoi, vom da câteva exemple despre această învățătură pastorală eronată, așa cum este ea prezentată în Gaudium et spes și în documentele doctrinare.

În temeiul acestor exemple, vom vedea cum învățătura pastorală a Conciliului Vatican II își articulează întotdeauna cele două linii politice de bază și modul în care acestea sunt conectate, adică: 1) aggiornamento-ul clerical (sau aducerea la zi) a tuturor componentelor lui, pentru a se alinia cu cultura modernă, contemporană, în toate formele ei – umaniste, științifice, tehnice, artistice, etc.; 2) colaborarea “ecumenică” a preoților și credincioșilor cu așa-numiții “frați despărțiți”, cu alte religii, cu toți oamenii, dar nu pentru a-i converti la singura credință adevărată, ci pentru a se alia cu ei în numele progresului și unității omenirii.

În rest, ecumenismul, înțeles în mod clar în sensul articolului 8 al Lumen gentium (§8) și al paragrafelor 1-4 ale Unitatis redintegratio, proclamă ca adevărat și în mod adecvat principiul general al învățăturii pastorale din UR (§24):

Conciliul dorește stăruitor ca inițiativele fiilor Bisericii Catolice să meargă mână în mână cu inițiativele fraților despărțiți, fără a se pune vreun obstacol în calea providenței și cu deschidere totală față de inspirațiile viitoare ale Duhului Sfânt.

1) Erori cu privire la ideile de Tradiție și Adevăr catolic

  • Vatican II prezintă un concept eronat despre Sfânta Tradiție, ca un complex de învățături datorită cărora:

Biserica, pe măsura trecerii veacurilor, tinde mereu către plinătatea adevărului divin, până ce se vor împlini în ea cuvintele lui Dumnezeu (Dei Verbum §8).

Și aceasta pentru a face să sune ca și cum Tradiția, care păstrează tezaurul credinței din vremea în care predicau Apostolii, nu posedă deja “plinătatea adevărului divin”! Citind rândurile de mai sus, ești făcut să crezi că ar mai putea exista și altceva care să fie adăugat sau că ceea ce este deja prezent acolo ar putea fi modificat.

Această idee despre Biserică ca fiind în “tensiune necontenită” cu “plinătatea adevărului divin” contrazice în mod deschis ideea Bisericii despre “tezaurul credinței” (1 Tim. 6:20). La rândul ei, această idee este conectată cu “subiectivismul” – caracteristica gândirii moderne – tipificată de “noua teologie”, a cărei idee dominantă este aceea că totul se află în mișcare continuă, într-o progresiune continuă în sus, și că nu există adevăr absolut, ci doar tendința nesfârșită a subiectului către un adevăr al cărui punct final este el însuși.

  • În plus, Vatican II face aserțiunea incredibilă, contrară bunului simț, că întreaga Tradiție ar trebui să fie supusă unei “reforme continue”.
[D]acă în timp, ca urmare a împrejurărilor, anumite lucruri, fie în moravuri, fie în disciplina bisericească, fie chiar în modul de a formula doctrina – care trebuie distins cu grijă de tezaurul credinței – au suferit deteriorări, trebuie să fie reașezate corect, la timpul potrivit. (UR §6, Gaudium et Spes [GS], §62)

Acest din urmă enunț, proclamat în versiunea în vernacular a Discursului inaugural al lui Ioan al XXIII-lea de la 11 octombrie 1962, pe care Papa Paul al VI-lea l-a confirmat până la ultima literă, este un principiu condamnat de către Sf. Pius al X-lea (Pascendi §11; Lamentabili §§63, 64) și Pius al XII-lea (Humani Generis).

  • Următoarea propozițiune, profesată de către Conciliu pentru a justifica libertatea religioasă, este complet falsă în relație cu adevărul catolicismului, din moment ce adevărul divin depășește capacitatea intelectului nostru și nu poate fi crezut decât cu ajutorul harului.

În același timp, sfântul Conciliu afirmă că aceste îndatoriri se referă la conștiința omului și o obligă, și că adevărul nu se impune decât prin forța adevărului însuși care pătrunde mințile lin dar cu putere (Dignitatis humanae [DH] §1).

Biserica ne-a învățat dintotdeauna că credința este un dar de la Dumnezeu. În plus, acest enunț neagă efectele păcatului originar asupra intelectului și voinței, motiv pentru care acestea sunt lezate și slăbite, ele fiind, prin urmare, susceptibile la erori și înșelăciune.

Erori cu privire la Sfânta Biserică și Sfânta Fecioară Maria

  • Vatican II propovăduiește o noțiune falsă despre Sfânta Biserică, prin eroarea lui cunoscută ca ”subsistit in”. Datorită acestei erori, conceptul de Biserică nu mai este acela al unicei și adevăratei Biserici a lui Christos, așa cum a fost el propovăduit dintotdeauna. Potrivit acestei aserțiuni temerare, “Biserica lui Christos” subzistă în Biserica Catolică și, de asemenea, datorită bunătății lui Dumnezeu, în “numeroasele elemente de sanctificare și adevăr” care se află în afara ei (LG §8; DH §1; UR §3).

Contrar Credinței, aceste enunțuri sunt echivalente cu afirmația că mântuirea sufletelor poate avea loc și în afara Bisericii Catolice. Prin urmare, Biserica Catolică nu mai reprezintă singurul mijloc de mântuire. Astfel, comunitățile de eretici și schismatici sunt și ele “instrumente de mântuire” (UR §3), în ciuda “deficiențelor” lor, deoarece “Spiritul lui Christos nu a încetat să le folosească ca mijloace de mântuire, care își trag eficacitatea din însăși plinătatea harului și adevărului încredințat Bisericii” (UR §3).

Bisericii Catolice îi mai rămâne calitatea de “mijloc atotcuprinzător de mântuire”, deoarece ea reprezintă “mijlocul general de mântuire” (ibid.). Prin urmare, Biserica se vede retrogradată din poziția de singurul mijloc de mântuire la cea de “un mijloc general” – o formulare foarte obscură. În lumina acestor enunțuri, Biserica Catolică oferă acum “mijlocul atotcuprinzător de mântuire”, dar ea oferă doar plinătatea mijloacelor, nu și singurul mijloc. Aceasta înseamnă că, în mintea Conciliului Vatican II, există mijloace considerate a fi mai puțin depline care conferă mântuirea. Dar mântuirea, în sine, nu poate fi “mai puțin deplină”, din moment ce nu există noțiunea de a fi “mântuit pe jumătate”. Mulțumită acestor mijloace mai puțin depline care se găsesc acum la frații așa-zis “despărțiți” și mulțumită faptului că aceștia se bucură de ajutorul Duhului Sfânt, mântuirea poate fi obținută prin ele, nu individual, ci în calitatea lor de comunități separate de eretici și schismatici.

Ne vedem confruntați aici cu o eroare teologică manifestă, căci comunitățile “separate” sunt separate tocmai pentru că au refuzat ajutorul Duhului Sfânt pentru a-și corecta propriile erori, care le-au făcut să se separe. Noua doctrină a Conciliului este incoerentă și la nivel logic, deoarece este de neînțeles cum mijloace de mântuire care conțin “deficiențe” (și, astfel, sunt inferioare celor ale Bisericii Catolice) pot da aceeași mântuire oferită de Biserica Catolică. Mijloacele inegale ar trebui să corespundă unor rezultate inegale, nu aceluiași rezultat.

  • Noțiunea obscură de “Biserica lui Christos” ca “mister trinitarian”, care reprezintă eclesiologia trinitariană obscură potrivit căreia are loc o succesiune, de la Biserica Tatălui, la Biserica Fiului, și apoi la Biserica Duhului Sfânt (LG §§2-4), o idee nemaiîntâlnită în tezaurul Credinței. Potrivit acestei idei, care, aparent, este rezultatul unei deformări a unui pasaj din Sf. Irineu (Adv. Haer. III, 24, 1), aceștia profesează în mod deschis o reîntinerire și reînnoire a Bisericii prin lucrarea Duhului Sfânt, ca și cum ne-am afla în cea de-a treia și ultima epocă a Bisericii (LG §4). Această perspectivă pare să reafirme erorile lui Joachim de Fiore (✝ 1202), condmanat de cel de-Al Patrulea Conciliu de la Lateran.
  • O idee eronată despre colegialitate. Această idee este anormală din punct de vedere juridic, deoarece ea recunoaște, contrar tradiției și constituției Bisericii, doi subiecți ai puterii supreme de jurisdicție: Suveranul Pontif și Colegiul Episcopilor avându-l în fruntea sa pe Papă, deși doar cel din urmă o poate exercita neîngrădit (LG §22 și Nota praevia). În plus, această colegialitate eronată presupune dispariția de facto a răspunderii personale a fiecărui episcop în guvernarea propriei lui dieceze și înlocuirea ei cu răspunderea colectivă a conferințelor episcopale (Christus Dominus [CD] §37), cărora li se atribuie acum și lor puteri legislative (CD §38) și chiar și o largă autonomie în numeroase domenii, care, în mod tradițional, erau rezervate competenței exclusive a Sfântului Scaun.
  • Vatican II oferă o reprezentare grav eronată și ambiguă a definiției tradiționale a Bisericii Catolice ca Trupul Mistic al lui Christos. Acest lucru este deosebit de clar în LG, care este dedicată acestui punct:

Fiul lui Dumnezeu, în natura umană pe care și-a asumat-o, învingând moartea prin moartea și învierea sa, l-a răscumpărat pe om și l-a transformat într-o făptură nouă (cf. Gal 6,15; 2Cor 5,17) (LG §7).

Această idee pare să exprime faptul că Răscumpărarea ar fi avut deja loc pentru fiecare om (!) și că din momentul în care se declară că omul a fost transformat “într-o făptură nouă”, nu pentru că a crezut în Christos, nici pentru că s-a convertit și a devenit catolic cu ajutorul Duhului Sfânt, și nici prin credința lui susținută de har (după cum se spune clar în Gal. 6:15 și 2 Cor. 5:17, dar pe care Conciliul le citează incorect), ci prin faptul, per se, al Întrupării lui Christos, al jertfei și chiar și al Învierii Lui. Prin urmare, “Trupul Mistic” va fi constituit din “noi făpturi”, care sunt considerate a fi fost remodelate în acest fel. Aceasta este eroarea răscumpărării obiective și universale, berbecul “noii teologii”. Ea face abstracție totală de rolul jucat de libera voință, de credință și de lucrări în obținerea mântuirii. Evident, scopul acestui concept este acela de a asimila “Trupul Mistic al lui Christos” cu omenirea (LG §1).

  • O altă idee falsă a Conciliului Vatican II este cea despre “Biserică”, reconcepută ca “poporul lui Dumnezeu” și care încetează să mai fie concepută ca “Trupul Mistic al lui Christos” (LG §§ 9-13), această din urmă idee fiind, în mod clar, mult mai exclusivă. Pe de altă parte, noua definiție confundă partea cu întregul, adică consideră “poporul lui Dumnezeu”, menționat în 1 Petru 2:10 a fi totalitatea Bisericii. Aceasta este o răstălmăcire radicală care se pretează la o viziune strict “democratică” și “comunitară” despre Biserica însăși, o viziune străină de Tradiția catolică, dar apropiată de gândirea și înțelegerea ereticilor protestanți. Pe de altă parte, ierarhia este inclusă în ideea de “popor” și, astfel, este definită pur și simplu ca “membri ai poporului lui Dumnezeu” (LG §13). Aceasta este o perspectivă “comunitară”, neobișnuită și nejustificabilă. Potrivit acestei noi perspective, ierarhia este diminuată și făcută să pară că participă în Trupul Mistic al lui Christos împreună cu “poporul”.

Această noțiune falsă de “popor al lui Dumnezeu” este suprapusă ideii ortodoxe de “Trup Mistic”. În această nouă concepție, ierarhia participă acum în “colectivul” reprezentat de “poporul lui Dumnezeu”. În această nouă viziune, preotul își pierde semnificația autentică, deoarece el ajunge să fie o simplă funcție a “poporului lui Dumnezeu” luat în întregul lui. Această funcție este exercitată sub două forme: 1) “preoția comună a credincioșilor” și 2) preoția “ministerială” sau “ierarhică”, adică preoția autentică a preoților.

  • Vatican II pune în umbră ideea sfințeniei Bisericii, care ține de depozitul credinței.

La fel și Biserica înconjoară cu dragostea sa pe toți cei apăsați de povara slăbiciunii umane; ba mai mult, ea recunoaște în săraci și suferinzi chipul Întemeietorului său sărac și suferind, își dă toată silința să înlăture mizeria lor și vrea să-l slujească pe Cristos în ei. Dar, în vreme ce Cristos, sfânt, nevinovat și fără pată (Evr 7, 26) nu a cunoscut păcatul (cf. 2Cor 5, 21), ci a venit pentru a ispăși doar păcatele poporului (cf. Evr 2, 17), Biserica, incluzând în sânul ei oameni păcătoși, deopotrivă sfântă și având mereu nevoie de purificare, practică neîncetat pocăința și înnoirea (LG §8).

Aceasta este o eroare teologică evidentă, din moment ce păcătosul este cel care are nevoie de purificare, și nu Biserica (!), prin care păcătosul obține purificarea. Sfințenia și perfecțiunea îi aparțin Bisericii Catolice în măsura în care ea este Trupul Mistic al lui Christos, întemeiat de El și guvernat prin intermediul Sfântului Duh, adică, salvgardat de Biserică prin depozitul Credinței și prin Sacramente. Pentru noi, aceste lucruri au o valoare religioasă, metafizică și teologică, pe care defectele clericilor și credincioșilor nu o pot, prin definiție, altera. Prin urmare, este complet eronat să insiști că

Cei ce se apropie de sacramentul Pocăinței dobândesc de la mila lui Dumnezeu iertare pentru ofensa adusă și în același timp sunt reconciliați cu Biserica, pe care au rănit-o prin păcat (LG §11).

De asemenea, este greșit să insiști că “Biserica, încă de pe pământ, este încununată cu sfințenie adevărată, chiar dacă nedesăvârșită” … (LG §48), din cauza păcatului, care o rănește încontinuu. Este greșit să afirmi acest lucru, deoarece păcatul îl ofensează pe Dumnezeu, dar îl rănește și, prin urmare, îi dăunează doar celui care îl comite. Pedeapsa îi este aplicabilă doar păcătosului, de vreme ce judecata este pentru individ. În tezaurul credinței nu apare nicăieri faptul că Biserica Catolică însăși poate fi “rănită” de păcatele membrilor ei.

  • Prin antropocentrismul lui, Conciliul Vatican II a deformat noțiunea de “păcat”.

Iar păcatul îl micşorează pe om împiedicându-l să-şi atingă plinătatea (GS §13).

Cu alte cuvinte, păcatul îl împiedică pe om să-și atingă “plinătatea”. Mai degrabă, ar trebui să se spună că păcatul “îl împiedică pe om să-și atingă mântuirea”. Această eroare promovează credința că ”plinătatea omului” și absența contradicțiilor dinlăuntrul lui reprezintă valorile principale și, în plus, sunt elemente ale ideii de păcat. Din contră, învățătura perenă a Bisericii este aceea că păcatul reprezintă o ofensă comisă împotriva lui Dumnezeu din cauza căreia merităm pedeapsa legitimă, inclusiv condamnarea veșnică. De acest adevăr al Credinței nu se pomenește în niciunul dintre textele Conciliului.

  • Sfântului Scaun i se atribuie o nouă misiune, și anume aceea de a realiza unitatea omenirii, misiune care nu corespunde cu niciuna din cele propovăduite vreodată de Biserica Catolică. LG §1 afirmă:

Și întrucât Biserica este în Cristos ca un sacrament, adică semn și instrument al unirii intime cu Dumnezeu și al unității întregului neam omenesc, ea își propune să arate mai limpede credincioșilor și lumii întregi, continuând învățătura conciliilor anterioare, natura și misiunea sa universală. Împrejurările timpurilor noastre sporesc urgența acestei îndatoriri a Bisericii, pentru ca toți oamenii, uniți mai strâns astăzi prin diferite legături sociale, tehnice și culturale, să dobândească și deplina unitate în Cristos.

Acest lucru nu este surprinzător, de vreme ce articolul 42 din GS spune că “încurajarea unității este în armonie cu natura cea mai profundă a misiunii Bisericii …”, iar mai apoi citează pasajul de mai sus din LG în susținerea acestei afirmații.

Dar aceasta nu înseamnă unitate în slujba mântuirii sufletelor, o unitate care, prin urmare, este realizată prin convertirea la catolicism. Mai degrabă, această unitate pare să rezulte pur și simplu din “uniunea intimă cu Dumnezeu” a întregului neam omenesc ca atare. Această idee a fost introdusă în textele Conciliului cu ajutorul unei reinterpretări heterodoxe, tipică pentru “noua teologie”, a dogmelor Întrupării și Răscumpărării. Textele respective au fost răsturnate cu capul în jos, într-o asemenea măsură încât [dogmele respective] au fost date la o parte, pentru a introduce ideea așa-numitei Răscumpărări “obiective” realizată, prin Întrupare, în toți oamenii, independent de conștiința și voința acestora, ca și cum aceștia ar fi creștini “anonimi”.

Dar misiunea Bisericii este aceea pe care i-a încredințat-o Domnul nostru: “Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le …” (Matei 28:19). Prin urmare, “misiunea intimă” a Bisericii este aceea de a converti la Christos numărul maxim posibil de suflete înainte de Parousia, fără a ține cont de realizarea unității neamului omenesc, un ideal himeric, și încă unul intrinsec anti-creștin, pentru că reprezintă o formă de divinizare a omului, ridicându-l în slăvi și privindu-l cu admirație, un ideal importat din filosofia iluministă și profesat cu pietate de către Francmasonerie.

  • Vatican II ne spune că “Sfânta Fecioară a înaintat în peregrinarea credinței” (LG §58) de parcă “peregrinarea ei în credință” ar putea fi înțeleasă ca și cum ea nu ar fi știut, încă de la Buna Vestire, că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, consubstanțial cu Tatăl, Mesia cel proorocit, iar acum vestit.
  • Documentele Conciliului predau încă o idee foarte inadecvată despre Biserică, reduncând-o la un aspect pur sociologic, descriptiv și simplist, rezumat în următorul citat:

Biserica își revendică, de asemenea, libertatea în calitate de societate de oameni care au dreptul să trăiască în societatea civilă după normele credinței creștine (DH §13).

Acest lucru duce la ignorarea completă a faptului că Biserica a fost dintotdeauna considerată a fi o societate perfectă, prin natură și prin lege, datorită instituirii Ei divine și a înaltului ei scop:

Și, după cum scopul Bisericii este, pe departe, cel mai nobil dintre scopuri, la fel și autoritatea ei este cea mai înaltă dintre toate autoritățile, iar ea nu poate fi considerată a fi inferioară puterii civile, sau dependentă în vreun fel de ea (Immortale Dei, Leon al XIII-lea).

Vatican II s-a ferit să reafirme această doctrină tradițională a puterii indirecte a Bisericii asupra societății civile și statului.

4. Erori în ceea ce privește Sfânta Missă și Sfânta Liturghie

  • Vatican II a adoptat oficial ideea obscurantistă a “misterului pascal”, berbecul “noii teologii”. Răscumpărarea este realizată în principal “în misterul pascal al patimilor, învierii și înălțării la Cer” a lui Christos (Sacrosanctum Concilium, SC, §5). Prin urmare, Răscumpărarea nu mai este rezultatul principal al valorii Răstignirii ca jertfă expiatorie, prin care a fost satisfăcută dreptatea divină. În plus, Sfânta Missă este identificată cu “misterul pascal”. Conciliul a declarat că, încă de la început, Biserica a fost adunată într-o congregație “pentru a celebra misterul pascal” (SC §6), și că ea “celebrează misterul pascal la tot a șaptea zi” (SC §106).

Mai apoi se vorbește despre botez. Prin botez, “oamenii sunt grefați în misterul pascal al lui Christos” (SC §6), și nu ni se spune că botezul îi introduce în Sfânta Biserică, ca și cum “misterul pascal” ar fi același lucru cu Biserica Catolică, cu Trupul Mistic al lui Christos. Această definiție este vagă, indefinită și irațională, ea permințând (tocmai datorită acestor caracteristici) modificarea înțelesului Răscumpărării și Missei, ascunzând astfel natura sacrificială și expiatorie a celei din urmă în spatele accentuării Învierii și Înălțării la Cer a lui Christos Cel glorios în loc de a pune accentul pe Christos Cel suferind – contrar celor afirmate la Trento.

  • Conciliul Vatican II se face vinovat de eroare prin definiția sa incompletă și neclară a Sfintei Misse ca “o comemorare a morții și învierii [Domnului nostru] …”, punând pe același plan moartea și Învierea și fără a menționa câtuși de puțin dogma transsubstanțierii sau cea a caracterului de Jertfă propiciatorie a Missei (SC §§47).

Datorită acestei treceri sub tăcere, această definiție se încadrează în categoria condamnată solemn de către Papa Pius al VI-lea ca “pernicioasă, lipsită de fidelitate față de explicația adevărului catolic despre dogma transsubstanțierii, explicație favorabilă ereticilor” (Auctorem Fidei). De asemenea, ea introduce o idee greșită a Sfintei Misse, concept care a stat la baza noii liturghii dorite de Conciliu, mulțumită căreia erorile “noii teologii” le-au fost transmise credincioșilor.

Contaminarea protestantă a acestei definiții ajunge să fie încă și mai clară în articolul 106 al SC:

… Biserica celebrează misterul pascal în fiecare a opta [șaptea – n.r.] zi, care e numită pe bună dreptate ziua Domnului sau duminica. Într-adevăr, în această zi credincioșii trebuie să se adune ca, ascultând cuvântul lui Dumnezeu și participând la sfânta Euharistie, să-și amintească de patima, învierea și gloria Domnului Isus și să mulțumească lui Dumnezeu, care „i-a renăscut la o nădejde vie prin învierea lui Cristos din morți” (1 Pt 1, 3).

Fără nicio urmă de îndoială, textul original în latină arată încă și mai clar decât textul în engleză [sau română – n.t.] că, potrivit SC, scopul Sfintei Misse este comemorarea și lauda. Pentru încă și mai multe dovezi cu privire la această mentalitate prevalentă, a se vedea și Ad Gentes Divinitus (§14): catecumenii participă la Sfânta Missă, ceea ce înseamnă că ei “celebrează împreună cu tot poporul lui Dumnezeu comemorarea morții Domnului”, unde Sfânta Missă este pur și simplu comemorarea morții și învierii lui Christos, celebrată de întreg poporul creștin. Nu se face nici cea mai mică referire la reînnoirea Jertfei Crucii, oferită într-un mod nesângeros pentru ispășirea și iertarea păcatelor noastre.

Trebuie remarcat aici faptul că, încă începând cu aceste articole, găsim o definiție a Missei care va fi reafirmată cu putere în fatalul articol 7 al Institutio Generalis a noului Missal Roman din 1969. Aceasta este o definiție care, la vremea ei, a provocat proteste din partea multor credincioși și preoți, inclusiv faimoasa luare de atitudine a Cardinalilor Bacci și Ottaviani, din cauza acestor cuvinte a căror sorginte este, demonstrabil, una protestantă, și care au un caracter eretic: “Cina Domnului este adunarea sau întâlnirea Poporului lui Dumnezeu, împreună cu un preot care prezidează, pentru a celebra Comemorarea Domnului”.

Să comparăm această definiție cu definiția ortodoxă din Catehismul Sfântului Pius al X-lea:

Nr. 159. Ce este Sfânta Liturghie? Sfânta Liturghie este Jertfa Trupului și Sângelui lui Iisus Christos în care, sub chipul pâinii și al vinului, El se jertfește pe altar Tatălui prin mâinile preotului, în memoria și reînnoirea Jerfei de pe Cruce.

  • Spiritul Conciliului Vatican II este acela de a pune adunarea euharistică, prezidată de un preot, în centrul Bisericii vizibile:

Așadar, centrul comunității credincioșilor este adunarea euharistică prezidată de preot. Deci preoții îi învață pe credincioși să-i ofere lui Dumnezeu Tatăl victima dumnezeiască în jertfa Liturghiei și, împreună cu ea, să aducă ofranda vieții proprii (Presbyterorum Ordinis, §5).

Să remarcăm, prin urmare, că funcția preotului în Sfânta Missă este redusă la aceea de a-i învăța pe credincioși să ofere victima dumnezeiască și [să se ofere] pe sine în uniune cu ea. Înseamnă oare acest lucru că preotul trebuie “să-i învețe pe credincioși să ofere victima dumnezeiască” și să păstreze tăcerea asupra faptului că, mai presus de toate, preotul este cel care oferă [victima dumnezeiască] in persona Christi, pentru ispășirea păcatelor oamenilor păcătoși?!

De asemenea, este prezentă aici și ideea concelebrării preotului și poporului, idee condamnată expres de către Magisteriul preconciliar. Aceasta este o idee bazată pe falsa concepție protestantă conform căreia toții credincioșii sunt, în mod strict, preoți ai Noului Testament în virtutea botezului, de unde rezultă că nu poate exista o distincție reală între “preoția credincioșilor” și “preoția ierarhică”.

  • Vatican II poartă vina pentru înțelesul atribuit “Liturghiei Cuvântului”, un înțeles care nu se limitează la predică și omilie, ci este considerat a fi capabil, în sine, să realieze prezența lui Christos în Sfânta Missă! Astfel, SC declară: “\Christos [e] prezent în cuvântul său, căci el este cel care vorbește în timp ce se citește în biserică sfânta Scriptură.” (§7). “Cuvântul” este unul dintre semnele perceptibile prin care [se realizează] sanctificarea oamenilor sub forma unui semn perceptibil de către simțuri în moduri corespunzătoarea fiecăruia dintre aceste semne … (SC §7; a se vedea și SC §10).

Și, astfel:

[V]estirea cuvântului este indispensabilă pentru însăși slujirea sacramentelor, întrucât e vorba de sacramente ale credinței, iar credința se naște și se hrănește din cuvânt. Acest lucru este valabil mai ales pentru liturgia cuvântului în cadrul celebrării sfintei Liturghii, în care sunt unite indisolubil vestirea morții și învierii Domnului, răspunsul poporului care ascultă și jertfa însăși prin care Cristos a pecetluit cu sângele său noul legământ, jertfă din care credincioșii se împărtășesc prin rugăciune și primirea sacramentului. (Presbyterorum Ordinis §4)

Din acest pasaj, precum și din pasajele citate anterior,

Scriptura privită în acest fel nu mai are rolul de a instrui în credință, o credință din care poate rezulta experiența mistică. Acum, Scriptura are rolul de a produce experiența mistică, experiență care ar avea menirea să nutrească cunoașterea credinței (The Problem of the Liturgical Reform: A Theological and Liturgical Study, p. 66. Angelus Press).

Acesta este un concept irațional de sorginte protestantă, ne-conform tezaurului Credinței, care duce la înțelegerea Sfintei Misse ca hrană pur spirituală a colectivului credincioșilor.

  • Conciliul Vatican II a devalorizat “Missa privată”, pe care Sfânta Biserică a permis-o întotdeauna, și care era celebrată fără prezența și participarea activă a credincioșilor, ci era [celebrată] individual și quasi-privat. Această devalorizare a fost dezaprobată în mod expres de către Papa Pius al XII-lea în Mediator Dei, în timp ce Conciliul Vatican II a afirmat-o:

Ori de câte ori ceremoniile, conform naturii proprii a fiecăreia, comportă o celebrare comunitară caracterizată prin prezența și participarea activă a credincioșilor, să fie educată la toți convingerea că, în măsura în care e posibil, aceasta este de preferat celebrării individuale și cvasi-private.

Acest lucru e valabil mai ales pentru celebrarea sfintei Liturghii, păstrându-se totdeauna natura publică și socială a oricărei sfinte Liturghii, și pentru administrarea sacramentelor (SC §27).

Martin Luther a fost deosebit de ostil față de “Missa privată”, atribuind fervoarea pentru această opoziție inspirației diavolului.

  • Martin Luther a promovat adaptarea cultului la cultura seculară, la diferitele tradiții și temperamente ale popoarelor, la limba, muzica și arta lor, prin creativitate și experimentare liturgică (SC §§ 37-40, 90, 119) și prin simplificarea ritului însuși (SC §§ 21, 34). Acest lucru este contrar învățăturii constante a Magisteriului, conform căreia culturile popoarelor sunt cele care trebuie să se adapteze la exigențele ritului catolic, fără a se fi făcut în nicio perioadă istorică vreo concesie în ceea ce privește creativitatea și experimentarea sau ideea temperamentelor oamenilor.
  • Conciliul Vatican II a introdus inovația nemaiauzită a competenței extraordinare atribuite conferințelor episcopale în chestiuni liturgice, inclusiv facultatea largă de a experimenta cu noi forme de cult (SC §§ 22, 39, 40), contrar învățăturii constante a Magisteriului, care i-a rezervat întotdeauna întreaga competență în acest domeniu Suveranului Pontif, și care a fost întotdeauna ostilă față de toate inovațiile din domeniul liturgic (Inter Gravissimas, Grigore al XVI-lea, 3 februarie 1832).

Canonicus

Sursa: aici

%d bloggers like this: