Negocierile în vederea regularizării canonice a Societății Sf. Pius al X-lea par să fi ajuns din nou în impas

 

Din nou, negocierile dintre Societatea Sf. Pius al X-lea și autoritățile de la Vatican par să fi ajuns într-un impas similar celui survenit în vara anului 2012.

În luna mai a.c., Cardinalul Müller – încă Prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței la vremea respectivă – i-a adresat Superiorului General al Societății Sf. Pius al X-lea, Episcopul Bernard Fellay, o scrisoare în care enumeră condițiile care ar trebui satisfăcute pentru “restabilirea comuniunii”.

Știrea a apărut inițial pe site-ul francez medias-presse.info, care a dat publicității și un fragment relevant din această scrisoare. Atât The Remnant, cât și Rorate caeli au publicat versiunea în engleză a textului respectiv la 4 iulie 2017.

Potrivit medias-presse.info, scrisoarea Cardinalului Müller le-a fost transmisă tuturor membrilor SSPX.

Până în clipa de față, conducerea Societății Sf. Pius al X-lea nu a răspuns public la misiva fostului Prefect al CDC. Dar, practic, este imposibil de imaginat că Societatea va accepta vreodată condițiile enumerate de Cardinalul Müller.

Iată, mai jos, și textul publicat în The Remnant (traducerea în limba română ne aparține):

După cum știți, Papa Francisc și-a manifestat în repetate rânduri bunăvoința față de Societatea dumneavoastră Sacerdotală, acordând, în particular, tuturor membrilor ei facultatea de a-i spovedi pe credincioși în mod valid și autorizându-i pe ordinarii locali să acorde licențe pentru celebrarea căsătoriilor credincioșilor care urmează activitatea pastorală a Societății dumneavoastră. În plus, continuă discuțiile privitoare la chestiunile legate de restabilirea deplină a comuniunii Societății dumneavoastră cu Biserica Catolică.

În legătură cu acest lucru, cu aprobarea Suveranului Pontif, am considerat necesar să înaintez Sesiunii Ordinare a Congregației noastre (reunită la 10 mai a.c.) textul declarației doctrinare care v-a fost transmis la întâlnirea din 13 iunie 2016, ca [reprezentând] condiția necesară în vederea restabilirii depline a comuniunii. Iată deciziile unanime în această privință ale tuturor membrilor Dicasteriului nostru:

1) Este necesar a se pretinde adeziunea membrilor Societății Sacerdotale a Sfântului Pius al X-lea la noua formulă a Professio Fidei datând din 1988 (c.f. anexa). În consecință, nu este suficient a li se cere să exprime Professio Fidei din 1962.

2) Noul text al Declarației doctrinare trebuie să conțină un paragraf în care semnatarii să declare explicit că acceptă învățăturile Conciliului Vatican II și cele din perioada post-conciliară, acordând afirmațiilor respective gradul de adeziune care li se cuvine.

3) Membrii Societății Sacerdotale a Sfântului Pius al X-lea trebuie să recunoască nu doar validitatea, ci și legitimitatea Ritului Sfintei Liturghii și Sacramentelor, conform cărților liturgice promulgate după Conciliul Vatican II.

“Cu prilejul audienței acordate Cardinalului Prefect la 20 mai 2017, Sfântul Părinte a aprobat aceste decizii”, se mai arată în încheierea scrisorii Cardinalului Müller, potrivit site-ului medias-presse.info.

Același site mai adaugă faptul că, în scrisoarea sa adresată membrilor SSPX care însoțește mesajul Cardinalului Müller, Secretarul General al SSPX, Pr. Christian Thouvenot, reiterează declarația făcută de Episcopul Fellay la 28 iunie 2016, la finalul reuniunii superiorilor majori desfășurată în Anzère, Elveția:

Societatea Sfântului Pius al X-lea nu caută în primul rând o recunoaștere canonică, la care are dreptul, deoarece este catolică. Soluția nu este una pur juridică. Ea are de-a face cu o poziție doctrinară care este imperativ să fie manifestată […]. Providența Divină nu-Și va abandona Biserica, al cărei cap este Papa, Vicarul lui Iisus Christos. De aceea, un semn incontestabil al acestei restaurări va consta în voința exprimată de Suveranul Pontif de a acorda mijloacele de restabilire a ordinii Preoției, Credinței și Tradiției – semn care va fi, în plus, garantul unității necesare a familiei Tradiției.


Articolul reprodus mai jos în traducere proprie, semnat de Pr. Jean-Michel Gleize, profesor de eclesiologie la Seminarul Teologic al SSPX din Écône, Elveția, publicat zilele trecute în Le Courrier de Rome și reprodus în The Remnant, ne ajută să ne facem o idee mai clară despre semnificația cuvintelor Episcopului Fellay citate mai sus:


Pr. Jean-Michel Gleize, SSPX: Unitate sau legalitate?

Biserica, spune Pius al XII-lea, este “Trupul Mistic al lui Christos”. Această expresie este nu numai legitimă, spune Papa, ci și preferabilă oricărei alte expresii. “Dacă ar fi să definim și să descriem adevărata Biserică a lui Iisus Christos – Una, Sfântă, Catolică, Apostolică și Romană – nu am găsi nimic mai nobil, mai sublim, sau mai divin decât expresia ‘Trupul Mistic al lui Christos’ – o expresie care izvorăște din învățătura repetată a Sfintei Scripturi și Sfinților Părinți, și care reprezintă înflorirea acesteia”.(1)

Expresia ‘Trupul Mistic al lui Christos’ este o analogie metaforică revelată, o descriere a naturii misterioase a Bisericii, mai degrabă decât o definiție precisă și științifică.

Adjectivul ‘mistic’ din această expresie deosebește Biserica atât de Trupul fizic al lui Christos, cât și de alte organisme sociale ale ordinii naturale, a căror natură este una pur juridică. Acest lucru înseamnă că Biserica este o societate, dar nu în exact același sens ca și societățile ordinii naturale. Biserica este o “societate” a Ordinii Supranaturale și, prin urmare, [o societate] în mod analog. Analogia presupune atât asemănare, cât și diferență. Biserica se aseamănă cu societățile naturale prin faptul că are o guvernare. Dar marea diferență este aceea că această guvernare presupune, înainte de toate, un Magisteriu, deoarece profesiunea de credință reprezintă legătura fundamentală a unității sociale a Bisericii. Și, din moment ce Credința reprezintă pregătirea pentru mântuirea veșnică (căci ea este începutul mântuirii), această guvernare presupune, de asemenea, și puterea de a sfinți.

De aceea, unitatea Bisericii nu este doar (sau fundamental) una de guvernare, ca și în cazul altor societăți ale ordinii naturale. De asemenea, și în primul rând, ea este o unitate în Credință și în Sacramente. După cum a declarat deja Papa Leon al XIII-lea în enciclica sa Satis Cognitum(2), unitatea în Credință precede unitatea de guvernare, la fel cum acordul și uniunea inteligențelor reprezintă fundația armoniei voințelor și a înțelegerii în acțiune. Iar Papa Pius al XI-lea, în enciclica sa Mortalium Animos, declară, la rândul lui: “Discipolii lui Christos trebuie să fie uniți în special prin legătura singurei Credințe. Cine poate atunci să conceapă o Federație Creștină, ai cărei membri să-și păstreze fiecare propriile opinii și judecata personală, chiar și în chestiuni care au de-a face cu obiectul credinței, deși ele ar putea fi contrare opiniilor celorlalți? (1 Tim 2:5) […] Cum ar putea o atât de mare varietate de opinii să deschidă calea pentru realizarea unității Bisericii, Noi nu știm; acea unitate se poate naște doar dintr-o unică autoritate de învățătură, o singură lege a credinței și o singură credință a creștinilor.”(3) Pius al XI-lea spune nu numai că unitatea Bisericii se naște din legea credinței, ci și că aceasta nu poate fi realizată în niciun alt fel.

Cauza acestei unități în Credință este Magisteriul, ne spune Pius al XI-lea. În textul pe care l-am citat deja,(4) Leon al XIII-lea afirmă clar același lucru. În orice caz, puterea ierarhică constituită de Dumnezeu rămâne, prin urmare, la baza unității vizibile a Bisericii. Cu toate acestea, există o ordine absolut necesară printre efectele care rezultă cu necesitate din acest principiu: puterea ierarhică a Bisericii (cea a Papei și episcopilor) trebuie exercitată în primul rând pentru a realiza unitatea în Credință, înainte de a realiza unitatea de guvernare. Căci nu poate exista o unitate de guvernare, fără ca mai întâi să existe o unitate în Credință. Această ordine absolut necesară caracterizează însăși ființa Bisericii, căci ea este o societate în Ordinea Supranaturală. Fiind supranaturală, Biserica trebuie definită ca o societate a credincioșilor, ca o “congregatio fidelium”, adică, ca adunarea celor care posedă aceeași Credință. Puterea magisterială produce unitatea inițială a Bisericii, prin realizarea unității profesiunii de Credință. Guvernarea este principiul unei alte unități – unitatea de guvernare – care este în conformitate cu unitatea profesiunii de Credință și, prin urmare, cu Magisteriul.

A concepe unitatea Bisericii ca pe o pură unitate de guvernare, din care unitatea în Credință ar fi, dacă nu exclusă, cel puțin relativizată sau considerată a fi secundară, ar însemna să negi definiția Bisericii pe care ne-o transmite Revelația Divină. Această pură unitate de guvernare ar putea, probabil, face din Biserică o societate naturală, dar tocmai aceasta este ceea ce Biserica nu este. Societatea care constă din uniunea membrilor ei cu Christos reprezintă mult mai mult decât o simplă unitate de guvernare; ea este o societate în sensul analog, a cărei unitate este în primul rând (în mod fundamental și principal) una în Credință, al cărei principiu este Magisteriul.

Prin urmare, în lipsa unității în Credință, o unitate de guvernare ar reprezenta o unitate pur juridică și legalistă, contrară însăși naturii Bisericii – o unitate mai degrabă aparentă, decât reală. Aceasta este unitatea ecumenică la care visau Paul al VI-lea, Ioan Paul al II-lea și succesorii lor. Așa ar arăta și unitatea “comuniunii depline” pe care Sfântul Scaun le-a dat-o pe la nas succesorilor Arhiepiscopului Lefebvre de o bună bucată de vreme. Dar recunoașterea canonică a Societății Sfântului Pius al X-lea nu poate fi un act de pură guvernare, ci un act care, într-un fel sau altul, va pune pe tapet întrebarea adeziunii Societății la noul Magisteriu și la Profesiunea de Credință a [Conciliului] Vatican II. Atât declarațiile Cardinalului Müller, cât și cele ale Arhiepiscopului Pozzo, sunt destul de clare în această privință. Dar noua Profesiune de Credință a [Conciliului] Vatican II nu poate reprezenta temelia unității în Credință a Bisericii, din moment ce chestiunile pe care le ridică nu sunt “chestiuni care pot fi dezbătute”. Toate punctele din Doctrina Bisericii pe care Vatican II a dorit să le “re-analizeze” sunt puncte care nu pot fi dezbătute, de vreme ce Magisteriul s-a pronunțat asupra lor cu întreaga greutate a autorității sale.

Să mai adăugăm și faptul că, în clipa de față, guvernarea nu poate realiza unitatea decât într-un mod provizoriu și relativ la circumstanțele curente (deoarece implementează legi, aici și acum), în timp ce Magisteriul realizeaă unitatea în Credință în trecut, în prezent și în viitor, într-o manieră definitivă și absolută, deoarece Adevărul pe care îl propovăduiește (și care stă la baza unității în Credință) trebuie să rămână întotdeauna același. Prin urmare, unitatea în Credință subzistă independent de o posibilă deficiență temporară a predicării și guvernării ierarhiei de aici și de acum. De asemenea, ea subzistă independent de o concepție pur legalistă a “comuniunii depline“, care urmărește să relativizeze cerințele Revelației Divine. Această unitate, care este însăși unitatea Bisericii, trebuie să-și păstreze primatul asupra oricăror aranjamente pseudo-canonice.

Acestea sunt principiile care i-au permis Arhiepiscopului Lefebvre să respingă “Biserica Conciliară”, în numele Bisericii și Magisteriului “tuturor veacurilor”.

  1. Pius al XII-lea, Mystici Corporis, nr. 13. ↩︎
  2. Leon al XIII-lea, Satis Cognitum, nr. 6. ↩︎
  3. Pius al XI-lea, Mortalium Animos, nr. 9. ↩︎
  4. Leon al XIII-lea, Satis Cognitum. ↩︎
%d bloggers like this: