Erorile Conciliului Vatican II – Partea a IV-a

Papa Paul al VI-lea (dreapta) împreună cu cei șase observatori protestanți de la Conciliul Vatican II (de la stânga la dreapta): A. Raymond George (metodist), Ronald Jaspar (anglican), Massey Shepherd (episcopalian), Friedrich Künneth (lutheran), Eugene Brand (lutheran), Max Thurian (calvinist, Comunitatea Taizé).

Continuăm cu partea a IV-a a analizei SiSiNoNo dedicată erorilor atribuite Conciliului Vatican II.


În primele trei părți ale acestei serii, am discutat despre “mentalitatea” Conciliului Vatican II, atât în general, cât și în particular. În partea a IV-a, ne vom concentra asupra erorilor doctrinare ale Conciliului Vatican II în ceea ce privește 1) căsătoria și statutul femeii și 2) membrii sectelor, ereticii și schismaticii (adică așa-numiții “frați despărțiți”).

7) Erori cu privire la căsătorie și statutul femeii

Conciliul Vatican II impune o variație a doctrinei despre căsătorie, contrară învățăturii constante a Bisericii Catolice.

În documentul Gaudium et Spes [GS], starea matrimonială este definită drept “comuniunea intimă de viață și iubire care … a fost întemeiată de Creator” (GS §48), al cărei scop propriu este procreația:

Iar, prin însăși natura lor, instituția căsătoriei și iubirea conjugală sunt orânduite în vederea procreării și educării copiilor, și prin aceasta își află încoronarea. (GS §48)

Să remarcăm faptul că [instituția căsătoriei] nu își află în procrearea și educarea copiilor “rațiunea de a fi”, ci “încoronarea”. Acest lucru te face să crezi că scopul căsătoriei este perfecționarea mutuală a soților, adică scopul secundar devine scopul primar, din moment ce adevăratul scop (procrearea) ajunge să fie scopul secundar, deoarece el este propus ca o consecință (sau “încoronare”) a valorii personaliste a căsătoriei.

  • În §49 al GS, Vaticanul oferă o definiție a vieții conjugale care deschide calea eroticismului în căsătorie, contrar întregii tradiții a Bisericii:

Mulți dintre contemporanii noștri pun mare preț pe dragostea autentică între soț și soție, manifestată în diferite feluri, după obiceiurile bune ale popoarelor și ale veacurilor. Tocmai pentru că este un act eminamente uman, îndreptat de la persoană la persoană în virtutea unei afecțiuni purtate de voință, această dragoste cuprinde binele întregii persoane și, de aceea, poate înzestra cu o demnitate deosebită modalitățile de exprimare ale trupului și ale sufletului și le poate înnobila ca elemente și semne specifice ale prieteniei conjugale. (GS §49)

Dragostea despre care se vorbește aici, deoarece ea este “eminamente umană”, înzestrează cu o demnitate deosebită sentimentele spiritului și modalitățile lor de exprimare corporală … Acest lucru nu se poate referi decât la ansamblul actelor prin care soții ajung la actul conjugal. Aici, aceste acte, aceste “expresii”, sunt justificate exclusiv ca manifestări corporale, adică, o expresie senzuală a iubirii conjugale și, prin urmare, pentru valoarea lor erotică. Din contră, Biserica a învățat dintotdeauna că aceste acte sunt permise, însă doar în limitele legitime, exclusiv ca acte care favorizează îmbrățișarea conjugală, înțeleasă ca act natural în scopul procreării și, de aceea, permise în relație cu scopul primar al căsătoriei, care este procrearea, și pentru satisfacția în sine a iubirii conjugale, înțeleasă ca scopul secundar al căsătoriei și limitat de scopul ei primar (Casti Connubii, Dz. 2241).

  • Conciliul Vatican II afirmă:

Însă Dumnezeu, creându-l pe om, nu l-a lăsat singur: încă de la începuturi „bărbat și femeie i-a creat” (Gen 1,27), iar însoțirea lor constituie prima formă a comuniunii dintre persoane. (GS §12)

Această afirmație, corectă formal, este incompletă și, de aceea, reprezintă o sursă de eroare doctrinară. Incompletitudinea ei se datorează faptului că nu citează ceea ce se spune în Geneza 2:18-23 [Gen. 2:18-23 începe astfel: “Și a zis Domnul Dumnezeu: “Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el”. Iar versetul 23 spune: “Și a zis Adam: “Iată aceasta-i os din oasele mele și carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.” – Ed. engl.]. Nefăcând acest lucru în acest punct oportun al textului, GS creează falsa impresie că Dumnezeu a creat deodată bărbatul și femeia, făcându-i complet egali.

Din contră, primul capitol al Genezei sumarizează lucrarea lui Dumnezeu (Gen. 1:27), iar mai apoi explică în detaliu ceea ce s-a întâmplat în realitate (Gen. 2:18 ff). Iar în expunerea inițială, inspirată de Spiritul Adevărului, hagiograful îi pune, în mod justificat, pe bărbat și femeie pe același plan, pentru a ne spune că amândoi au fost făcuți de Dumnezeu după chipul Său și, astfel, amândoi sunt egali în fața lui Dumnezeu: “Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie.” Dar, mai apoi, specifică faptul că femeia a fost creată după ce a fost creat bărbatul, din coasta sa, pentru a-i fi ajutor:

Și a zis Domnul Dumnezeu: “Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” … Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; și, dacă a adormit, a luat una din coastele lui și a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie și a adus-o la Adam.

Similari, dar nu egali, după cum ne explică Sf. Paul, vorbind în numele Domnului, în faimosul pasaj din 1 Corinteni 11:3 ff (pe care Conciliul Vatican II nu l-a citat niciodată și care astăzi a căzut în obscuritate), pasaj care începe astfel:

Dar voiesc ca voi să știți că Hristos este capul oricărui bărbat, iar capul femeii este bărbatul, iar capul lui Hristos: Dumnezeu.

În întreaga pastorală despre căsătorie a Conciliului Vatican II (GS §§47-52) nu se spune absolut niciun cuvânt despre diferența naturală dintre sexe, orânduită de Dumnezeu. De la premiza unei idei ne-catolice, se avansează la o egalitate naturală și totală între soți – despre care se vorbește la modul abstract, ca “persoane” – ca ființe care se exprimă liber în “comunitatea de iubire [matrimonială]”, ignorând complet învățătura Sf. Paul și cea a Bisericii de-a lungul veacurilor, potrivit căreia, după cum am văzut deja, bărbatul este capul natural al femeii și, astfel, al familiei. Este ignorat principiul natural potrivit căruia vocația fundamentală a femeii este cea de soție și mamă, de a aduce pe lume copii și a-i educa într-un mod catolic.

  • Vatican II a deschis calea dogmelor preliminare ale feminismului, ale acestei sub-culturi contemporane deosebit de perverse, care, în numele unei false egalități, ridică în slăvi falsa libertate și homosexualitatea, și distruge căsătoria și familia.

Aceste deschideri făcute feminismului sunt evidente în documentele Conciliului Vatican II, în recunoașterea implicită a tezei că, în zilele noastre, “Femeile revendică, acolo unde nu au dobândit-o încă, egalitatea de drept și de fapt cu bărbații” (GS §9), în recunoașterea implicită a alegerilor de viață ale femeilor, acceptate ca expresii ale unor pretinse “drepturi fundamentale ale persoanei”.

Este, într-adevăr, deplorabil faptul că aceste drepturi fundamentale ale persoanei nu sunt încă respectate pe deplin pretutindeni. De pildă, atunci când femeii i se refuză posibilitatea de a-și alege liber soțul și de a îmbrățișa o anume stare de viață sau de a avea acces la aceeași educație și cultură care i se recunoaște bărbatului. (GS §29)

Încă o deschidere pentru feminism este prezentată sub titlul “Câteva îndatoriri mai urgente ale creștinilor în privința culturii” în GS.

[E]ste o îndatorire foarte adecvată timpului nostru, mai ales pentru creștini, de a lucra neobosit ca, și în sfera economică și în cea politică, atât pe plan național cât și internațional, să se ia hotărâri fundamentale prin care să se recunoască pretutindeni și pentru toți dreptul la cultură și civilizație în armonie cu demnitatea persoanei, fără discriminare de rasă, de sex, de națiune, de religie sau de condiție socială și să se asigure exercitarea lui. (GS §60)

O subminare subtilă a maternității apare sub titlul “Promovarea căsătoriei și familiei este o datorie a tuturor”. Mutarea discretă a accentului este periculoasă și se manifestă mai ales atunci când se are în vedere ceea ce s-a întâmplat cu respectul față de maternitatea generoasă de-a lungul ultimilor 40 de de ani. În multe privințe, maternitatea veritabilă a fost pur și simplu abandonată.

Familia este o școală de dezvoltare umană. Însă pentru ca ea să-și poată atinge plinătatea vieții și a misiunii, sunt necesare o deschidere de suflet plină de bunăvoință, consultarea reciprocă dintre soți precum și o colaborare continuă între părinți în educarea copiilor. Prezența activă a tatălui ajută foarte mult la formarea lor, dar și îngrijirea pe care mama o aduce căminului ei, îngrijire de care au nevoie mai ales copiii mai mici, trebuie să poată fi asigurată, fără a fi pusă pe planul al doilea legitima promovare socială a femeii. (GS §52)

Ca dovadă finală, oferim un citat din “Decretul despre apostolatul laicilor” al Vatican II, Apostolicam Actuositatem (18 noiembrie 1965):

Laicii își exercită apostolatul lor multiform și în Biserică și în lume. În ambele li se deschid diferite domenii de acțiune apostolică, dintre care vrem să amintim principalele: comunitățile bisericești, familia, tineretul, mediile sociale, viața națională și internațională. Deoarece în zilele noastre femeile iau tot mai activ parte la întreaga viață socială, este foarte important să crească participarea lor și în diferitele sectoare ale apostolatului Bisericii. (AA §9)

Trebuie remarcat faptul că participarea mai largă a femeilor în societate nu are, în mod necesar, un caracter religios, ci [este justificată] în virtutea simplului fapt că “femeile iau tot mai activ parte la întreaga viață socială”. Participarea activă este tot mai mult provocată și implementată, în mare măsură, prin intermediul falselor “dogme” pe care tocmai le-am menționat, participare condamnată de Pius al XI-lea în enciclica sa Quadragessima Anno drept “o gravă tulburare care trebuie eliminată cu orice preț”, deoarece îndepărtează “mamele de familie” de la îndatoririle lor adecvate (AAS 23 [1931] 200).

8) Erori în privința membrilor sectelor, ereticilor și schismaticilor (adică a așa-numiților “frați despărțiți“)

  • În Unitatis Redintegratio §3, Conciliul Vatican II promovează o teză lipsită de temei istoric și pernicioasă:

În această Biserică unică și unitară a lui Dumnezeu au apărut încă de la începuturi anumite sciziuni pe care Apostolul le condamnă cu asprime; în secolele următoare s-au ivit dezbinări mai mari, iar comunități considerabile ca număr s-au despărțit de comuniunea deplină a Bisericii catolice, uneori nu fără vina unor oameni de ambele părți. (UR §3)

Cu alte cuvinte, oamenii au ajuns să fie eretici și schismatici din vina “oamenilor de ambele părți”.

  • Acest paragraf al UR continuă:

Însă cei care se nasc acum și sunt instruiți în credința lui Cristos în astfel de comunități nu pot fi acuzați de păcatul despărțirii, iar Biserica Catolică îi îmbrățișează cu respect și iubire frățească. (UR §3)

Această aserțiune este eronată din punct de vedere teologic, de vreme ce “păcatul despărțirii” continuă până în prezent, deoarece schismaticul și/sau ereticul care “este crescut” în astfel de doctrine ale sectei lui, odată ce ajunge adult, acordă doctrinelor respective credința lui, în mod conștient și de bună voie. Astfel, acesta progresează din starea de eretic și schismatic material în cea de eretic și schismatic formal și, printr-un act personal pozitiv, refuză să se supună doctrinei revelate a lui Christos și autorității instituite de El.

  • Mai departe, în §3 al UR citim următoarea afirmație:

Într-adevăr, aceia care cred în Cristos și au primit în mod valid Botezul se află într-o anumită comuniune, deși imperfectă, cu Biserica Catolică. Fără îndoială, datorită diferitelor feluri de divergențe care există între ei și Biserica Catolică, atât în materie de doctrină și uneori chiar de disciplină, cât și în privința structurii Bisericii, se opun comuniunii bisericești depline numeroase piedici, uneori destul de grave, spre depășirea cărora tinde mișcarea ecumenică. (UR §3)

Iar în §4 al aceluiași document al Conciliului Vatican II citim:

Totuși separările dintre creștini împiedică Biserica să realizeze deplina catolicitate, ce-i este proprie, în acei fii ai săi care, deși îi aparțin prin Botez, sunt despărțiți de comuniunea deplină cu ea. Mai mult, și pentru Biserică e mai greu să-și exprime, sub toate aspectele, plinătatea catolicității în însăși realitatea vieții. (UR §4)

Ambele afirmații contrazic tradiția universală a Bisericii, reafirmată de Papa Pius al XII-lea în Mystici Corporis:

Efectiv, trebuie incluși ca membri ai Bisericii doar cei care au fost botezați și care profesează credința cea adevărată, și care nu au avut nefericirea să se separe de unitatea Trupului, sau să fie excluși de către autoritatea legitimă pentru că au comis greșeli grave. (Mystici Corporis, §22)

Această declarație este valabilă pentru toți ereticii și schismaticii publici [adică eretici și schimatici material – Ed. engl.]. Cu toate acestea, cei din urmă diferă de ereticii și schismaticii formal, datorită voinței lor de a profesa adevărata credință, în adevărata Biserică (votum Ecclesiae). Prin această voință, ei sunt “orânduiți” printr-o “anumită dorință inconștientă către Trupul Mistic al Mântuitorului“. Și, în timp ce se află în afara entității vizibile a acestui Trup, ei pot aparține de el într-un mod invizibil, obținând astfel justificarea și mântuirea. Cu toate acestea, aceștia rămân “privați de multe daruri și … ajutoare cerești”. De aceea, ca și predecesorii săi, Papa Pius al XII-lea îi invită “să favorizeze mișcările interioare ale harului și să se iasă din starea lor actuală, în care nu pot fi siguri de mântuirea lor”; “Ca, prin urmare, să se întoarcă în unitatea catolică” (AAS 35 [1943] 242-243; Dz. 2290).

În această privință, trebuie recunoscută eroarea încă unei formulări a §3 al UR:

Cu toate acestea [adică a obstacolelor care stau în calea succesului mișcării ecumenice – Ed. engl.], frații despărțiți, îndreptățiți prin credința primită la Botez, sunt încorporați lui Cristos [v. UR, nota de subsol nr. 17] și de aceea poartă pe drept numele de creștini și sunt recunoscuți pe bună dreptate ca frați în Domnul de către fiii Bisericii Catolice.

Această formulare introduce ideea că, în virtutea simplului fapt că au fost botezați, ne-catolicii trebuiesc numărați printre membrii Bisericii Catolice, fără ca aceștia să aibă deloc Credința cea adevărată și fără să dea ascultare pastorilor legitimi. Această afirmație rezultă dintr-o manipulare a unui pasaj din [documentele] Conciliului de la Florența (1429), la care face referire nota nr. 17 [vezi citatul de mai sus – Ed. engl.] a Unitatis Redintegratio. Pasajul respectiv este extras din faimosul decret pro Armenis, prin care a fost restabilită unitatea cu Biserica Armeană. Dar decretul respectiv prezintă cele șapte Sacramente așa cum trebuie ele înțelese de catolici, adică, toate șapte, fără a face nicio referire la botezul ereticilor și fără a le da un înțeles heterodox: “Primul dintre toate sacramentele este Botezul, poarta vieții spirituale: mulțumită lui, devenim mădulare ale lui Christos și parte a Trupului Bisericii” (DZ 696). Aici, cei care sunt “incorporați” în Christos și în Biserică sunt catolici, și nu eretici și schismatici.

  • În documentul [Conciliului] Vatican II Lumen Gentium (§8) apare o descriere a falselor idei despre ceea ce constituie patrimoniul “fraților despărțiți”:

Aceasta este Biserica unică a lui Cristos, pe care o mărturisim în crez ca una, sfântă, catolică și apostolică. Mântuitorul nostru, după învierea sa, a încredințat-o lui Petru pentru a o păstori (cf. In 21,17), i-a dat acestuia și celorlalți apostoli misiunea de a o răspândi și călăuzi (cf. Mt 28,18 ss) și a înălțat-o pe veci ca stâlp și temelie a adevărului (cf. 1Tim 3,15). Această Biserică, orânduită și organizată în această lume ca societate, subzistă în Biserica Catolică, cârmuită de urmașul lui Petru și de episcopii în comuniune cu el, deși în afara organismului său vizibil există numeroase elemente de sfințire și de adevăr, care, fiind daruri proprii ale Bisericii lui Cristos, duc spre unitatea catolică. (LG §8)

În UR §3, acest mod de gândire progresează până la concluziile lui evidente și logice:

Pe lângă aceasta, dintre elementele sau bunurile prin ansamblul cărora însăși Biserica se zidește și primește viața, unele, și chiar numeroase și însemnate, pot exista și în afara granițelor vizibile ale Bisericii Catolice: cuvântul scris al lui Dumnezeu, viața harului, credința, speranța și iubirea, alte daruri interioare ale Duhului Sfânt, și elemente vizibile: toate acestea, care vin de la Cristos și duc la el, aparțin de drept Bisericii unice a lui Cristos.

De asemenea, numeroase acțiuni sacre ale religiei creștine sunt săvârșite de frații despărțiți de noi, iar acestea, în diferite feluri, după diversele condiții ale fiecărei Biserici sau comunități, pot, fără îndoială, să dea naștere în mod efectiv vieții harului și trebuie socotite capabile de a deschide intrarea în comuniunea mântuirii.

Prin urmare, aceste Biserici și comunități despărțite, deși socotim că suferă de carențe, nu sunt nicidecum lipsite de semnificație și de valoare în misterul mântuirii. Duhul lui Cristos nu refuză să le folosească drept mijloace de mântuire, a căror valoare derivă din însăși plinătatea harului și a adevărului care a fost încredințată [sic!] Bisericii catolice. (UR §3)

Dar, în temeiul celor de mai sus, este imposibil de înțeles cum “viața de har“ și cele trei virtuți teologale (credința, speranța și caritatea) ar fi putut fi conservate în comunitățile de eretici și schismatici – rebeli împotriva autorității singurei Biserici legitime a lui Christos – căci aici se face referire la ele drept “comunități”, adică organisme străine, opuse unicei Biserici a lui Christos, și nu ca indivizi. În plus, am dori să știm ce posibilități de “sfințire” și ce “adevăruri” sunt conținute în doctrinele și modul de viață al comunităților de eretici și schismatici care i se opun Pontifului Roman și se opun la tot ceea ce este catolic. Până și ideea de “sfințire” este negată în multe dintre aceste “comunități”, iar unele dintre ele susțin o idee complet subiectivă despre adevăr, inclusiv despre adevărul revelat.

  • În §15, documentul Lumen Gentium vorbește despre creștini ne-catolici – adică, despre eretici și schismatici formal, sau cel puțin material – care sunt uniți cu Biserica Catolică.

Cu aceia care, fiind botezați, poartă numele de creștini dar nu mărturisesc întreaga credință sau nu păstrează unitatea comuniunii sub conducerea urmașului lui Petru, Biserica se știe unită din mai multe puncte de vedere. Există, într-adevăr, mulți care cinstesc Sfânta Scriptură ca normă de credință și de viață, dau dovadă de un zel religios sincer, cred cu iubire în Dumnezeu Tatăl Atotputernicul și în Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul, sunt însemnați cu Botezul prin care sunt uniți cu Cristos, ba chiar recunosc și primesc și alte sacramente în Bisericile sau comunitățile lor bisericești. Mulți dintre ei se bucură și de episcopat, celebrează sfânta Euharistie și au o evlavie deosebită față de Fecioara Născătoare de Dumnezeu. La acestea se adaugă comuniunea în rugăciune și în alte binefaceri spirituale și chiar o adevărată unire în Duhul Sfânt, care cu darurile și harurile sale lucrează și în ei prin puterea sa sfințitoare și i-a întărit pe unii dintre ei până la vărsarea sângelui. Astfel, Duhul trezește în toți ucenicii lui Cristos dorința și acțiunea pentru ca toți să se unească pașnic, în modul stabilit de Cristos, într-o singură turmă sub conducerea unui singur păstor. (LG §15)

Aceasta este o doctrină falsă. “Frații despărțiți” sunt despărțiți tocmai pentru că se revoltă împotriva învățăturii Bisericii și, prin aceasta, Îi opun rezistență Duhului Sfânt. Prin urmare, aceștia nu pot fi “uniți” cu Biserica Catolică, fiind comunități despărțite care trăiesc în rebeliune. Nici nu i se poate conferi niciunia dintre acești schismtici și eretici, care nu au profesat adevărata credință, o credință pe care au chiar combătut-o, titlul de “martir”. Misionarii protestanți asasinați nu pot fi considerați martiri, deoarece ei nu au fost mărturisitorii adevăratei Credințe.

Prin harul lui Dumnezeu, un eretic formal poate fi convertit la Credința cea adevărată și poate muri pentru ea, dar, în acest caz, cel care moare este catolic. Într-un mod invizibil, prin votum Ecclesiae, ereticul material îi aparține Bisericii Catolice. Prin urmare, dacă este martirizat, moare catolic și nu eretic și schismatic. Însă acesta este, după cum spunea Papa Pius al IX-lea, “secretul lui Dumnezeu”. Însă paragraful 15 al LG nu se referă la eretici și schismatici în acest fel. Dimpotrivă, acesta declară suficient de clar că ne-catolicii, ca atare, au primit ajutorul Duhului Adevărului într-o asemenea măsură încât unii dintre ei și-au vărsat sângele, adică au suferit martiriu, pentru credința lor. Acest lucru este echivalent cu a afirma că au fost martirizați pentru erorile lor.

Acest text se pretează la interpretarea cea mai negativă, făcând aluzie la “martiri”, a căror credință nu este specificată – o credință falsă, în orice caz – care îi include, de asemenea, și pe ereticii încăpățânați, corupători tenace ai sufletelor, pe care Biserica i-a condamnat în trecut pe bună dreptate.

  • Bisericii i s-a încredințat o nouă sarcină pastorală, exprimată mai ales în Gaudium et Spes §3:

În zilele noastre, neamul omenesc, entuziasmat de propriile descoperiri și de puterea proprie, se întreabă totuși cu anxietate, adesea, asupra evoluției actuale a lumii, asupra locului și rolului pe care îl are omul în univers, asupra sensului eforturilor individuale și colective și, în sfârșit, asupra destinului ultim al lucrurilor și al oamenilor. De aceea, Conciliul, mărturisind și proclamând credința întregului popor al lui Dumnezeu adunat laolaltă de Cristos, nu poate oferi o dovadă mai grăitoare a solidarității, a respectului și a iubirii sale față de întreaga familie a oamenilor, în care este inserat, decât instituind cu ea un dialog despre aceste variate probleme, aducând asupra lor lumina evangheliei și punând la dispoziția neamului omenesc energiile mântuitoare pe care Biserica, sub călăuzirea Duhului Sfânt, le primește de la întemeietorul său. Persoana omului este cea care trebuie mântuită, societatea umană – care trebuie refăcută. Așadar, omul, și anume omul privit în unitatea și integralitatea sa, omul, cu trupul și sufletul, cu inima și conștiința, cu mintea și voința lui, va constitui axul întregii noastre expuneri.

De aceea, sfântul Conciliu, proclamând înalta chemare a omului și afirmând prezența seminței divine în el, oferă neamului omenesc colaborarea sinceră a Bisericii pentru a instaura acea fraternitate universală ce răspunde acestei chemări. (GS §3)

Această ordine li se adresează catolicilor și, susținută și de alte documente ale [Conciliului] Vatican II, le cere să colaboreze cu ereticii și schismaticii în vederea elaborării unor traduceri mutual acceptabile ale Sfintei Scripturi (Sacrosanctum Concilium, Partea a III-a, Secțiunea A, “Norme generale”).

În numele “patrimoniului comun al Evanghelei”, documentul Apostolicam Actuositatem îi îndeamnă pe catolici să colaboreze cu “alți creștini” și “ne-creștini” în lucrarea apostolatului catolic.

Patrimoniul evanghelic comun și îndatorirea comună, care decurge din el, de a da mărturie creștină recomandă și adesea pretind colaborarea catolicilor cu ceilalți creștini, fie individuală, fie înfăptuită de comunitățile bisericești, în diferite acțiuni sau în asociații pe plan național și internațional.

Valorile umane comune cer, nu rareori, și de la creștinii ce urmăresc scopuri apostolice o colaborare cu aceia care nu se declară creștini dar recunosc aceste valori.

Prin această colaborare dinamică și prudentă care este de mare importanță în activitățile pământești, laicii dau mărturie pentru Cristos, Mântuitorul lumii, și pentru unitatea familiei umane. (AA §27)

Aceleași idei sunt expuse și în următoarele trei fragmente din Unitatis Redintegratio:

  • Conciliul dorește stăruitor ca inițiativele fiilor Bisericii Catolice să meargă mână în mână cu inițiativele fraților despărțiți, fără a se pune vreun obstacol în calea providenței și cu deschidere totală față de inspirațiile viitoare ale Duhului Sfânt. Pe lângă aceasta, Conciliul declară că este conștient de faptul că năzuința sfântă de a-i împăca pe toți creștinii în unitatea Bisericii lui Cristos, una și unică, depășește puterile și capacitatea omului. (UR §24)
  • Pe de altă parte, catolicii trebuie să recunoască și să aprecieze cu bucurie valorile cu adevărat creștine, izvorâte din patrimoniul comun, care se află la frații despărțiți de noi. Vrednic și drept este să recunoaștem bogățiile lui Cristos și faptele puterii sale în viața celorlalți, care dau mărturie pentru Cristos uneori până la vărsarea sângelui: Dumnezeu e pururi minunat și vrednic de admirație în lucrările sale. (UR §4)
  • Convertirea inimii și sfințenia vieții, împreună cu rugăciunile individuale și publice pentru unirea creștinilor, trebuie socotite sufletul întregii mișcări ecumenice și pot fi numite pe drept cuvânt „ecumenism spiritual”.Catolicii obișnuiesc să rostească adesea în comun acea rugăciune pentru unitatea Bisericii cu care Mântuitorul însuși, în ajunul morții sale, l-a rugat fierbinte pe Tatăl: „Ca toți să fie una” (In 17,21).În anumite împrejurări speciale, cum sunt rugăciunile prevăzute „pentru unitate” și în întâlnirile ecumenice, este permisă sau chiar dorită asocierea în rugăciune a catolicilor cu frații despărțiți. (UR §8)

Toate acestea reprezintă o învățătură pastorală complet nouă, căci Apostolii ne-au poruncit exact opusul în ceea ce privește atitudinea corectă față de cei care sunt eretici în mod voluntar: “De omul eretic, după întâia și a doua mustrare, depărtează-te, știind că unul ca acesta s-a abătut și a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit” (Titus 3: 10-11) și “Dacă cineva vine la voi și nu aduce învățătura aceasta, să nu-l primiți în casă și să nu-i ziceți: Bun venit! Căci cel ce-i zice: Bun venit! se face părtaș la faptele lui cele rele” (2 Ioan 1: 10-11).

Este evident faptul că falsul ecumenism promovat de Conciliul Vatican II stă la baza noii învățături pastorale. Nu există, și nu pot exista “patrimoniu” și “valori” comune cu ereticii și schismaticii. Protestanții nu recunosc Tradiția ca sursă a dogmei, și nici adevărul de Credință conform căruia este de competența Magisteriului Bisericii, ajutat de Duhul Sfânt, să definească “înțelesul și interpretarea Scripturilor” (Dz 886). În plus, ereticii și schismaticii deformează Scriptura, din moment ce cred în interpretarea liberă și individuală, căreia îndrăznesc să-i supună înțelesul adevărurilor revelate.

Martin Luther, liderul lor principal, a distrus doctrina și moralitatea. A negat autoritatea Papei, a Tradiției, a preoției. A modificat Scriptura, a denaturat însăși ideea de Biserică, a redus numărul Sacramentelor de la șapte la două, și acestea bastardizate. A negat transsubstanțierea și semnificația propiciatorie a Sfintei Jertfe a Liturghiei, a Purgatoriului, a virginității perpetue a Mariei. A luat în derâdere principiul sfințeniei, virginității și castității. A permis divorțul. A negat existența liberei voințe și a valorii meritorii a faptelor bune. Anglicanii au păstrat episcopatul. Dar este ca și cum nu ar fi făcut-o, deoarece consacrările și hirotonirile lor sunt nule și neavenite. Papa Leon al XIII-lea a declarat acest lucru într-o decizie dogmatică din 1896 (Dz. 1963). Acestea sunt nule și neavenite din cauza lipsei formei și a intenției. [Anglicanii] sunt o sectă care se supune puterii politice, o “religie civilă” cu fațadă creștină. Prezența “preoteselor [așa-ziselor femei-“preot” – n.t.]” s-a răspândit printre protestanții de astăzi. Aceasta este o formă de neo-păgânism, care este rezultatul pătrunderii feminismului printre eretici, pe care are aceștia ar dori să-l vadă instituit și în Biserica Catolică.

  • Vatican II folosește într-un mod ambiguu termenul “Biserică”. În UR §3, termenul ambiguu “Biserici sau comunități”, sau cel de “Biserici și comunități despărțite” se referă la denominațiunile ne-catolice. De asemenea, în LG §13 se vorbește despre “propriile lor Biserici și comunități”.

O astfel de terminologie, care califică drept “Biserici” sectele eretice și schismatice, reprezintă o eroare teologică evidentă, din moment ce numai Biserica Catolică este Biserica întemeiată de Christos. Nicio comunitate despărțită de această Biserică, întemeiată de Christos pe Petru, nu poate pretinde a fi – nici luată individual, nici în uniune cu alte comunități despărțite – unica Biserică Catolică întemeiată de Iisus Christos. Și nici nu pot pretinde a fi mădulare sau părți ale ei, din moment ce sunt separate în mod vizibil de unitatea catolică. Exact aceeași condiție se aplică și în cazul schismaticilor răsăriteni, după cum au reafirmat toți Pontifii Romani de la Pius al IX-lea și până la Pius al XII-lea, opunându-se astfel celor pretinse de ecumenismul ne-catolic.

  • Paragraful 11 al UR le adresează teologilor catolici următoarea exortație. O cităm aici parțial, urmând să cităm restul ei la punctul următor.

Pe lângă aceasta, în dialogul ecumenic, teologii catolici, rămânând credincioși învățăturii Bisericii, trebuie să înainteze în cercetarea, împreună cu frații despărțiți, a misterelor divine, cu dragoste de adevăr, cu iubire și cu umilință. În compararea învățăturilor să nu uite că există o ordine sau „ierarhie” a adevărurilor învățăturii catolice, în funcție de legătura lor cu fundamentul credinței creștine … (UR §11)

Acest paragraf conține ideea eronată, idee condamnată în mod expres de către Pius al XI-lea în Mortalium Animos (Dz. 2199), potrivit căreia ar exista adevăruri revelate și dogme mai importante, care trebuie acceptate, și altele mai puțin importante; [dimpotrivă,] în temeiul autorității lui Dumnezeu, avem aceeași obligație de a accepta toate adevărurile conținute în Revelația Divină, deoarece “este incompatibil cu rațiunea să nu crezi fie și doar un singur lucru din ceea ce spune Dumnezeu” (Leon al XIII-lea, Satis Cognitum).

Fragmentul din UR citat mai sus duce la concluzia absurdă că, în “dialogul ecumenic”, “adevărurile doctrinare“ care ocupă o poziție mai puțin importantă în această pretinsă “ierarhie” pot fi dezbătute cu ereticii. Aceasta este o deschidere față de principiul fals prezentat în încheierea paragrafului 11 al Unitatis Redintegratio – următoarea eroare a Conciliului Vatican II asupra căreia ne vom opri.

  • Conciliul Vatican II stabilește principiul că, în discuțiile despre doctrinele Bisericii, comparându-le cu cele ale “fraților despărțiți”, trebuie să se țină seama de existența unei “ierarhii a adevărurilor”, după cum se afirmă în prima parte a §11 al UR. Și care ar fi concluzia?

… Astfel, se va pregăti calea pe care cu toții, prin acestă emulație frățească1, vor fi împinși spre o cunoaștere mai profundă și o manifestare mai limpede a nepătrunselor bogății ale lui Cristos. (UR §11)

Acesta este un principiu nemaiauzit vreodată, care frizează erezia, deoarece încredințează sarcina de a stimula “o cunoaștere mai profundă și o manifestare mai limpede a nepătrunselor bogății ale lui Cristos” studiului teologic realizat împreună cu ereticii, ca și cum rolul de a transmite cu fidelitate și de a defini adevărul revelat nu i-ar aparține Magisteriului infailibil! Ca și cum adevărul catolic ar putea merge mână în mână cu erorile membrilor sectelor și ale schismaticilor, permițând chiar o “rivalitate fraternă” care să ne ajute să cunoaștem mai bine nepătrunsele bogății ale Domnului nostru! În acest punct, UR §11 citează în susținerea acestei erori, într-un mod înșelător, Epistola către Efeseni 3:8. Ce spune defapt Sf. Paul?

Mie, celui mai mic decât toți sfinții, mi-a fost dat harul acesta, ca să binevestesc neamurilor bogăția lui Hristos, de nepătruns (Ef. 3:8).

Să observăm faptul că nu gentilii, păgânii, sunt cei care îi predică Sfântului Paul! Epistola către Sf. Timotei reiterează același principiu:

Propovăduiește cuvântul, stăruiește cu timp și fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare și învățătura. Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învățătura sănătoasă, ci – dornici să-și desfăteze auzul – își vor grămădi învățători după poftele lor, și își vor întoarce auzul de la adevăr și se vor abate către basme (2 Tim 4:2-4).

Nu se poate vorbi despre “dialog” cu ereticii și schismaticii în scopul de a învăța ceva de la ei, lucru pe care Sf. Paul și Sf. Ioan (și, de asemenea, toți Papii) l-a interzis explicit.

  • Vatican II atenuează dogma Conciliului de la Trento, potrivit căreia numai Biserica Catolică poate “judeca adevăratul înțeles și adevărata interpretare a Sfintei Scripturi” (Dz. 786). Atenuarea acestei dogme survine în UR §21:

Iubirea și venerația față de Sfânta Scriptură, pentru care au aproape un cult, îi duc pe frații noștri la studierea statornică și sârguincioasă a textului sacru: căci evanghelia „este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecărui om care crede, a iudeului mai întâi și apoi a grecului” (Rom 1, 16).

Invocându-l pe Duhul Sfânt, ei îl caută în Sfânta Scriptură pe Dumnezeu ca pe acela care le vorbește în Cristos prevestit de profeți, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat pentru noi. În ea contemplă viața lui Cristos precum și ceea ce divinul Învățător a învățat și a făptuit spre mântuirea oamenilor, îndeosebi misterele morții și învierii lui.

Dar atunci când creștinii despărțiți de noi afirmă autoritatea divină a Cărților sfinte, ei gândesc diferit față de noi – și unii față de alții – despre relația dintre Scriptură și Biserică unde, conform credinței catolice, magisteriul autentic deține un loc deosebit în explicarea și predicarea cuvântului scris al lui Dumnezeu. (UR §21)

Pasajul relevant din citatul de mai sus este cel de-al treilea. Biserica Catolică deține doar “un loc deosebit în explicarea și predicarea cuvântului scris al lui Dumnezeu”? Dar Magisteriul înseamnă mai mult decât atât. El este întemeiat și ajutat în mod supranatural. El este singurul judecător al adevăratului înțeles și al adevăratei interpretări a Sfintei Scripturi.

  • Unitatis Redintegratio §23 prezintă o concepție eronată în esență despre uzul Sfintei Scripturi de către protestanți:

Chiar dacă mulți dintre creștini nu înțeleg întotdeauna, în domeniul moral, evanghelia la fel cu catolicii și nici nu admit aceleași soluții pentru problemele cele mai dificile ale societății de azi, totuși ei vor, ca și noi, să adere la cuvântul lui Cristos ca la izvorul virtuții creștine și să asculte de porunca apostolică: „Orice faceți, cu cuvântul sau cu fapta, toate să le faceți în numele Domnului Isus Cristos, mulțumind prin el lui Dumnezeu Tatăl” (Col 3,17). De aici poate începe dialogul ecumenic despre aplicarea morală a evangheliei. (UR §23)

Această afirmație este eronată, deoarece protestanții nu “aderă la cuvântul lui Christos” în același fel în care aderă catolicii, adică, așa cum ne învață Biserica Catolică, ci în conformitate cu principiul fals al interpretării libere, care permite “proclamarea liberă a tot ceea ce [li se] pare adevărat”, lucru condamnat formal drept eretic în 1520 de către Papa Leon al X-lea, în bula Exurge Domine, care proscrie ereziile lui Luther (Dz 769).

Canonicus

Sursa: aici

  1. În versiunea în limba engleză a textului, termenul folosit este “rivalitate frățească” – (n.t.) ↩︎
%d bloggers like this: