Erorile Conciliului Vatican II – Partea a III-a

NewImage

Iată și partea a III-a a analizei SiSiNoNo dedicată erorilor atribuite Conciliului Vatican II.


În partea I a ceea ce promite a fi o lungă serializare, am discutat despre “mentalitatea” Conciliului Vatican II în general. Trecerea noastră în revistă a scos în evidență natura juridică ambiguă a Conciliului Vatican II, modul în care acesta s-a prezentat pe sine încă de la bun început, și câteva contradicții și omisiuni generale ale unora dintre textele lui.

În partea a II-a, am început să rezumăm erorile atribuite Conciliului Vatican II în particular, începând cu o categorizare elementară a acestora în erori doctrinare și erori pastorale (recunoscând, în același timp, că această demarcație nu este întotdeauna clară). În partea a III-a, ne vom concentra asupra erorilor doctrinare în ceea ce privește: 1) “preoția”; 2) “Întruparea”, “Răscumpărarea” și “ideea de om“; 3) “Împărăția lui Dumnezeu”.

4) Erori în ceea ce privește preoția

  • Vatican II înclină către o idee eronată despre preoție, reducând-o la o funcție a “poporului lui Dumnezeu”, pe care îl identifică, în mod arbitrar, cu Biserica. Lumen Gentium, §13 afirmă:

Prin urmare, poporul lui Dumnezeu nu numai că este constituit din diferite popoare, ci se dezvoltă și înlăuntrul său în varietatea funcțiunilor. Într-adevăr, între membrii săi există o diversitate, fie în ce privește funcțiunile, unii slujind prin preoție spre binele fraților lor, fie în ce privește condiția și orânduirea vieții, mulți tinzând la sfințenie pe o cale mai strâmtă, în starea călugărească, și stimulând, prin exemplu, pe frații lor.

Prin urmare, “funcțiunea sacră” este concepută ca “ordin” al “poporului lui Dumnezeu”, termen care exprimă literal ideea de clasă, ordin, stare, în sine și în interiorul unei entități mai cuprinzătoare. Și, în conformitate cu mentalitatea progresivistă impusă la vremea Conciliului, reprezintă, de asemenea, nu doar o parte, ci și, înainte de toate, o funcție, acest din urmă termen neavând niciun echivalent în latină. Această “funcție” este realizată în diferite “oficii” (Decretul despre slujirea și viața preoților, Presbyterorum Ordinis [PO], §§ 2, 4). Înainte de a fi o “putere”, acesta reprezintă un “oficiu”. Preotul încetează să mai fie “preotul lui Dumnezeu”; din contră, el este “preotul poporului lui Dumnezeu”, fapt care îl legitimează în “funcția” pe care o exercită. Acest lucru este contrar întregii tradiții a Bisericii și constituției ei divine.

  • Este contrar adevărului istoric al Tradiției și Noului Testament că, de la început, Domnul nostru i-a rânduit pe unii dintre ucenicii Săi ca slujitori, așa cum se afirmă în PO §2:

Dar tot Domnul, voind să facă din credincioși un singur trup în care „nu toate mădularele au aceeași lucrare” (Rom 12,4), a rânduit pe unii dintre ei ca slujitori care, în mijlocul comunității credincioșilor, să fie înzestrați cu puterea sacră a Preoției pentru a aduce jertfa și a ierta păcatele și care să exercite în mod public funcția sacerdotală pentru oameni, în numele lui Cristos.

Textul citat mai sus caută să legitimizeze atribuirea “puterii preoției” nevoii de unitate în societatea creștinilor, făcând-o să depindă în mod substanțial de nevoile unei pretinse “comunități“ a “poporului lui Dumnezeu”. Dar Domnul nostru nu și-a luat slujitorii din “comunitatea creștinilor”. Dimpotrivă, El a început prin a-Și alege slujitorii – pe Apostoli – și i-a format, iar ei, la rândul lor, i-au format pe creștini. El Și-a ales “slujitorii” încă înainte de a fi existat o “comunitate de creștini“. El nu a format miliția creștină începând cu soldații! A început cu ofițerii, căci aceștia îi formează pe soldați.

  • După cum se afirmă în Lumen Gentium (§10), Conciliul Vatican II pune semnul egalității între “preoția ministerială” și “preoția comună” a credincioșilor:

Preoția comună a credincioșilor și preoția ministerială sau ierarhică, deși diferența dintre ele este de esență și nu numai de grad, sunt totuși rânduite una pentru alta, căci și una și alta participă în modul său specific la preoția unică a lui Cristos.

Astfel, cele două forme ale “unicei preoții a lui Christos” sunt puse pe același plan. Nu se spune nimic despre “subordonare”, ci mai degrabă despre “rânduire reciprocă”. Astfel, se vorbește despre două funcții evident egale ale “unicei preoții a lui Christos”. Această egalitate, contrară în sine tezaurului Credinței, pare să ascundă o subordonare a preoției “ministeriale” față de preoția credincioșilor, din moment ce, pentru Conciliu, credincioșii par să constituie “poporul lui Dumnezeu”, [termen] care are propriul lui înțeles. Potrivit Conciliului Vatican II, preoția este legitimizată prin faptul că are o “funcție” în cadrul acestuia [(“poporului lui Dumnezeu” – n.t.)]. Diferența de esență și de grad între cele două preoții nu este deloc explicată: ea rămâne la nivelul unei simple declarații verbale.

  • Conciliul Vatican II se joacă cu o definiție deficientă a “preotului”. Preoții sunt definiți, mai presus de toate, în sensul că sunt “colaboratorii” episcopului (PO §2, a se vedea și LG §28). Vatican II pare să fi intenționat, ca să spunem așa, să comprime figura preotului în “poporul lui Dumnezeu”, ștergând, în măsura în care acest lucru este posibil, diferența dintre el și credincioși și, pe de altă parte, mai presus de toate, prezentând calitatea lui principală ca fiind cea de “colaborator” subordonat al episcopului.
  • Afirmația falsă că, în mod contrar întregii Tradiții și contrar Conciliului de la Trento (Sesiunea a XXIII-a, cap. 1, Dz. 957), “funcția” principală a preotului este cea de a predica, și nu cea de a celebra Sfânta Missă. PO (§4) afirmă:

Poporul lui Dumnezeu este adunat, în primul rând, de cuvântul Dumnezeului celui viu pe care toți au dreptul să-l aștepte din gura preoților. Și deoarece nimeni nu poate fi mântuit fără a crede mai întâi, preoții, în calitate de colaboratori ai episcopilor, au ca primă îndatorire să vestească tuturor evanghelia lui Dumnezeu pentru ca, împlinind porunca Domnului: „Mergeți în lumea întreagă și predicați evanghelia la toată făptura” (Mc 16,15), să constituie și să sporească poporul lui Dumnezeu.

Din contră, preotul este definit în primul rând prin “puterea de a consacra, oferi și distribui … Trupul și Sângele” lui Christos și, în al doilea rând, prin “puterea de a ierta sau de a ține păcatele” (Trento, op. cit.). Predicarea nu este necesară pentru definiția preotului. Ar fi suficient să ne amintim de marii sfinți a căror misiune a fost realizată în primul rând prin spovadă, de exemplu, Sf. Leopold de Padova și Sf. Padre Pio.

  • Vatican II devaluează celibatul eclesiastic (PO §16):

Înfrânarea desăvârșită și perpetuă pentru împărăția cerurilor, recomandată de Cristos Domnul, primită cu drag și păstrată ireproșabil de mulți creștini de-a lungul veacurilor și chiar și în zilele noastre, a fost întotdeauna prețuită în mod deosebit de Biserică, mai ales pentru viața preoțească. Într-adevăr, ea este semn și, în același timp, imbold al iubirii pastorale și izvor deosebit de rodnicie spirituală în lume. Ce-i drept, ea nu este pretinsă de însăși natura preoției, după cum o arată practica Bisericii de la începuturi și tradiția Bisericilor orientale unde, pe lângă aceia care, împreună cu toți episcopii, aleg, prin harul lui Dumnezeu, să păstreze celibatul, există și preoți căsătoriți foarte buni.

Afirmația că celibatul eclesiastic “nu este pretins de însăși natura preoției” este greșită, căci ea este contrară întregii Tradiții catolice, care l-a interpretat în acest sens datorită “recomandării” lui Christos din Matei 19:12. Sf. Paul ne confirmă că și Biserica timpurie avea aceeași opinie. Acesta laudă celibatul virtuos, considerându-l a fi cea mai bună stare pentru “a-I da lucrurile Domnului”, în aceeași măsură pentru bărbați și pentru femei (1 Cor. 7:1, 29ff., 32ff.). A spune că celibatul nu este necesar pentru natura preoției nu înseamnă decât că un bărbat însurat poate deveni preot, păstrându-și starea juridică de căsătorie, dar nu și făcând uz de ea, adică separându-se de soția sa. Acest lucru nu înseamnă în niciun caz că preoții pot fi căsătoriți și pot avea copii, ca și ministranții ereticilor și schismaticilor. În 1 Timotei 3:2 și Titus 1:6, Sf. Paul scrie că, printre altele, oricine dorește să ajungă episcop “nu trebuie să aibă decât o singură soție”. Acest lucru a fost întotdeauna intrepretat în sensul că preoții și episcopii nu trebuie să fie văduvi recăsătoriți.

  • Conciliul Vatican II se referă în mod repetat la preot ca “președintele adunării”, ca și cum o astfel de definiție ar fi esențială pentru “funcția” lui în Sfânta Missă. Sacrosanctum Concilium (§33) și LG (§26) se referă la “președenția sfântă a episcopului”.

Într-adevăr, prin vestirea apostolică a evangheliei, este chemat și strâns laolaltă poporul lui Dumnezeu, astfel că toți aceia care fac parte din acest popor, fiind sfințiți prin Duhul Sfânt, se oferă pe ei înșiși ca „jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu” (Rom 12, 1). [PO (§2)]

Așadar, centrul comunității credincioșilor este adunarea euharistică prezidată de preot. Deci preoții îi învață pe credincioși să-i ofere lui Dumnezeu Tatăl victima dumnezeiască în jertfa Liturghiei și, împreună cu ea, să aducă ofranda vieții proprii … (PO, §5)

5) Erori în ceea ce privește “Întruparea”, “Răscumpărarea” și “Ideea de om”

Vatican II este îmbibat de o concepție eronată despre “Întrupare”.

În fapt, această eroare afirmă că, prin Întruparea Sa, Fiul lui Dumnezeu Se unește, cumva, cu toți oamenii (Gaudium et Spes [GS], §22), ca și cum Cea De-a Doua Persoană a Preasfintei Treimi, întrupându-Se într-un om adevărat, într-un individ care a existat istoric, S-a unit prin aceasta cu toți ceilalți oameni; și ca și cum fiecare om, prin simplul fapt că este om, prin simplul fapt că s-a născut, este unit cu Christos fără să știe acest lucru. Astfel [este introdusă] ideea că Sfânta Biserică încetează să mai fie “Trupul Mistic al lui Christos” și, în consecință, nu mai este Sfânta Biserică a celor care cred în Christos și sunt botezați. Prin urmare, “poporul lui Dumnezeu”, care este Biserica (lui Christos) tinde să coincidă, pur și simplu, cu omenirea însăși.

  • Vatican II este inspirat de o idee eronată despre “Răscumpărare”. Lumen Gentium §7 afirmă:

Fiul lui Dumnezeu, în natura umană pe care și-a asumat-o, învingând moartea prin moartea și învierea sa, l-a răscumpărat pe om și l-a transformat într-o făptură nouă (cf. Gal 6,15; 2Cor 5,17). Căci împărtășindu-le fraților săi, adunați dintre toate neamurile, pe Duhul Sfânt, i-a constituit în mod mistic ca trup al său.

Aici, “Răscumpărarea” este prezentată într-un mod incorect. “Răscumpărarea” este posibilitatea de a fi mântuiți, care li s-a dat tuturor oamenilor prin Întrupare și prin Jertfa Crucii a Domnului nostru, o posibilitate pierdută pentru totdeauna dacă omul nu devine sau nu dorește sincer să devină catolic, cu excepția cazurilor de ignoranță invincibilă (al căror număr numai Dumnezeu îl cunoaște), cazuri în care harul acționează prin intermediul botezului dorinței. În această concepție schimbată despre Răscumpărare, aceasta este considerată a fi fost deja realizată în cazul fiecărui om, din momentul în care se declară că omul a fost transformat “într-o nouă făptură”, nu pentru că acesta ar fi devenit catolic cu ajutorul Duhului Sfânt și călăuzit de har actual, ci strict în virtutea faptului că a survenit Întruparea și “mortea și învierea” lui Christos. Aceasta este teoria cunoscută sub numele de “creștinism anonim”, prezentată încă de către Maurice Blondel și dezvoltată de Henri de Lubac și, în special, de Karl Rahner. Aceasta este o eroare doctrinară deosebit de gravă, deoarece ea susține că justificarea personală ar fi fost deja realizată pentru fiecare om în parte, fără niciun fel de participare a voinței sau alegerii lui libere și, astfel, fără nicio nevoie de convertire, de credință, de botez sau de lucrări. Răscumpărarea le este garantată tuturor, ca și cum harul sfințitor ar fi prezent ontologic în fiecare om, doar în virtutea faptului că este om. Această doctrină falsă neagă existența păcatului strămoșesc, căci Credința noastră ne învață că, datorită moștenirii păcatului strămoșesc cu care oamenii vin pe lume, ei nu posedă har la naștere.

  • [Documentele] Conciliului Vatican II ridică în slăvi omul, într-un mod nejustificat și necatolic, doar în virtutea faptului că este om.

De fapt, numai în misterul Cuvântului întrupat se luminează cu adevărat misterul omului. Căci Adam, cel dintâi om, era prefigurarea aceluia ce avea să vină, Cristos Domnul. Cristos, noul Adam, prin însăși revelarea misterului Tatălui și al iubirii acestuia, îl dezvăluie pe deplin omului pe om și îi descoperă măreția chemării proprii. Nu este de mirare, deci, că în el toate adevărurile mai sus amintite își află izvorul și punctul culminant. (GS §22)

El este „chipul nevăzutului Dumnezeu” (Col 1,15), el este omul desăvârșit care a redat fiilor lui Adam asemănarea cu Dumnezeu, deformată începând cu primul păcat. Cum în el natura umană a fost asumată fără a fi nimicită, prin însuși acest fapt ea a fost înălțată și în noi la o demnitate sublimă. Căci, prin întrupare, însuși Fiul lui Dumnezeu s-a unit, într-un fel, cu orice om. A lucrat cu mâini omenești, a gândit cu minte omenească, a voit cu voință omenească, a iubit cu inimă omenească. Născut din Maria Fecioara, s-a făcut cu adevărat unul dintre noi, asemănător nouă întru toate, afară de păcat. (GS §22)

Ceea ce se afirmă în GS §22 este că, întrupându-Se, Christos “îl dezvăluie pe deplin omului pe om” și înalță natura umană la o “demnitate sublimă”. Aceasta sună ca și cum Domnul nostru nu ar fi venit să ne salveze de păcat și de pierzarea veșnică, ci ca să ne facă pe deplin conștienți de inegalabila demnitate inerentă în noi în mod natural.

Această afirmație a Conciliului Vatican II contrazice fățiș învățătura constantă a Bisericii, potrivit căreia Iisus a venit în lume pentru a-l mântui pe om, și nu pentru a-l ridica în slăvi. Christos a venit pentru a-l face pe om conștient de faptul că este un păcătos pe care îl așteaptă pierzarea veșnică dacă nu se căiește și nu se convertește la El. Nu se pune în niciun fel problema că misiunea lui Christos a fost să-l facă pe om să-și descopere “demnitatea sublimă”, în sensul în care vorbește Gaudium et Spes.

  • Eroarea teologică evidentă conținută în Gaudium et Spes (§ 24), care afirmă că “… omul, singura făptură de pe pământ pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăși, nu se poate găsi deplin pe sine decât prin dăruirea dezinteresată de sine”, ca și cum omul posedă în sine o asemenea valoare încât să-L determine pe Dumnezeu să-l creeze.

Remarcăm aici turnura antropocentrică pe care a luat-o Vatican II. Aceasta este o afirmație evident absurdă și incompatibilă cu ideea de creație divină din nimic [lat.: ex nihilo – n.t.], care este o dogmă a Credinței. Învățătura perenă a Bisericii este că Dumnezeu, care este infinit de drept, a creat toate lucrurile, inclusiv omul, “pentru El”, pentru propria Lui slavă, și nu datorită vreunei valori posedate intrinsec care să-l facă pe om independent de Dumnezeu (Cel Care l-a făcut). O asemenea deviație doctrinară modifică, de asemenea, și înțelesul exact necesar pentru a defini Creația. În plus, ea modifică adevăratul înțeles care trebuie atribuit poruncii de a ne iubi aproapele ca pe noi înșine (din iubire pentru Dumnezeu), și de a-i considera frați pe toți oamenii. În definiția modificată a Conciliului, această poruncă nu mai este justificată prin iubirea pentru Dumnezeu, Care vrea de la noi această caritate pentru aproapele nostru (căci suntem păcătoși cu toții), și pentru că toți ne tragem de la El, de la Dumnezeu-Tatăl. Mai degrabă, documentul Conciliului afirmă că această poruncă este justificată de o demnitate superioară acordată omului, în virtutea faptului că este om.

Biserica nu a negat niciodată demnitatea superioară a omului în comparație cu alte creaturi, demnitate care îi aparține, deoarece Dumnezeu l-a creat după chipul și asemănarea Sa. Dar această demnitate și-a pierdut caracterul sublim datorită păcatului strămoșesc, care a îndepărtat această asemănare. Prin urmare, harul sfințitor este cel care îl face pe om capabil să-L cunoască și să-L iubească pe Dumnezeu și să se bucure de Viziunea Beatifică, în mod supranatural. În accepțiunea catolică, demnitatea omului nu poate fi considerată drept o caracteristică ontologică [adică o caracteristică firească – ed. engl.] care impune respect pentru toate alegerile, deoarece acestă demnitate depinde de voința corectă îndreptată spre bine și care, prin urmare, reprezintă o valoare relativă, și nu una absolută.

  • Conciliul Vatican II include o idee eronată despre egalitatea dintre oameni, bazată pe ideea lui greșită despre Răscumpărare, discutată mai sus.

De vreme ce toți oamenii, înzestrați cu suflet rațional și creați după chipul lui Dumnezeu, au aceeași natură și aceeași origine, și de vreme ce, răscumpărați de Cristos, se bucură de aceeași chemare și menire divină, egalitatea fundamentală dintre ei trebuie recunoscută tot mai mult. (GS, §29)

Biserica a învățat dintotdeauna că oamenii sunt egali în fața lui Dumnezeu, dar, cu siguranță nu pentru că ea ar crede că toți oamenii sunt, în mod obiectiv, legați de Întrupare și deja mântuiți prin ea, după cum se afirmă în citatul de mai sus. Concepția despre noțiunea de “egalitate” a Conciliului Vatican II nu prea este ortodoxă, ci ajunge să constituie fundația pentru demnitatea persoanei. Mai apoi, Conciliul face uz de această “demnitate a persoanei“ pentru a justifica noțiunea protestantă de “libertate religioasă”, bazată pe libertatea de conștiință, adică pe opinia individuală în chestiuni de credință, și nu pe principiul catolic al autorității.

  • Conciliul Vatican II devalorizează efectul păcatului strămoșesc și, astfel, eclipsează noțiunea de “păcat strămoșesc”. Articolul 22 al Gaudium et Spes afirmă:

El este „chipul nevăzutului Dumnezeu” (Col 1,15), el este omul desăvârșit care a redat fiilor lui Adam asemănarea cu Dumnezeu, deformată începând cu primul păcat.

Dar aceasta nu este doctrina Bisericii Catolice. Din contră, Biserica a învățat dintotdeauna că după păcatul strămoșesc, Adam și descendenții lui au pierdut această asemănare. Aceasta nu a fost o simplă “deformare”. A declara că această asemănare a fost păstrată, deși într-un mod imperfect, înseamnă să deschizi calea pentru o concepție heterodoxă despre Întrupare, discutată deja mai sus.

6) Erori cu privire la Împărăția lui Dumnezeu

  • Mentalitatea Conciliului Vatican II modifică noțiunea tradițională de “expansiune” sau “creștere” a Împărăției lui Dumnezeu pe pământ prin Biserica vizibilă. În fapt, această “expansiune” sau “creștere” îi este încredințată “poporului lui Dumnezeu” și este descrisă în LG §13:

În toate neamurile pământului există un singur popor al lui Dumnezeu, pentru că el își ia cetățenii din toate neamurile, cetățeni ai unei împărății care nu este pământească, ci de natură cerească. Toți credincioșii răspândiți pe suprafața pământului se află în comuniune unii cu alții în Duhul Sfânt și astfel „cel care stă la Roma știe că indienii sunt mădularele sale”. Și fiindcă împărăția lui Cristos nu este din această lume, Biserica sau poporul lui Dumnezeu, când implantează această împărăție, nu sustrage nimic din binele vremelnic al vreunui popor, ci, dimpotrivă, promovează și adoptă înzestrările, bogățiile și obiceiurile popoarelor în măsura în care sunt bune și, adoptându-le, le purifică, le întărește și le înalță. Biserica nu uită că trebuie să adune împreună cu acel Rege căruia i-au fost date neamurile drept moștenire (cf. Ps 2,8) și în a cărui cetate neamurile vor aduce daruri și ofrande (cf. Ps 71/72,10; Is 60,4-7; Ap 21,24). Acest caracter de universalitate care împodobește poporul lui Dumnezeu este darul Domnului însuși, prin care Biserica catolică tinde în mod eficace și perpetuu spre adunarea întregii omeniri cu toate bunurile sale sub conducerea lui Cristos, în unitatea Duhului său.

Aici este introdus un element străin, reprezentat de “binele vremelnic al vreunui popor”, ca parte integrantă, înălțată și înnobilată, a “poporului lui Dumnezeu” și, prin urmare, a Împărăției lui Dumnezeu care este realizată pe pământ. Aceasta este o noțiune ambiguă și inacceptabilă, deoarece acest “bine vremelnic“ are la bază nu numai “obiceiurile”, ci și “resursele”, adică bunurile materiale ale poporului. Aceasta este o idee absurdă, care are drept rezultat o viziune naturalistă despre Împărăția lui Dumnezeu.

Ca o consecință a ultimelor două erori identificate mai sus, Vatican II inspiră o viziune colectivistă despre Împărăția lui Dumnezeu. În fapt, din §13 al LG rezultă că acea individualitate colectivă a fiecărui popor, cu “binele lui vremelnic”, devine un membru ca atare – ca o valoare în și de la sine – a “poporului lui Dumnezeu”, astfel încât ajunge să fie “introdusă” în Împărăția care este realizată în această lume.

  • Conciliul Vatican II definește în mod erornat contribuiția credincioșilor laici la “expansiunea” Împărăției lui Dumnezeu pe pământ “astfel încât lumea să fie pătrunsă de spiritul lui Christos”. Există o mare diferență între valoarea atribuită cuvântului “pătrunsă” și adevărata noțiune de “convertire”. Mai presus de toate, această contribuție a credincioșilor laici este înțeleasă în mod inevitabil și eronat a sa afla în slujba progresului material, urmând exemplul culturii seculare, care trebuie să facă să avanseze în întreaga lume “libertatea umană și creștină”:

Credincioșii trebuie, așadar, să recunoască natura intimă a întregii făpturi, valoarea și menirea ei spre lauda lui Dumnezeu și, chiar prin activitățile lor pământești, să se ajute unii pe alții spre o viață mai sfântă, așa încât lumea să se pătrundă de spiritul lui Cristos și să-și atingă în mod mai eficient scopul în dreptate, iubire și pace. În împlinirea acestei îndatoriri în toată universalitatea ei, laicii dețin locul principal. Prin competența lor în disciplinele profane și prin activitatea lor înălțată în mod intrinsec de harul lui Cristos, ei trebuie să contribuie activ ca bunurile create să fie valorificate, prin munca umană, prin tehnică și civilizație, conform cu rânduiala stabilită de Creator și cu lumina cuvântului său, spre folosul tuturor oamenilor, fără excepție; să fie împărțite între ei cu mai multă dreptate și să ducă, pe măsura lor, la progresul universal, în libertatea umană și creștină. Astfel, Cristos, prin membrii Bisericii, va lumina din ce în ce mai mult întreaga societate umană cu lumina lui mântuitoare. (LG §36).

Așadar, naturalismul discutat mai sus este amestecat aici cu un alt element străin, reprezentat de mitul secular al progresului, cu ridicarea în slăvi constantă a muncii, tehnologiei, culturii “civile”, a egalitarianismului și libertății (umane și creștine), acesta fiind înțelesul real [al acestui pasaj].

  • Documentele Conciliului Vatican II conțin o incredibilă afirmație despre Duhul Sfânt:

… Rânduit Domn prin învierea sa, Cristos, căruia i-a fost dată toată puterea în cer și pe pământ, lucrează de acum înainte în inimile oamenilor prin puterea Duhului său, nu numai trezind dorința după lumea viitoare, ci prin însuși acest fapt însuflețind, purificând și întărind acele aspirații generoase prin care familia umană se străduiește să-și umanizeze viața și să supună acestui scop întreg pământul. (GS §38)

Textul pare să spună că, prin însuși dorul nostru de slava viitoare, Duhul Sfânt insuflă în noi dorul de fericirea pământească, evocat prin expresia “a umaniza viața”.

  • Într-un mod de neînțeles, Vatican II afirmă că “misterul pascal ridică activitatea umană la perfecțiunea ei”.

În Gaudium et Spes (§38), Sfânta Euharistie este definită în felul următor:

… Domnul a lăsat alor săi chezășie a acestei speranțe și merinde pentru drum sacramentul credinței, în care elemente ale naturii, cultivate de om, sunt transformate în trupul și sângele lui glorios, cină a comuniunii frățești și pregustare a ospățului ceresc.

Conciliul Vatican II nu menționează “transsubstanțierea” și introduce o idee protestantă despre Missă.

Oare cum ridică “misterul pascal”, potrivit Conciliului Vatican II, activitatea umană la perfecțiunea ei? – Răspuns: prin faptul că cele ce sunt transformate “în trupul și sângele lui glorios” sunt “elemente ale naturii”, evident, rafinate de către om. Cultivând pământul, activitatea omului produce pâinea și vinul, care sunt mai apoi “transformate” în Trup și Sânge. O asemenea legătură insinuează falsa idee a participării activității omului (oricum ar arăta ea) la transformarea (mai precis, la “transsubstanțierea”) pâinii și vinului în Trupul și Sângele lui Christos prin intermediul preotului. Această idee se regăsește și în “Liturghia Euharistică” a Missei Novus Ordo:

Binecuvântat eşti, Doamne, Dumnezeul universului, fiindcă din dărnicia ta am primit pâinea, pe care ţi-o oferim, rod al pământului şi al muncii oamenilor, care va deveni pentru noi pâinea vieţii.

  • Conciliul Vatican II se face vinovat de fatalul articol 39 al Gaudium et Spes, care, la finalul celui de-al treilea lui capitol, intitulat “Activitatea omului în univers” (GS §§33-39), propune o pervertire finală a ideii Împărăției lui Dumnezeu predată de Biserică. Acest capitol III conține schița ideii mântuirii colective a omenirii, precum și cea potrivit căreia întreaga creație a lui Dumnezeu a fost făcută pentru om. Acest lucru este realizat prin răstălmăcirea pasajului Epistolei către Romani 8:21, care este făcut să sune ca și cum “întreaga creație”, făcută de Dumnezeu pentru a-i sluji omului, va obține și ea mântuirea veșnică.

Nu cunoaștem timpul împlinirii pământului și a omenirii și nici nu cunoaștem modul în care va fi transformat universul. Desigur, chipul lumii acesteia, deformat de păcat, trece, însă ni s-a dezvăluit că Dumnezeu pregătește un lăcaș nou și un pământ nou în care sălășluiește dreptatea și a cărui fericire va împlini și va depăși toate dorințele de pace care se urcă la inima omului. Atunci, moartea fiind învinsă, fiii lui Dumnezeu vor fi înviați în Cristos și ceea ce a fost semănat în slăbiciune și în stricăciune se va îmbrăca în nestricăciune. Iubirea și faptele ei vor dăinui și întreaga creație făcută de Dumnezeu pentru om va fi eliberată de robia deșertăciunii. (GS 39)

Articolul 39 continuă cu încă o idee stranie:

Desigur, suntem avertizați că nimic nu-i folosește omului dacă ar câștiga lumea întreagă dar pe sine însuși s-ar pierde. Totuși așteptarea unui pământ nou nu trebuie să slăbească, ci mai degrabă să stimuleze grija de a cultiva acest pământ unde crește corpul noii familii umane care poate oferi de pe acum o schițare a lumii ce va să vină. Așadar, deși trebuie făcută atent distincția între progresul pământesc și creșterea împărăției lui Cristos, totuși, în măsura în care poate contribui la o mai bună organizare a societății umane, și acest progres are o mare importanță pentru împărăția lui Dumnezeu.

Aceasta pare să însemne că “noul pământ” este deja prezent pe “actualul pământ”, de vreme ce “corpul noii familii umane crește [aici], schițând, într-un fel, lumea ce va să vină”. Să luăm aminte că prefigurarea Împărăției lui Dumnezeu [despre care se vorbește în acest pasaj] nu este Biserica Militantă (care reprezintă învățătura ortodoxă), ci creșterea “corpului unei noi familii”. Iar această creștere a corpului unei noi familii umane este calculată în funcție de progresul universal, de fraternitatea universală, și de libertatea umană și creștină (LG §§ 13, 36; GS §§ 30, 34, 38). Adică, Împărăția lui Dumnezeu, care este realizată parțial în această lume, nu mai este constituită din Biserica Militantă, ci din omenire. Omenirea este subiectul care realizează Împărăția, și care va intra în ea, într-o zi, în masă. În fapt, articolul 39 al GS se încheie astfel:

Valorile ca: demnitatea umană, comuniunea frățească și libertatea, adică toate roadele bune ale naturii și ale strădaniei noastre, pe care le vom răspândi pe pământ în Duhul Domnului și după porunca lui, le vom regăsi apoi iarăși, însă purificate de orice prihană, luminate și transfigurate atunci când Cristos va oferi Tatălui „împărăția veșnică și universală: împărăția adevărului și a vieții, împărăția sfințeniei și a harului, împărăția dreptății, a iubirii și a păcii”. Aici, pe pământ, împărăția este deja prezentă în chip tainic; însă ea va ajunge la desăvârșire la a doua venire a Domnului.

Aceasta este o viziune naturalistă, milenaristă, care cheamă la [instituirea] religiei Omenirii. Ea este complet străină de orice lucru pe care l-a predat vreodată Biserica Catolică, o antiteză completă a realității exclusiv supranaturale a Împărăției lui Dumnezeu și a împlinirii sfârșitului lumii, care ne-a fost revelată de Domnul nostru și pe care Biserica a susținut-o dintotdeauna.

Canonicus

Sursa: aici

%d bloggers like this: