Prof. de Mattei despre “cazul Müller”: “Istoria ne învață că cei care nu luptă sunt învinși”

NewImage

Un articol din Il Tempo (2 iulie 2017), semnat de Prof. Roberto de Mattei (via Rorate caeli):


Îndepărtarea Cardinalului Gerhard Ludwig Müller constituie un moment crucial din istoria pontificatului Papei Francisc. Numit Prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței la 2 iulie 2012 de către Benedict al XVI-lea, Müller este, la urma urmei, în vârstă de doar 69 de ani. Nu s-a mai întâmplat niciodată ca mandatul unui cardinal pe care îl despart mai mult de cinci ani de vârsta canonică a pensionării (75 de ani) să nu fie prelungit pentru încă o perioadă de cinci ani.

Ar fi de ajuns să menționăm faptul că există și prelați care, cu toate că sunt cu zece ani mai în vârstă decât Cardinalul Müller, ocupă încă posturi importante, ca de pildă Cardinalul Francesco Coccopalmerio, Președintele Consiliului Pontifical pentru Texte Legislative, același cardinal al cărui secretar a fost prins recent în flagrant în toiul unei orgii homosexuale desfășurate într-un palat al cărui proprietar este Vaticanul. Dar Coccopalmerio și-a exprimat aprecierea pentru Amoris laetitia, explicând că “oricum, Biserica a fost întotdeauna refugiul păcătoșilor”, în timp ce Müller nu și-a ascuns îngrijorările legate de deschiderile făcute de exortația pontificală, făcând, ce-i drept, declarații oscilante.

Din acest punct de vedere, demiterea Cardinalului Müller reprezintă un act de autoritate, o provocare fățișă din partea Papei Bergoglio la adresa sectorului cardinalilor conservatori, sector căruia – lucru bine cunoscut – Prefectul Congregației pentru Doctrina Credinței i-a fost apropiat. Francisc a procedat în forță, însă, în același timp, într-un mod viclean. Și-a început asaltul zdrobitor asupra lui Müller, forțându-l să-și pună pe liber trei dintre cei mai apropiați colaboratori. Mai apoi, i-a dat pe la nas până în ultimul moment posibilitatea de a-i prelungi mandatul, însă fără a-i fi dat vreodată garanții explicite. În sfârșit, l-a înlocuit, însă nu cu un exponent al progresivismului radical, ca rectorul Universității Catolice din Buenos Aires, Monsignorul Víctor Manuel Fernández, sau ca Secretarul special al Sinodului, Monsignorul Bruno Forte. Alesul lui este Arhiepiscopul Luis Francisco Ladaria Ferrer, un iezuit, care a ocupat până astăzi funcția de secretar al Congregației. Opțiunea lui Francisc îi liniștește și [în același timp] îi dislochează pe conservatori. Unii dintre aceștia nu înțeleg că ceea ce contează pentru Papa Francisc nu este ideologia colaboratorilor săi, ci fidelitatea lor față de planul său de “reformă ireversibilă” a Bisericii.

Dar, mai degrabă decât despre victoria Papei Francisc, ar trebui să vorbim despre înfrângerea conservatorilor. Cardinalul Müller nu a împărtășit linia Papei Francisc, încercând să adopte în mod public o atitudine contrară, însă teoria curentă a grupului conservatorilor este că e mai bine să-ți păstrezi postul, tăcând, decât să ți-l pierzi, dându-ți drumul la gură. Prefectul a optat să mențină un “profil discret”. Într-un interviu cu Il Timone, acesta declara că, “în mod clar, Amoris laetitia trebuie interpretată în lumina întregii doctrine a Bisericii. […] Nu-mi place, nu este corect ca atât de mulți episcopi să interpreteze Amoris laetitia conform propriului lor mod de a înțelege învățătura Papei”, dar, într-o altă declarație, și-a exprimat și opoziția vis-a-vis de “publicarea” dubiilor celor patru cardinali. Însă acest gest nu a împiedicat îndepărtarea sa.

A păstra un “profil discret”, potrivit strategiei unora dintre conservatori, reprezintă un rău mai mic decât răul mai mare de a-ți pierde postul, [care să fie mai apoi] acaparat de adversari. Dar această strategie a “ținerii în șah” nu funcționează cu Papa Francisc. Care a fost, oare, deznodământul poveștii? Cardinalul Müller a irosit o șansă valoroasă de a critica public Amoris laetitia, fiind, în cele din urmă, demis, și încă fără nicio notificare prealabilă. Ce-i drept, după cum remarcă Marco Tosatti, [Müller] are acum mai multă libertate de exprimare. Dar, chiar dacă s-ar folosi de ea, aceasta ar fi vocea unui cardinal pensionar, și nu cea a Prefectului celui mai important dicasteriu al Bisericii. Susținerea din partea Congregației pentru Doctrina Credinței pentru cei patru cardinali care continuă să lupte ar fi avut un efect dezastruos asupra celui care se află astăzi la cârma revoluției din Biserică, dar Papa Francisc a reușit să evite acest lucru. Lecția pe care ne-o dă istoria este că, după ce cedează, cei care nu luptă, ca să nu piardă, sunt învinși.

%d bloggers like this: