Erorile Conciliului Vatican II – Partea a V-a

NewImage

Continuăm cu partea a V-a a analizei SiSiNoNo dedicată erorilor atribuite Conciliului Vatican II (cu mulțumiri grupului de credincioși catolici români pentru realizarea traducerii acestei părți a materialului).


În părțile 1-4 ale acestei serii, am discutat despre “mentalitatea” Conciliul Vatican II, atât în ​​general, cât și în particular. În partea a V-a, ne vom concentra asupra erorilor doctrinare ale Conciliului Vatican II cu privire la 1) reprezentările false ale religiilor necreștine și asupra 2) erorilor cu privire la politica, comunitatea politică și relațiile dintre Biserică și Stat.

9) Reprezentarea falsă a religiilor necreștine

Religiilor ne-creștine li se atribuie în mod eronat faptul că ele, la fel ca și noi, cred în Dumnezeu Creatorul.

Gaudium et Spes §36 afirmă:

… [Toți] cei care cred, de orice religie ar fi ei, au perceput întotdeauna glasul și manifestarea lui Dumnezeu în limbajul creaturilor.(1)

A atribui acest lucru religiilor necreștine este eronat. Ca să cităm doar cele două exemple din hinduism și budism, ambele ignoră complet ideea unui Dumnezeu care a creat din nimic și care se revelează în creaturile Sale, deoarece ambele sunt convinse că realitatea este rezultatul emanării unei forțe eterne impersonale și cosmice, reprodusă identic în toate lucrurile, din care provine toată forța și la care toate se întorc, devenind o parte din ea, dizolvându-se în ea.

  • De asemenea, într-un mod incredibil, tuturor religiilor necreștine li se atribuie caraceteristicile adevărului și sfințeniei, cu toate că acestea nu conțin adevăr revelat, ci sunt rodul spiritului uman și, astfel, nu răscumpără și nici nu salvează pe nimeni.

Nostra Aetate §2 afirmă:

Biserica Catolică nu respinge nimic din ce este adevărat și sfânt [vera et sancta] în aceste religii. Ea privește cu un respect sincer la acele moduri de a acționa și a trăi, la acele reguli și doctrine care, deși se deosebesc în multe privințe de ceea ce ea însăși crede și povăduiește, reflectă totuși adesea o rază a Adevărului care luminează pe toți oamenii.

Este necesar să remarcăm contradicția dintre cele de mai sus, remarcând în același timp tonul lor ferm deist. Adică, dacă aceste religii “diferă … în multe privințe” de învățătura Bisericii Catolice, cum pot ele “reflecta totuși adesea o rază a Adevărului care luminează pe toți oamenii”? Aceasta înseamnă că, pentru Conciliu, adevărul “care luminează pe toți oamenii”, ne-ar putea parveni prin reguli și învățături care diferă “în multe privințe” de învățătura Bisericii! (Cum ar putea fi inspirat un Conciliu Ecumenic autentic al Bisericii Catolice să articuleze o astfel de idee?)

  • Această afirmație neîntemeiată a fost întotdeauna negată de Tradiție și de Sfânta Scriptură – de exemplu, Psalmul 95:5: “Căci toți dumnezeii neamurilor sunt demoni” și 1 Corinteni 10:20, că religiile păgâne, din trecut și din prezent, ar fi fost cumva incluse în planul mântuirii.

De fapt, § 18 din Ad Gentes, privind activitatea misionară, afirmă:

Institutele călugărești care colaborează la implantarea Bisericii, fiind adânc impregnate de bogățiile mistice care constituie gloria tradiției călugărești a Bisericii, trebuie să se străduiască să le exprime și să le transmită în mod adecvat spiritului și caracterului fiecărui popor. Ele trebuie să cerceteze cu atenție în ce fel pot fi asumate în viața călugărească creștină tradițiile ascetice și contemplative ai căror germeni au fost semănați uneori de Dumnezeu în civilizațiile antice încă înainte de propovăduirea evangheliei.

Aici, “culturile străvechi” ai căror zei erau “diavolii” și ale căror sacrificii au fost oferite “diavolilor și nu lui Dumnezeu” (1 Corinteni 10:20), sunt reevaluate în mod nedrept de către Conciliu, care caută să recunoască în ele o prezență salvifică a “semina Verbi”, a “semințelor Adevărului revelat”. Dar acest lucru contravine unui adevăr considerat dintotdeauna ca aparținând depozitului credinței. În Lumen Gentium §17 și în Ad Gentes §11, li se aplică aceeași idee tuturor popoarelor contemporane necreștine, inclusiv păgânilor: misionarii trebuie să descopere “semințele ascunse ale Cuvântului” la poporul a cărui evanghelizare le-a fost încredințată.

  • Reprezentarea eronată a hinduismului, deoarece Nostra Aetate §2 afirmă:

Astfel, în hinduism, oamenii scrutează misterul divin și îl exprimă într-o inepuizabilă bogăție de mituri și prin eforturi filozofice pătrunzătoare și caută eliberarea de neliniștile și de limitele condiției noastre fie prin forme de viață ascetică, fie prin meditație profundă, fie prin refugierea în Dumnezeu cu iubire și încredere.

Aceasta este o reprezentare eronată, deoarece îi determină pe catolici să considere mitologia și filosofia hindusă ca fiind valabile, ca și cum acestea ar putea “căuta” efectiv “misterul divin”, ca și cum asceza și meditația hindusă ar fi ceva asemănător cu ascetismul creștin. Din contră, știm că amestecul de mitologie, magie și speculații care caracterizează spiritualitatea indiană din era Veda (secolele XVI – X î.Hr.) au fost răspunzătoare pentru o concepție complet monistă și panteistă despre divinitate și despre lume, deoarece, concepându-l pe Dumnezeu ca forță cosmică, impersonală, nu admite ideea creației și, prin urmare, nu face distincția între realitatea perceptibiliă prin intermediul simțurilor și realitatea supranaturală. Nu face nici distincția între realitatea materială și cea spirituală, și nici cea dintre întreg și elementele lui specifice. Din această cauză, întreaga existență individuală se dizolvă în Unicul cosmic amorf, din care emană toate lucrurile și la care toate se întorc în eternitate. Astfel, individualul “Eu” este, în sine, o pură aparență. Conciliul caracterizează această idee ca “penetrantă”, deși îi lipsește ideea de suflet individual (care a fost recunoscută clar de greci), precum și ceea ce noi numim voință și alegere liberă.

Să mai adăugăm la aceasta și doctrina reîncarnării, o idee deosebit de perversă. Proiectul Constituției dogmatice De Deposito Fidei Pure Custodiendo, elaborat în faza pregătitoare a Conciliului, a condamnat explicit reîncarnarea. Dar Ioan al XXIII-lea și progresiștii au avut grijă ca el să fie abandonat la Conciliu, deoarece îi lipsea caracterul “ecumenic”. De asemenea, trebuie amintit și faptul că așa-numitul “ascetism” hindus nu este nimic altceva decât o formă de epicurianism al brahmanilor, o căutare egoistă și rafinată a unei atitudini spirituale superioare oricărei dorințe, fie ea chiar și bună și responsabilă, o indiferență justificată de ideea că toată suferința compensează greșelile pe care le-a comis cineva într-o viață anterioară etc. Chiar am dori să știm cum ar putea cineva să caute să le creeze catolicilor o astfel de concepție despre lume?

  • Reprezentarea eronată a budismului, o variantă autonomă, parțial purificată, a hinduismului. De fapt, în Nostra Aetate §2 se poate citi:

În diferitele sale forme, budismul recunoaște insuficiența radicală a acestei lumi schimbătoare și învață o cale pe care oamenii, cu suflet evlavios și încrezător, să poată atinge starea de eliberare perfectă sau să ajungă la iluminarea supremă bazându-se pe strădaniile proprii sau pe un ajutor de sus.

Acesta este un portret revizuit și corectat al budismului, à la de Lubac, astfel încât catolicii ignoranți să îl considere a fi bun. Astfel de catolici nu știu că “insuficiența radicală a acestei lumi în mișcare” este prezervată de budiști într-o veritabilă “metafizică a ne-existenței”, conform căreia existența lumii și a sinelui sunt doar iluzorii și aparente. De aceea, budismul nu spune doar că sinele și lumea sunt decăzute și trecătoare, dar, cu toate acestea, cu adevărat reale, ca și pentru creștin. Pentru budist, totul “este făcut și descompus” simultan. Viața este un flux continuu plin de suferință și durere universală. Pentru a elimina această tristețe, este necesar să te convingi că totul este zadarnic. Este, de asemenea, necesar ca omul să se elibereze de orice dorință și să se lase în seama unei inițieri intelectuale, unei gnoze similare celei a hindușilor (care merge până într-acolo încât să permită “magia sexuală” în budismul tantric). Această gnoză trebuie să ne facă să ajungem la o indiferență totală față de orice – numită Nirvana – care înseamnă “dispariție”, “extincție”: o condiție finală de absolută privare, în care nu există nimic altceva decât inexistență, vid, în care sinele este distrus total, pentru a fi dizolvat într-un mod anonim în Tot și în Unul. Aceasta este “starea libertății absolute” sau de ”iluminare supremă” pe care Conciliul Vatican II a îndrăznit să o ofere atenției și respectului catolicilor.

  • În Lumen Gentium §16, se afirmă:

Însă planul mântuirii (propositum salutis) îi îmbrățișează și pe aceia care îl recunosc pe Creator, și printre ei în primul rând (in primis) pe musulmani care, declarând că țin credința lui Abraham, adoră împreună cu noi pe Dumnezeul unic, milostiv, care va judeca pe oameni în ziua de apoi (qui fidem Abrahae se tenere profitentes, nobiscum Deum adorant unicum, etc.).

Această afirmație pretinde, în mod fals, că musulmanii îl adoră pe Dumnezeul nostru și îi include, de la sine, în planul mântuirii. Această afirmație este contrară dogmei, deoarece cei care nu se închină adevăratului Dumnezeu nu sunt incluși în planul mântuirii. Iar musulmanii nu îl adoră pe adevăratul Dumnezeu pentru că, deși îi atribuie lui Dumnezeu (Allah = “Dumnezeu”), crearea “lumii” și a “omului” din nimic și îi conferă lui Dumnezeu caracteristicile tradiționale ale omnipotenței și omniscienței, deși l-au recunoscut ca judecător al ființelor umane la sfârșitul timpului, Allah nu este văzut ca Dumnezeu Tatăl, care în bunătatea Lui a creat omul “după chipul și asemănarea Lui” (Geneza 1:26, Deut. 32:6, etc.). Mai mult, musulmanii nu cred în Sfânta Treime, iar repulsia lor față de Ea repetă eroarea evreilor. Prin urmare, ei neagă harul, divinitatea Domnului nostru, Întruparea, Răscumpărarea, moartea Sa pe Cruce și Învierea Lui. Ei neagă toate dogmele noastre și refuză să citească Vechiul și Noul Testament. Pentru că, evident, ele nu conțin nicio mențiune despre Mohamed, musulmanii consideră Vechiul și Noul Testament a fi texte falsificate.

De asemenea, musulmanii neagă voința liberă (apărată doar de o minoritate de exegeți musulmani care sunt considerați eretici), în timp ce profesează un determinism absolut care nu admite că în lume există un loc pentru adevăratele relații dintre cauză și efect, astfel încât, din veșnicie, toate acțiunile noastre, bune sau rele, au fost deja “create” prin decretul de nepătruns al lui Allah (Coran 54:52-53).

Recunoașterea islamului din §16 al Lumen Gentium este repetată într-un mod mai detailat și încă și mai eronat în Declarația Nostra Aetate §3:

Biserica privește de asemenea cu stimă pe musulmani, care îl adoră pe Dumnezeul cel unic, viu și existent în sine, îndurător și atotputernic, Creatorul cerului și al pământului, care a vorbit oamenilor (qui unicum Deum adorant etc…., homines allocutum). Ei caută să se supună din tot sufletul hotărârilor lui tainice (cuius occultis etiam decretis toto animo se submittere student), așa cum s-a supus lui Dumnezeu Abraham, la care credința islamică se referă bucuros.

Astfel, se merge până într-acolo încât să se declare că Dumnezeul în care cred mulsulmanii “le-a vorbit oamenilor”! Prin aceasta, Conciliul demonstrează că consideră drept autentică “revelația” transmisă de Mohamed în Coran. Iar dacă așa stau lucrurile, atunci nu este oare aceasta o apostazie implicită de la credința creștină, de vreme ce “revelația” din Coran contrazice în mod specific toate adevărurile fundamentale ale creștinismului?

Mai mult, [documentul] prezintă, ca și cum ar aproba-o, credința musulmanilor exact așa cum o înțeleg ei înșiși. De fapt, se folosește expresia „supunere față de Dumnezeu“, care este înțelesul termenului „Islam“ (supunere), și al cărui adjectiv substantivizat este musulman (Mussulman=supunere [lui Dumnezeu]). Acest pasaj pare să reflecte în întregime versetul 4:124 din Coran: “Și cine are o religie mai bună decât cel care se supune în întregime lui Allah, făcând binele și urmând credința lui Abraham, ca un monoteist pur (hanif)?” În fine, aluzia la ascultarea față de poruncile lui Allah, “chiar dacă ele sunt ascunse”, are o puternică aură islamică, deoarece ne reamintește că în Coran, Allah este definit ca “cel vizibil și cel ascuns” (57:3), vizibil în lucrările sale și ascuns în poruncile sale. Prin urmare, se pare că Conciliul dorea să-și facă înțeleasă “stima”, mai degrabă decât să se ferească să acorde o astfel de stimă Coranului și Islamului, dată fiind calitatea ambiguă, tulburătoare și impenetrabilă a entității despre care se vorbește în Coran.

Faptul că Conciliul Vatican II laudă profesiunea musulmană de “credință” a lui Abraham, ca și cum aceasta ar reprezenta o calitate care îi leagă de noi, ascunde adevărul, deoarece știm că Abraham al Coranului, infuzat cu o calitate legendară și apocrifă, nu corespunde cu adevăratul Abraham, care este, evident, Abraham din Biblie. Acest lucru se întâmplă deoarece Coranul îi atribuie lui Abraham un “monoteism pur” sau un anti-trinitarianism, anterior monoteismului iudaic și creștin. Astfel, ca profet arab și descendent al lui Abraham mulțumită lui Israel, Mohamed ar fi fost trimis pentru a restabili acest monoteism pur, eliberându-l de așa-numitele falsificări evreiești și creștine!

  • De asemenea, Nostra Aetate §3 ia serios în considerare venerația pe care musulmanii le-o acordă lui Iisus și Sfintei Fecioare Maria: “Deși ei nu îl cunosc pe Iisus ca Dumnezeu, îl venerează totuși ca profet. O cinstesc pe Mama lui, Fecioara Maria, și chiar o invocă uneori cu pietate”.

Dar este bine cunoscut faptul că “Christologia” Coranului se întemeiază pe un Iisus alterat și deformat al evangheliilor apocrife și pe tot felul de erezii gnostice care au proliferat în Arabia în vremea lui Mohamed. Iisus din Coran (Isa) s-a născut dintr-o fecioară printr-o intervenție divină (a îngerului Gabriel) – un profet apreciat în mod deosebit de Allah, un simplu muritor căruia Allah i-a permis să facă numeroase minuni, un profet care a predicat același monoteism ca și cel atribuit lui Abraham (57:26-27), a cărui formulă recunoscută este: “Nu există alt Dumnezeu decât Dumnezeu, unul, domn” (38:65). De aceea, pentru musulmani, Iisus a fost un slujitor al lui Dumnezeu (19:31), supus lui Allah, adică un musulman, un mussulman, într-o asemenea măsură încât, la fel ca Abraham, a vestit venirea lui Mohammed (51:6)! De aceea, când musulmanii îl venerează pe Iisus ca profet, îl venerează ca “profet al islamului”, o minciună evidentă pe care niciun catolic nu o poate accepta, dacă mai are încă credința adevărată.(2)

Cât despre venerarea pe care musulmanii i-o acordă Sfintei Fecioarei Maria, pe care “uneori ei o invocă cu devoțiune”, trebuie spus, din punct de vedere practic, că această “devoțiune” este irelevantă și se bazează pe superstiție. După cum stau lucrurile, această “devoțiune” față de Maria există numai pentru că ea este mama unui “profet al islamului” și nu pentru că ea este Maica lui Dumnezeu. Prin urmare, aceasta este ofensă la adresa catolicilor.

În plus, trebuie repetat faptul că “Mariologia” Coranului este, și ea, coruptă în întregime, deoarece își are originile în surse apocrife și eretice. Existența Sfântului Iosif și a Duhului Sfânt sunt complet ignorate. Iar Maria este numită “sora lui Aaron”, “sora lui Moise” și “fiica lui Imram” (în ebraică Amram), care a fost tatăl lor (Numeri 26:59), confundându-o astfel cu profetesa Maria (Ex. 15:21) care a trăit circa 12 secole înaintea lui Christos! Și, de parcă acest lucru nu ar fi de ajuns, ea este introdusă în Trinitatea creștină, atât de detestată, și respinsă cu o asemenea agresivitate, deoarece, conform Coranului, ea este alcătuită din Dumnezeu (Tatăl), Maria (Mama) și Isus (Fiul): “Isus nu a spus niciodată: condiderați-mă pe mine și pe mama mea ca două divinități, înaintea lui Dumnezeu!” (5:116).

  • În sfârșit, Nostra Aetate §3 pare să-i laude pe musulmani și să-i prezinte ca exemplu pentru catolici, deoarece “ei așteaptă ziua judecății, în care Dumnezeu îi va răsplăti pe toți oamenii înviați. De aceea, ei prețuiesc viața morală și aduc cult lui Dumnezeu mai ales prin rugăciune, pomană și post.” Articolul se încheie astfel:

Chiar dacă, în decursul veacurilor, s-au iscat multe neînțelegeri și dușmănii între creștini și musulmani, Conciliul îi îndeamnă pe toți ca, uitând trecutul, să se străduiască sincer pentru înțelegerea reciprocă și să apere și să promoveze împreună dreptatea socială, valorile morale, pacea și libertatea, spre binele tuturor oamenilor.

Faptele istorice sunt și ele răsturnate, deoarece bătăliile sângeroase, lungi și crude, o credință împotriva celeilalte, pe care a trebuit să le ducem de-a lungul secolelor pentru a respinge asaltul islamului, sunt reduse cu iscusință la dimensiunea unor “simple certuri și ostilități”. Sunt trecute sub tăcere diferențele abisale care există între escatologia catolică și cea musulmană (absența unei viziuni beatifice, luxul paradisului, eternitatea pedepselor infernale rezervate numai necredincioșilor), precum și diferențele uriașe dintre concepția noastră și a lor cu privire la “viața morală” și la “venerare”: islamul este o religie care nu numai că permite structuri morale inacceptabile, cum ar fi poligamia, cu toate consecințele sale, ci garantează și mântuirea prin simpla săvârșire a unor practici de cult legaliste: prin urmare, islamul este o religie superficială și legalistă, într-o măsură chiar mai mare decât fariseismul, condamnat în mod expres de Domnul nostru (vezi Matei 6: 5).

Toate acestea sunt trecute sub tăcere pentru a ne invita la o colaborare imposibilă, pentru simplul motiv că sensul pe care musulmanii îl atribuie cuvintelor “dreptate socială”, “pace”, “libertate” etc. este pur și simplu cel care poate fi extras din Coran sau din cuvintele și faptele lui Mohammed, un înțeles stabilit de-a lungul secolelor prin interpretarea “ortodoxă”: un înțeles islamic total diferit de al nostru. De exemplu, musulmanii nu înțeleg pacea așa cum o înțelege actualul papă. Ei nu cred că musulmanii pot trăi sub infideli. De aceea, împart lumea în două: una, în care islamul este la putere (casa islamului) și restul lumii, un dușman, în mod necesar, dacă nu se convertește și nu i se supune islamului (casa războiului), cu care comunitatea islamică se consideră a fi în război perpetuu. Prin urmare, pentru ei, pacea nu este un scop în sine, care să le permită să coexiste cu diferite națiuni și religii; ci doar un mijloc impus de circumstanțe, care îi obligă să facă armistiții cu necredincioșii. Dar armistițiul are, în mod necesar, o durată limitată, și nu trebuie să dureze niciodată mai mult de zece ani; și, ori de câte ori când musulmanii dispun de mijloacele necesare, războiul trebuie reluat. Pentru musulman, aceasta este o obligație juridică, religioasă și morală, în vigoare până la inevitabila bătălie finală, al cărei rezultat ar fi instalarea unui stat islamic mondial.

NOTĂ

Conciliul pare să-și justifice afirmația că “musulmanii îl adoră împreună cu noi pe singurul Dumnezeu adevărat etc.” pe baza unui citat dintr-o notă de recunoștință personală pe care Sf. Grigorie al VII-lea, Papă între 1073-1085, i-a trimis-o lui Anazir, Emirul Mauritaniei. Emirul a binevoit să dea curs anumitor solicitări ale Papei și, de asemenea, s-a arătat generos față de un creștin pe care îl luase prizonier. În această scrisoare, Papa a afirmat că acest act de “bunătate” a fost “inspirat de Dumnezeu”, care ne-a poruncit să ne iubim aproapele și care ne cere în mod special “nouă și vouă … să credem și să mărturisim același Dumnezeu, deși în moduri diferite (licet diverso modo), să îl preamărim și să îl venerăm în fiecare zi pe Creatorul veacurilor și pe stăpânul acestei lumi “(PL, 148, 451 A). Cum poate fi explicată o astfel de declarație? Răspunsul: prin necunoașterea din acea eră a religiei întemeiate de Mohamed.

În vremea Sfântului Grigorie al VII-lea, Coranul nu fusese încă tradus în limba latină. Acesta este motivul pentru care aspectele de bază ale “credo”-ului islamic nu fuseseră înțelese. Se știa că musulmanii, acei dușmani înfricoșători ai creștinismului, care și-au făcut brusc apariția din deșertul Arabiei în 633 cu o violență cuceritoare, ar da dovadă uneori de un anumit respect pentru Iisus, dar numai ca profet, și pentru Fecioara Maria; că ei credeau într-un singur Dumnezeu, în inspirația Sfintei Scripturi, în Judecată și în viața care va să vie. Prin urmare, ei ar fi putut fi considerați drept o sectă creștină eretică (“secta mohamedană”), lucru echivoc care a fost crezut vreme îndelungată, deoarece, la începutul secolului al XIV-lea, Dante l-a plasat pe Mohamed în iad printre eretici și schismatici (Iadul, XVIII, V. 31 ff.).

Acesta este contextul în care trebuie înțeleasă lauda pe care Grigorie al VII-lea i-a adresat-o emirului: laudă adusă unuia considerat eretic care, cu această ocazie, s-a comportat în mod caritabil, ca și cum adevăratul Dumnezeu, în care [Papa Grigorie] își închipuia că acesta crede, îl mișcase. Astfel, efectiv, se pune problema unui eretic care crede în același Dumnezeu în care credem și noi, dar într-un mod diferit. Cu toate acestea, lauda Sfântului Grigorie al VII-lea adusă emirului nu l-a împiedicat să susțină, într-un mod perfect coerent, ideea unei expediții lansate de toate țările creștine împotriva musulmanilor, menite să-i ajute pe creștinii răsăriteni, atunci când îi amenința exterminarea. Această idee a fost implementată la scurt timp după moartea sa, odată cu prima cruciadă, propovăduită de Urban al II-lea.

Prima traducere în latină a Coranului nu a fost realizată decât în ​​1143, la cincizeci și opt de ani de la moartea Sfântului Grigorie al VII-lea, de către englezul Robert de Chester, din însărcinarea starețului de Cluny, Petru Venerabilul, care i-a adăugat o refutație viguroasă a crezului islamic. În realitate, această traducere a reprezentat un rezumat al Coranului și a continuat, vreme de mai multe secole, să fie singura lui traducere, până în 1698, când Pr. Marracci a realizat traducerea lui critică și completă. În prima jumătate a secolului al XV-lea, Cardinalul de Cusa a pregătit terenul pentru această primă traducere, cu faimosul său studiu critic al Coranului, Cribatio Alcorani. Acesta a precedat cu câțiva ani Bula emisă în octombrie 1458 de către Pius al II-lea (Aeneas Sylvius Piccolomini), în scopul lansării unei cruciade (niciodată realizată) împotriva turcilor care invadaseră Balcanii, după ce capturaseră mai întâi Constantinopolul. În această Bulă, Papa se referea la musulmani ca la discipolii “falsului profet Mohamed”, definiție pe care a reafirmat-o la 12 septembrie 1459 într-un discurs remarcabil pe care l-a ținut în Catedrala din Mantua, unde fusese convocată adunarea însărcinată cu aprobarea cruciadei. În acest discurs, s-a referit din nou la Mohamed ca la un impostor; el a mai spus că dacă sultanul Mehmed nu ar fi oprit, după ce i-a subjugat pe toți principii occidentali, atunci “ar fi distrusă Evanghelia lui Christos și ar fi impusă legea profetului lui mincinos în întreaga lume.”(3) Prin urmare, acest discurs a rectificat fosta percepție și a constituit condamnarea clară și puternică a învățăturii pontificale cu privire la islam și la profetului său. Odată pentru totdeauna, a eliminat echivocul care definea Islamul drept “erezie” creștină.

  • În Nostra Aetate §4 se afirmă:

Cu toate că autoritățile iudeilor și adepții lor l-au dus pe Cristos la moarte (In. 19:6), totuși cele săvârșite în timpul patimii lui nu pot fi imputate nici tuturor evreilor care trăiau pe atunci, fără deosebire, nici evreilor de azi. Deși Biserica este noul popor al lui Dumnezeu, totuși evreii nu trebuie prezentați nici ca respinși de Dumnezeu, nici ca blestemați, ca și cum acest lucru ar decurge din Sfânta Scriptură.

Este necesar să observăm aici încercarea de a limita responsabilitatea pentru deicid la un mic grup de indivizi cvasi-privați, în timp ce Sanhedrinul, autoritatea religioasă supremă, reprezintă tot iudaismul. Prin urmare, în respingerea lui Mesia și a Fiului lui Dumnezeu, el a avut responsabilitatea colectivă pentru religia evreiască și poporul evreu, iar acest lucru este afirmat în mod indiscutabil în Sfânta Scriptură: “Pentru aceasta, Pilat căuta să-L elibereze; iar iudeii strigau zicând: Dacă Îl eliberezi pe Acesta, nu eşti prieten al Cezarului. Oricine se face pe sine împărat este împotriva Cezarului.” (Ioan 19,12); “Și tot poporul a răspuns şi a zis: Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” (Matei 27:25).

De asemenea, este izbitoare afirmația că “evreii nu trebuie prezentați nici ca respinși de Dumnezeu, nici ca blestemați, ca și cum acest lucru ar decurge din Sfânta Scriptură”. Acestei afirmații îi lipsește distincția necesară dintre indivizi și religia evreiască. Dacă subiectul sunt evreii individuali, afirmația este adevărată și este exemplificată de numărul mare de convertiți de la iudaism din toate epocile. Dar dacă subiectul este iudaismul ca religie, afirmația este atât eronată, cât și ilogică: eronată, deoarece contrazice textele evanghelice și învățătura constantă a Bisericii de la originile ei. (Vezi Matei 21:43: “De aceea vă spun că împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei.”) Și este ilogică, pentru că dacă Dumnezeu nu a respins religia evreiască sau poporul evreu în sens religios (ceea ce în timpul lui Iisus era unul și același lucru), atunci Vechiul Testament trebuie privit ca fiind încă valabil, contiguu și concurent cu Noul Testament. Acest lucru, așadar, ar sancționa așteptarea nejustificată a lui Mesia, o speranță încă nutrită de evreii de astăzi! Toate acestea reprezintă o imagine complet falsă a iudaismului și a relației sale cu creștinismul.

  • Declarația inacceptabilă, contrară doctrinei eterne a Bisericii, precum și întregii exegeze catolice, potrivit căreia cărțile din Vechiul Testament clarifică și explică Noul Testament, în timp ce întotdeauna s-a învățat faptul că opusul este adevărat, fără reciprocitate și, prin urmare, că Noul Testament aduce lumină și explică Vechiul Testament. Dei Verbum §16 afirmă:

Așadar, Dumnezeu, inspiratorul și autorul cărților celor două Testamente, a rânduit cu înțelepciune ca Noul Testament să se afle ascuns în cel vechi, iar Vechiul Testament să devină limpede în cel nou. Căci, deși Cristos a încheiat noul legământ în sângele său (cf. Lc 22,20; 1Cor 11,25), totuși cărțile Vechiului Testament, preluate integral în propovăduirea evangheliei, își dobândesc și își manifestă semnificația deplină în Noul Testament (cf. Mt 5,17; Lc 24,27; Rom 16,25-26; 2Cor 3,14-16) [o afirmație adevărată până în acest punct. -Ed.] și, la rândul lor, îl luminează și-l explică. (o afirmație falsă care contrazice ce s-a spus anterior).

Inversarea misiunii catolice în ceea ce-i privește pe membrii altor religii.

Mai degrabă decât să-i îndemne pe credincioși la o energie reînnoită pentru a converti cel mai mare număr de necredincioși posibil prin zmulgerea lor din întunericul în care se află, în Nostra Aetate §2, Conciliul îi îndeamnă pe fiii ei:

În mod prudent și caritabil, prin dialog și colaborare cu cei de alte religii, dând mărturie de credință și de viață creștină, să recunoască, să păstreze și să promoveze bunurile spirituale și morale precum și valorile socio-culturale aflate la aceștia.

Cu alte cuvinte, se spune că [fiii Bisericii] ar trebui să se comporte în așa fel încât budiștii, hindușii, musulmanii și evreii etc. să rămână budiști, hinduși, musulmani și evrei etc. și că [fiii Bisericii] ar trebui chiar să “promoveze” valorile sociale și culturale ale religiilor respective, toate ostile adevărului revelat. Această exortație exprimă un principiu general stabilit de Conciliu pentru “Biserica” ​​care urma să se nască din reformele sale și care se auto-definește drept “Biserica conciliară” (cf. Cardinalului Benelli), un principiu care îi indică “poporului lui Dumnezeu “- preoților și laicilor – atitudinea pe care ar trebui să o aibă față de “frații despărțiți” și față de toți necreștinii. Aceasta și alte exortații pastorale (de exemplu, Lumen Gentium §17; Gaudium et Spes §28; Unitatis Redintegratio §4) constituie o trădare fățișă a poruncii date apostolilor de Iisus Christos Cel Înviat: “Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile” (Matei 28:19), o poruncă care, mutatis mutandis, este valabilă pentru toți credincioșii, în măsura în care aceștia sunt în stare, pentru că fiecare credincios, ca miles Christi, trebuie să dea mărturie de credință conform faptelor de milostivire trupească și spirituală.

Cum ar putea fi surprins cineva de faptul că aplicarea acestei exortații mortale a avut drept rezultat că sute de mii de catolici au devenit deja budiști sau musulmani, în timp ce convertirile budiștilor sau musulmanilor la catolicism sunt practic inexistente? Cum ar putea cineva să nege că această exortație este una dintre dovezile factuale potrivit cărora criza post-conciliară își are rădăcinile în doctrinele false care au infiltrat textele Conciliului?

10) Erori privind politica, comunitatea politică și relațiile dintre biserică și stat

  • O idee ne-catolică a “vieții politice” care pare să se conformeze principiului secular al umanității. Gaudium et Spes §73 afirmă:

Pentru a instaura o viață politică realmente umană, nimic nu este mai important decât dezvoltarea simțului lăuntric de dreptate, de bunătate, de slujire a binelui comun și întărirea convingerilor fundamentale asupra adevăratei naturi a comunității politice și asupra scopului, a dreptei exercitări și a limitelor autorității publice.

Evident, textul nu are de-a face cu “viața politică” marcată de valorile creștine, ci cu “viața politică” marcată de valorile umane, adică de valori caracterizate în general de “un simț interior al dreptății, un serviciu pentru binele comun.” De fapt, în această schemă, nu este vorba de intelect și voință ce aderă la principiile “dreptății”, “carității” și “slujirii” bazate pe adevărul revelat, principii prezentate în mod obiectiv de Dumnezeu și propovăduite de Biserică de-a lungul secolelor, și care necesită aderarea noastră la ele. Mai degrabă, aceasta este o chestiune ce ține de valori, care se limitează doar la un “simț interior” (interiororem … sensum) pe care subiectul îl poate avea în privința acestor valori, astfel încât acestea se bazează, în consecință, pe subiect, pe opiniile sale: ideea subiectivistă a “vieții politice”, a practicii în general, sau a ortopracticii (a comportamentului corect). Complet străine de catolicism, și chiar total contrare lui, acestea sunt idei tipice gândirii moderne.

  • Definiția “adevăratei naturi a comunității politice” care trebuie să contribuie la instalarea unei “vieți politice cu adevărat umane” (GS §73, cit.) se situează în aceeași perspectivă marcată de secularism și imanentism și nu este catolică. De fapt, nu definește ce este, în sine, o “comunitate politică”, ci doar afirmă că aceasta există “ca o funcție a binelui comun”. Gaudium et Spes §74 stabilește relația dintre cele două:

Oamenii, familiile și diferitele grupuri, toți cei care constituie comunitatea civilă, sunt conștienți că nu sunt în stare să realizeze singuri o viață pe deplin umană și își dau seama de necesitatea unei comunități mai mari în care toți își unesc zilnic puterile în vederea înfăptuirii tot mai desăvârșite a binelui comun. De aceea, ei formează tipuri diferite de comunitate politică.

Este oare aceasta o idee despre binele comun în armonie cu învățătura tradițională a Bisericii? Nu, deoarece această concepție identifică binele comun cu “condițiile vieții sociale” care permit “realizarea” individuală și colectivă care nu au nicio legătură cu supranaturalul. Aceasta este o eroare doctrinară, deoarece Biserica a insistat mereu asupra faptului că urmărirea binelui temporal comun, deși se bucură de o anumită autonomie, trebuie, cu toate acestea, să fie îndreptată întotdeauna spre urmărirea “celui mai mare bine”, care este, pentru toți, mântuirea și viziunea beatifică. În Immortale Dei, Leon al XIII-lea, declară:

În timp ce favorizează prosperitatea publică, societatea civilă … trebuie să se îngrijească de bunăstarea cetățenilor nu numai opunându-se oricărui obstacol, ci și prin asigurarea tuturor mijloacelor posibile în vederea urmăririi și dobândirii acestui bun suprem și imutabil, la care aspiră. Primul dintre aceste mijloace constă în respectul față de sfânta și inviolabila practică a religiei, ale cărei acțiuni corecte îl unesc pe om cu Dumnezeu.(4)

Dimpotrivă, “realizarea” despre care vorbește Conciliul are de-a face cu valorile umane și nu cu cele creștine. De asemenea, existența autorității care prezidează în realizarea binelui comun este justificată , dar cu o singură rezervă: ea nu trebuie să-și exercite funcția “într-un mod mecanic [?], nici despotic, ci acționând, în primul rând, ca o forță morală bazată pe libertate și pe conștiința responsabilității “(GS §74). Aceasta înseamnă că există o rezervă în favoarea democrației, exprimată în accentul pus pe “libertate” și pe “conștiința responsabilității” înțelese ca valori determinante ale autorității care prezidează în exercitarea puterii sale.

Numai după ce face această clarificare, textul conciliar amintește de [pasajul din] Rom. 13:1-5, care stabilește originea divină a întregii autorități constituite. Dar textul invocă acest pasaj, deformându-l și inversându-l, deoarece afirmă: “Este evident, așadar, că comunitatea politică și autoritatea publică își găsesc temeiul în natura umană și, ca atare, aparțin de ordinea prestabilită de Dumnezeu” (GS §74). Distorsiunea și chiar inversiunea se găsesc în afirmația că “comunitatea politică” și autoritatea își găsesc temeiul în “natura umană” și, astfel, (ideoque) “aparțin de ordinea prestabilită [praefinitum] de Dumnezeu”. Aceasta înseamnă a-l pune pe om înaintea lui Dumnezeu și a-l considera drept “temei” în “natura umană” al comunității politice de tip democratic (deoarece aceasta este întemeiată pe “libertate” și pe o “conștiință a responsabilității“). Aceasta este, așadar, o condiție substanțială a “apartenenței” [omului] la ordinea fixată de Dumnezeu. Dar, în această privință, nu există nici urmă de ideea apostolului neamurilor conform căreia Duhul Sfânt ne învață că toată “potestas” vine de la Dumnezeu, din care întregul guvern își i-a forma și care își are “temeiul” în natura umană, în natura umană coruptă de păcatul strămoșesc și, astfel, este întotdeauna nevoie de sabia puterii civile pentru a o înfrâna.

  • Explicația obscură că:

Mai decurge de aici și faptul că exercitarea autorității politice, fie înlăuntrul comunității ca atare, fie în cadrul organismelor ce reprezintă statul, trebuie să se desfășoare totdeauna în limitele ordinii morale, în vederea binelui comun – un bine comun conceput în mod dinamic – în conformitate cu o ordine juridică stabilită sau urmând a se stabili. Atunci cetățenii sunt obligați în conștiință la supunere. (GS §74)

Aceasta este o declarație obscură, deoarece nu precizează la ce fel de “moralitate” se referă. De asemenea, este imposibil să înțelegem ce înseamnă “binele comun conceput în mod dinamic”. Acest dinamism este calitatea atât de mult dorită ca fundal al mitului progresului, al creșterii și extinderii activității umane în univers, pe scurt, al valorilor epocii, dar nu și al valorilor catolice.

  • Un tip de individ ideal pe care trebuie să-l „formeze“ așa-numita “comunitate politică”. Acest lucru nu este deloc catolic, deoarece, după cum explică Gaudium et Spes în articolul 74:

Cât despre modalitățile concrete prin care o comunitate politică își organizează structura și buna exercitare a autorității publice, ele pot fi diverse, după natura fiecărui popor și evoluția istoriei. Ele însă trebuie întotdeauna să slujească formării unui om educat, pașnic și binefăcător față de toți, în folosul întregii familii umane.

Să comparăm acest portret cu cel al francmasonului perfect, așa cum apare el într-una dintre numeroasele Constituții ale Ordinului:

Masonul este un supus pașnic al puterilor civile, acolo unde locuiește și lucrează, iar el nu trebuie să se implice niciodată în planuri sau conspirații împotriva păcii publice sau al binelui națiunii, și nici să nu-și asculte superiorul. (Grand Loge des Sept Provinces Unies des Pays-Bas, S’Gravenhage, 1761, într-o anexă a lucrării lui G. Fay, La Franc-maçonnerie et la revolution intellectuelle du XVIII siècle, al cărui articol 43 îi invită pe creștini să se comporte ca “cetățeni ai lumii.”, cf §17.5).

  • O definiție a iubirii de țară mai consonantă cu sensul pe care i-l dă umanitarianismul și frăția masonică decât cu sensul pe care i-l atribuie catolicismul tradițional:

Cetățenii să cultive cu generozitate și fidelitate dragostea față de patrie, însă fără îngustime de spirit, ci în așa fel încât să aibă întotdeauna în vedere binele întregii familii umane care reunește, prin diferite legături, rase, popoare și națiuni. (GS §75)

Tradiția catolică nu a văzut niciodată în “familia umană” vreo valoare superioară celei inerente în societățile și națiunile creștine, care, dimpotrivă, trebuie apărată – uneori prin mijloace militare – de asaltul unei lumi ostile lui Christos (de exemplu, în cazul expansiunii islamice în Europa).

  • Un tip ideal de politician (cel care exercită “cea mai onorabilă artă a politicii”), care nu are nimic catolic, deoarece acesta este doar stereotipul politic democratic atât al trecutului, cât și al prezentului:

Aceia care sunt sau pot deveni capabili să exercite arta foarte dificilă, dar atât de nobilă, a politicii, să se pregătească și să se străduiască să o exercite fără a se preocupa de vreun interes personal sau avantaj material. Să lupte cu integritate și înțelepciune împotriva nedreptății și a oprimării, a dominației arbitrare și a intoleranței unui singur om sau partid politic; să se dedice binelui tuturor cu sinceritate și echitate, mai mult, cu iubirea și tăria cerute de viața politică. (Gaudium et Spes §75)

Acesta este un portret siropos și retoric, generic și banal. Este complet lipsit de calitățile fundamentale proprii oricărui om de stat catolic, după cum ar trebui să-l definească spiritul unui Conciliu ecumenic: angajament în numele apărării și afirmării religiei catolice și a moralității propovăduite de religia catolică.

Ideea că independența “comunității politice” este de așa natură încât exclude, chiar indirect, întreaga subordonare față de Biserică. Potrivit GS §76:

Comunitatea politică și Biserica sunt independente și autonome una față de alta pe terenul propriu. Însă ambele, deși din puncte de vedere diferite, sunt în slujba chemării personale și sociale a acelorași oameni. Ele își vor exercita acest serviciu în folosul tuturor cu atât mai mare eficacitate cu cât amândouă vor cultiva mai mult o cooperare reciprocă sănătoasă, ținând seama și de împrejurările de timp și de loc. Într-adevăr, omul nu este limitat numai la orizontul pământesc, ci, trăind în istoria umană, își păstrează integral chemarea veșnică.

Dacă este just să se afirme, într-un mod general, că “pe terenul propriu, Biserica și comunitatea politică sunt independente și autonome una față de alta”, deoarece, din punct de vedere al organizării, ele au structuri independente (cf. Immortale Dei, Denzinger, 1866), pe de altă parte, este greșit să afirmăm că tot ceea ce au ele în comun este faptul că “servesc” o vocație generică “personală și socială a acelorași oameni”, care ar trebui să le determine să caute “o cooperare reciprocă sănătoasă, în funcție de împrejurările de timp și de loc” – cu alte cuvinte, în funcție de un simplu criteriu de oportunitate.

Această doctrină contrazice toate învățăturile anterioare, care au afirmat întotdeauna primatul Bisericii, în măsura în care ea este o societas perfecta, deasupra societății civile sau a așa-numitei “comunități politice” și, prin urmare, are potestas indirecta (putere indirectă) asupra societățiii. În privința scopului lui, acest primat este justificat de subordonărea necesară a binelui vremelnic comun, spre care tinde “comunitatea politică”, față de binele suprem pe care îl urmărește Biserica. Dar scopul pe care Conciliul Vatican II i-l atribuie Bisericii este unul pământesc. Prin urmare, acest scop nu este, în sine, altul decât cel al “comunității politice”, așa cum apare el în GS §76, unde, citând Lumen Gentium §13, se repetă că Biserica “încurajează și își însușește, în măsura în care sunt bune, abilitatea, resursele și obiceiurile fiecărui popor. Asumându-le, ea le purifică, le întărește și le înnobilează”.

“Colaborarea sănătoasă” a “comunității politice” cu Biserica Catolică nu poate fi lăsată la cheremul împrejurărilor, și nici nu poate fi o funcție a valorilor așa-numite “umane”. Dimpotrivă, este necesar să reafirmăm că această “colaborare” este o datorie pentru state, deoarece acestea au obligația de a apăra singura religie adevărată, revelată și de a realiza domnia socială al lui Christos prin întipărirea valorilor catolice în binele comun. De asemenea, trebuie remarcat faptul că doctrina falsă a independenței și separării dintre “comunitatea politică” și Biserică a fost deja condamnată de către Pius al IX-lea în propozițiunea 55 a Syllabusului, precum și de către Sfântul Pius al X-lea în Enciclica Pascendi, împotriva modernismului.

Sursa: aici

  1. Sursa citatelor din documentele Conciliului Vatican II: www.magisteriu.ro ↩︎
  2. Cf. R. Arnaldez, Jesus, fils de Marie, Prophete de I’lslam (Iisus, Fiul Mariei, Profet al Islamului), (Paris, 1980), pp.11-22, 129-141. ↩︎
  3. Cf. C. DeFrede, La premiere traduction italienne du Coran (Prima traducere în italiană a Coranului), (Napoli, 1967); F. Babinger, Mohamed le conquerant (Mohammed cuceritorul), 1947. ↩︎
  4. Leon al XIII-lea, Immortale Dei, 1 noiembrie 1885, și Sf. Thomas De Reg. Princ. I, XV. ↩︎
%d bloggers like this: