John Vennari: “Papa Martini”

Un articol care nu și-a pierdut nimic din actualitate, deși a apărut inițial în 2013. Autorul articolului, publicat în Catholic Family News, este regretatul John Vennari (1958-2017), vreme de douăzeci de ani editor al acestei reviste absolut excepționale.

Traducerea în limba română ne aparține.


“Italia îi dă onorul Cardinalului liberal Martini, care dorea ca Biserica Catolică să se schimbe”.

Acesta este titlul unui articol publicat în Boston Globe la 4 septembrie 2012, la moartea Cardinalului Carlo Maria Martini. Presa mondială l-a eulogizat la unison pe fostul Arhiepiscop de Milano, considerat cândva a fi un candidat la pontificat.

Așa cum se întâmplă adesea, presa l-a iubit pe Martini, dar nu din cauza atașamentului său față de credința catolică a tuturor timpurilor, ci datorită îndrăznelii sale de a o ataca.

Mass-media l-a lăudat pe Martini ca pe un “gânditor deschis la minte”, unul care “a atins o coardă originală în ceea ce privește problemele Bisericii”(1)

Care sunt câteva dintre cele mai radicale idei ale lui Martini?

În ultimul său interviu, care Martini a cerut să nu fie publicat decât după moartea sa, acesta spunea că Biserica Catolică este “cu 200 de ani în urma vremurilor”.

Martini continuă: “Cultura noastră a îmbătrânit, bisericile și mănăstirile noastre sunt mari și goale, aparatul birocratic al Bisericii este în expansiune, riturile și veșmintele noastre sunt pompoase.

Martini a încurajat admiterea catolicilor divorțați și recăsătoriți la Sfânta Împărtășanie, pronunțându-se împotriva a ceea ce el numea “discriminare”.(2)

În cartea sa, “Conversații nocturne cu Cardinalul Martini” (“Night Conversations with Cardinal Martini”), publicată în 2010, Martini insista că “Nu-l poți face pe Dumnezeu un Dumnezeu catolic. Dumnezeu se situează dincolo de toate barierele și limitele pe care le creăm noi.”(3)

În aceeași carte, referindu-se la dialogul cu ne-catolicii, Cardinalul Martini declara că odată ce ajungi să vorbești deschis cu membrii diferitelor altor religii, “Te vei chiar bucura că celălalt este protestant sau musulman”.(4)

Martini considera că disidența episcopilor germani și austrieci de la Humanae Vitae “indică o direcție pe care am putea-o promova astăzi”.(5)

Martini chema la o abordare mai colegială și mai sinodală a guvernării Bisericii.(6)

În 2007, “când Sfânta Liturghie Tridentină din secolul al XVI-lea a fost introdusă ca opțiune în bisericile romano-catolice, Martini declara că refuză să o celebreze”.(7)

Cu toate acestea, cu prilejul aniversării unui an de la moartea Cardinalului Martini, Papa Francisc îl lăuda public ca pe un “părinte al întregii Biserici”.

Mai mult, Papa Francisc l-a numit pe Martini o “figură profetică” și “un om al discernământului și păcii.”(8)

La fel, în interviul său de tristă faimă cu editorul ateu al ziarului La Repubblica, Eugenio Scalfari, Francisc vorbea despre Cardinalul Martini ca despre “cineva care îmi este foarte drag și mie și, de asemenea, și dumneavoastră”.(9)

Comentatori optimiști afirmă că trebuie “să-l citim pe Francisc prin Benedict”. Acest lucru ar putea fi adevărat, în parte. Dar pare a fi mai corect “să-l citim pe Francisc prin Martini”, din moment ce Francisc pare să urmeze programul progresivist trasat de radicalul cardinal italian.

În Chiesa, Sandro Magister îl identifica pe Francisc ca “Papa Martini” și, de asemenea, ca “Un vis împlinit” al aripii progresiviste a Bisericii post-conciliare.(10)

În aceeași ordine de idei, Hans Küng nu avea nimic în afară de aplauze pentru ultimul document al Papei Francisc, declarând că:

”În exortația sa apostolică, Evangelii Gaudium, Papa Francisc … se declară clar în favoarea reformei Bisericii ‘la toate nivelele’. El pledează specific în favoarea reformelor structurale – adică, în favoarea decentralizării către diecezele și comunitățile locale, a reformei oficiului papal, a unui rol sporit al laicilor, și împotriva clericalismului excesiv, în favoarea unei prezențe mai puternice a femeilor în Biserică, înainte de toate în organele ei cu putere de decizie. Și se exprimă la fel de clar și în favoarea ecumenismului și dialogului inter-religios, în special cu iudaismul și islamul.”(11)

Toate acestea, și încă și mai multe cauze radicale, au fost promovate de Cardinalul Carlo Maria Martini.

Dacă ne readucem în memorie câteva dintre cuvintele și acțiunile Papei Francisc, nu vom avea încotro decât să observăm că acesta urmează traiectoria Cardinalului Martini. Nu este lipsit de semnificație faptul că la Conclavul din 2005, care l-a ales ca Papă pe Ratzinger, Cardinalul Bergoglio nu numai că a fost principalul contra-candidat, ci “voturile suporterilor lui Martini, ca și altele, au convers la acea vreme tocmai în favoarea lui Bergoglio. Opt ani mai târziu, în martie 2013, tot ‘martinienii’ au fost cei care să susțină alegerea lui Bergoglio ca Papă. De data aceasta, cu succes”.(12)

De multă vreme, Bergoglio a fost considerat “candidatul Martini”, care va ajunge să fie “Papa Martini”. De unde și titlul celebrator al unui articol apărut în National Catholic Reporter și semnat de Thomas C. Fox: “Visul Cardinalului Martini: Biserica lui Francisc”.(13)

Convergența dintre Martini și Bergoglio

Trei domenii inițiale în care Papa Francisc pare să-l reflecte pe Martini sunt modul în care acesta tratează homosexualitatea, declarația lui că Dumnezeu nu ar trebui să fie considerat un “Dumnezeu catolic” și discuția curentă despre posibilitatea de a le permite divorțaților recăsătoriți accesul la Sfânta Euharistie.

Există și alte puncte de convergență între cei doi, pe care le vom discuta luna viitoare, împreună cu o altă similitudine între Bergoglio și Martini. Din când în când, ambii fac declarații cu care un catolic tradițional ar fi de acord.

Dar, deocamdată, ne vom concentra asupra punctelor menționate mai sus.

Homosexualitatea

În Conversații nocturne, Cardinalul Martini declară:

”Știu că există cupluri homosexuale, oameni foarte respectați și cu înclinații publice. Nu mi s-a cerut niciodată, și nici nu mi-ar trece vreodată prin cap, să-i judec“.(14)

La fel, Papa Francisc le spunea reporterilor în timpul zborului retur de la Rio de Janeiro:

“Dacă cineva este gay și îl caută pe Domnul și are bunăvoință, cine sunt eu să judec?(15)

Orice moralist catolic competent va observa numaidecât răspunsul în revers la această întrebare. Judecata “mea” personală despre dispoziția subiectivă a unei persoane nu este primul lucru care ar trebui discutat, ci mai degrabă moralitatea obiectivă a actului respectiv. Atât Bergoglio, cât și Martini creează o impresie greșită despre învățătura catolică din domeniul moralei, când încep cu aspectul subiectiv, în locul celui obiectiv.

Niciunul dintre cei doi prelați ai noștri nu încep prin a declara că actele homosexuale reprezintă un rău intrinsec; că nu există niciun fel de circumstanțe care ar putea justifica vreodată actele homosexuale; că un act sexual între persoane de același sex reprezintă un păcat grav contra naturii, un păcat grav împotriva lui Dumnezeu, un păcat de moarte care trimite sufletele respective, dacă nu se căiesc, în iad pe vecie, și că acesta este unul dintre cele patru păcate strigătoare la cer.

Odată stabilită ordinea obiectivă, de-abia atunci și doar atunci putem trece la aspectul subiectiv. Cum stau lucrurile cu un suflet care se luptă cu aceste ispite și încearcă să le depășească? Într-un asemenea caz, oricine se luptă cu ispitele la păcat grav are dreptul la rugăciunile și ajutorul nostru, pentru a-și putea depăși înclinația imorală. Nu poate fi explicată problema homosexualității fără “a mă insera pe mine”?, “Nu mi-ar trece prin cap să-i judec”; “cine sunt eu să judec?

Mai mult chiar, declarații de genul “cine sunt eu să judec?” fac jocul dușmanilor Bisericii, care pretind necontenit că Biserica i-ar judeca, în mod excesiv, pe homosexuali.

În ceea ce-l privește pe Bergoglio, cea mai caritabilă observație pe care o putem face este că el este omul declarațiilor neglijente, un lucru de pe acum recunoscut universal de către oricine gândește clar (inclusiv ne-catolicii văd acest lucru).

Dar în ceea ce-l privește pe Martini, se pare că declarația lui “nu mi-ar trece niciodată prin cap să-i judec” reprezintă o încercare subtilă de a submina doctrina catolică despre homosexualitate.

Acest lucru ajunge să fie evident, când citim comentariile lui Martini despre homosexualitate din “Conversații nocturne”, pe care le reproducem integral.

După ce declară că “Nu mi-ar trece vreodată prin cap să-i judec”, Martini continuă:

”Biblia judecă homosexualitatea cu cuvinte grele. Fundalul acestei practici problematice este lumea antică, în care oamenii aveau, pe lângă familiile lor, iubiți băieți, iubiți de sex masculin. Alexandru cel Mare este un exemplu faimos. Biblia vrea să protejeze familia, soția și spațiul copiilor.”

Fiți atenți ce face aici Martini! El nu vorbește niciodată despre caracterul obiectiv-păcătos al actului în cauză, ci pretinde că Biblia se referă la homosexualitate doar ca la un fel de nedreptate față de soția și copiii unui bărbat care se dedă la acte homosexuale. Din nou, moralitatea este mutată din planul teocentric, în domeniul omenesc. Și cum rămâne cu homosexualii neînsurați? Lor le este oare permisă homosexualitatea, din moment ce ea nu invadează “spațiul altcuiva”?

Martini continuă: “În Biserica ortodoxă, [homosexualitatea] este considerată o abominație. În bieserica protestantă, ea este tratată într-un mod mai liberal; există cupluri homosexuale chiar și în ministeriu; acestora li se permite să slujească, cu condiția să nu promoveze homosexualitatea. Suntem conștienți de testele cruciale în această privință din biserica anglicană. În iudaism, ortodocșii interzic cu strictețe homosexualitatea; în iudaismul reformat, există anumite sinagogi care sunt în favoarea homosexualității”.

Încă o dată, Martini mută accentul de pe natura obiectivă a actului, pe o trecere în revistă a ceea ce au de spus religiile ne-catolice pe această temă, lucru lipsit de orice valoare pentru prezenta discuție. Martini pune accentul pe o abordare ecumenică și colegială, mai degrabă decât pe una bazată pe adevărul obiectiv și pe moralitatea catolică tradițională.

Martini continuă:

Ne croim drumul prin această diversitate. Dar grija cea mai mare a Sfintei Scripturi este protecția familiei și a unui spațiu sănătos pentru copii – ceva ce acum se poate observa la cuplurile homosexuale“.

Ce face [aici] Martini? Mută, în mod eronat, accentul de pe relația dintre sufletul homosexualului cu Dumnezeu, pe relația homosexualului cu soția și familia lui, un lucru important, dar secundar. De asemenea, el strecoară și aserțiunea aparent pozitivă că cuplurile homosexuale ar oferi “un spațiu sănătos pentru copii“.

De asemenea, acesta insinuează, prin modul în care își structurează argumentația, că Biserica Catolică ar trebui să ia în considerare diversele atitudini ale falselor religii atunci când ele își elaborează propria învățătură în această privință, “croindu-ne drumul prin această diversitate”, implicând că toate aceste puncte de vedere “diverse” ar avea valoare.

Martini continuă: “În consecință, înclin spre o ierarhie a valorilor în aceste chestiuni, și nu către egalitate. Am spus acum mai mult decât ar fi fost cazul. Haideți să înaintăm împreună, cu respect, pe diferitele căi. Am menționat deja limitele impuse de Biblie”.(16)

Dar limitele “biblice”, după Martini, par să le interzică homosexualitatea doar bărbaților care sunt soți și tați.

Aceasta pare să fie una dintre tacticile standard ale lui Martini. El nu afirmă că o anumită învățătură catolică este greșită, dar nici nu afirmă că ea este corectă. După care tratează tema la nesfârșit, cu o puzderie de cuvinte, cititorul fiind condus astfel la o poziție liberală.

Mai departe, Cardinalul Martini vorbește despre compasiunea pe care preotul ar trebui s-o aibă pentru oricine se luptă cu această “orientare sexuală”. Până aici, totul în regulă. Dar, mai apoi, vorbește despre un tânăr pe care l-a cunoscut, a cărui homosexualitate era o “povară” care îl făcea să se “rușineze”.

Ciudat, Martini nu se referă la lupta tânărului în termeni de păcat care trebuie învins, ci ne spune doar că trebuie “să-l ajutăm”. Și, la fel ca psihologul căruia tânărul i s-a mărturisit în cele din urmă, și noi trebuie “să-l ascultăm și să-l încurajăm”.(17) Martini nu clarifică dacă tânărul încerca să se dezbare de practica homosexuală, sau doar încerca pur și simplu să învețe să-și accepte orientarea. Martini nu ne dă răspunsul. După cum el nu se referă niciodată la actele homosexuale ca fiind păcătoase.

Aceasta nu este singura ocazie cu care fostul Arhiepiscop de Milano avansează idei problematice despre homosexualitate.

În cartea sa din 2012, “Credere e conoscere: (A crede și a cunoaște), Cardinalul Martini își prezintă propria direcție în ceea ce privește uniunile civile homosexuale.

”Nu sunt de acord cu pozițiile celor din Biserică, care se leagă de uniunile civile”, zice Martini. “Nu este rău ca, în loc de sex ocazional între bărbați, doi oameni să aibă o anumită stabilitate”, iar “statul i-ar putea recunoaște”.

Scriind la vremea apariției acestei cărți, John Henry Westen ne avertiza:

”Cardinalul Martini zice că poate chiar să înțeleagă (chiar dacă nu și să aprobe, neapărat) paradele ‘gay’. El zice că este de acord cu promovarea căsătoriei tradiționale de către Biserica Catolică, întru stabilitatea speciei umane, însă adaugă că ‘nu este corect să dai glas oricărui fel de discriminare față de alte tipuri de uniuni'”.(18)

Cu astfel de declarații venite de la un om extrem de respectat de iezuiții moderni ca expert biblic și lider eroic, să se mai mire cineva că în rândurile preoțimii iezuite de astăzi bântuie homosexualitatea? Că colegiile și universitățile iezuite din ziua de azi au o atitudine favorabilă vis-a-vis de homosexualitate? Că președinții din ziua de azi ai colegiilor iezuite sunt porecliți “Galery Owners” [proprietari de galerie – n.t.], așa cum sunt porecliți și homosexualii?(19)

Iată și întrebarea cea mai importantă dintre toate: De ce l-ar lăuda vreun catolic care gândește corect pe Cardinalul Martini ca pe “o figură profetică” și un “părinte al întregii Biserici”?

Dumnezeu “nu este catolic”?

Un alt punct tulburător de intersecție între Martini și Bergoglio este afirmația lor că Dumnezeu nu este catolic.

După cum l-am citat mai sus, Martini afirmă în Conversații nocturne:

Nu-l poți face pe Dumnezeu un Dumnezeu catolic. Dumnezeu se situează dincolo de barierele și limitele pe care le creăm noi.(20)

La fel, și Papa Francisc spunea în interviul lui cu La Repubblica:

”Cred în Dumnezeu, nu într-un Dumnezeu catolic, [căci] nu există un Dumnezeu catolic, există Dumnezeu și eu cred în Iisus Christos, întruparea lui. Iisus este învățătorul și păstorul meu, dar Dumnezeu, Tatăl, Abba, este lumina și Creatorul”.(21)

“Nu într-un Dumnezeu catolic”?

În vremuri mai normale, un copil de opt ani și-ar fi picat examenul de dinaintea primei Sfintei Împărtășanii doar pentru că ar fi afirmat una ca asta.

E greu să ne dăm seama ce vor să spună prelații cu astfel de declarații, dar putem încerca o descifrare educată, în lumina orientării ecumenice actuale. Prelații cu tendințe moderniste, ca Martini și Bergoglio, ar considera că ai da dovadă de triumfalism, dacă ai afirma că Biserica Catolică este singura Biserică adevărată. Probabil că de pe acum au evoluat până în punctul în care ar considera triumfalist să consideri că Dumnezeu este un Dumnezeu catolic, sau, ca să formulăm mai precis, că singurul Dumnezeu adevărat ESTE Dumnezeul catolicismului?

Afirmația lui Martini/Bergoglio distruge unitatea Revelației Divine. La urma urmei, Revelația Divină reprezintă un adevăr coerent, și nu fragmente separate agățate unul de altul. Contrar afirmației lui Martini, nu noi suntem cei care să-I impună lui Dumnezeu “bariere și limite”, ci Dumnezeu ne învață despre El Însuși prin întreaga Lui Revelație.

Căci ce este Dumnezeul cel adevărat, dacă nu Cel “atotputernic, veșnic, imens, incomprehensibil, infinit în intelect și voință și în toate perfecțiunile”, Cel “singular, substanță spirituală simplă în întregime și imutabilă”, împreună cu toate celelalte atribute divine definite de [Conciliul de la] Vatican?(22)

Și Cine este acest Dumnezeu, dacă nu Dumnezeul Triun, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt?

Și cine este Iisus Christos, dacă nu cea de A Doua Persoană a Preasfintei Treimi, care S-a întrupat, a murit pe Cruce pentru Mântuirea noastră, și a întemeiat ecclesia pentru a ne învăța, a guverna, a sanctifica și a-I sluji Tatălui în Numele Lui?

Și ce este ecclesia, dacă nu singura unitate socială întemeiată de Christos întru Mântuire, Trupul Mistic al lui Christos?

Și cum se numește această singură unitate socială întemeiată de Christos, în afara căreia nu există Mântuire? Biserica Catolică.

Așadar, singurul Dumnezeu adevărat este Dumnezeul catolicismului; sau, ca să folosim terminologia lor, un “Dumnezeu catolic”.

De ce se agită Cardinalul Martini și Papa Francisc să le spună jurnaliștilor că “Nu există un Dumnezeu catolic”? Acesta este un lucru îngrijorător, căci doar cei aflați într-o stare de spirit ne-catolică L-ar putea considera pe Dumnezeu drept altceva decât Dumnezeul catolicismului: “Un Domn, o Credință, un Botez” (Efeseni 4). Doar ne-catolicii se roagă unui Dumnezeu ne-catolic. Iar dacă Martini și Bergoglio nu doresc să creeze confuzie sau să fie înțeleși greșit, atunci de ce insistă să facă declarații nechibzuite în fața presei mondiale?

Este oare Dumnezeu un fel de spirit nedefinit – o ‘forță’ nebuloasă – căreia îi putem impune orice formă dorim? Nu este oare aceasta un fel de abordare kantiană a lui Dumnezeu, care nu pornește de la realitatea obiectivă despre Cine și ce este Dumnezeu, ci mai degrabă de la viziunea noastră subiectivă despre El? Au oare protestanții propriul lor Christos, care nu a întemeiat o Biserică? Au oare evreii, musulmanii și hindușii propriul lor Dumnezeu, care nu este o Treime, în care Iisus Christos nu își are locul? Este cumva acest dumnezeu ne-catolic un fel de zeitate masonică, care s-ar situa, pasămite, deasupra tuturor religiilor?

Nu-L putem separa pe Christos de Biserică, așa cum fac protestanții. Nu-L putem separa pe Christos de Dumnezeire, așa cum fac evreii, musulmanii, hindușii și religiile păgâne. Nu-L putem separa pe Christos de unitatea deplină a Revelației Divine, care nu poate fi găsită decât în adevărata ecclesia.

Așadar, a afirma că Dumnezeu nu este un “Dumnezeu catolic”, a da impresia că Dumnezeu ar putea fi oricine altcineva decât Dumnezeul unicei Biserici a lui Christos, înseamnă să-L desparți pe Christos de Revealația Divină integrală. Aceasta nu este doar o crimă minoră, din moment ce Sf. Ioan ne avertizează: “Și orice duh, care nu mărturisește pe Iisus Christos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist” (1 Ioan 4:3).

Într-adevăr, dezorientarea diabolică a ierarhiei superioare, despre care ne prevenea Sora Lucia de la Fatima, nu a arătat niciodată mai diabolică.

Sfânta Împărătșanie pentru divorțații recăsătoriți

Cardinalul Martini era în favoarea unei noi abordări care să deschidă calea admiterii la Sfânta Împărtășanie a catolicilor divorțați și recăsătoriți.

Repetând mai întâi faptul că “Biserica reafirmă indisolubilitatea căsătoriei”, Martini prezintă mai apoi o poveste emoționantă, cu ajutorul căreia pledează în favoarea unor noi reglementări: “De pildă, o femeie este abandonată de soțul ei și își găsește un nou tovarăș, care are grijă de ea și de cei trei copii ai ei. Această de-a doua iubire reușește. Dacă această familie este discriminată, în acest fel nu doar mama, ci și copiii ar fi separați [de Biserică]. Dacă părinții se simt ca și cum ar fi în afara Bisericii și nu se simt sprijiniți de ea, Biserica va pierde generațiile viitoare”.(23)

Înainte de toate, cineva ar trebui să-i reamintească lui Martini despre principiul moral fundamental că nu putem comite un rău (Împărtășanie sacrilegioasă) pentru a ajunge la un rezultat bun.

În timp ce simpatizăm cu oricine se află într-o situație dificilă, discuția despre doctrina și morala catolică trebuie să pornească întotdeauna de la adevărul obiectiv, și nu de la cazurile dificile. Trebuie să reafirmăm adevărul despre indisolubilitatea căsătoriei, despre imposibilitatea ca vreo autoritate omenească să dizolve ceea ce Dumnezeu a împreunat, precum și adevărul, declarat de către Însuși Domnul nostru, că cei pe care Dumnezeu i-a unit printr-o căsătorie sacramentală validă nu pot divorța și nu se pot recăsători.(24) Oricine ar proceda astfel ar comite adulter (Luca 16:18), un păcat de moarte care exlude individul în cauză de la recepția Euharistiei, în cazul în care nu s-a spovedit și nu și-a schimbat viața în prealabil.

Este imposibil ca adevărul în aceste privințe să fie schimbat de Cardinalul Martini, sau de orice alt prelat, indiferent de rangul lui.

Cu toate acestea, sub Papa Francisc, un auto-declarat entuziast al lui Martini, se vorbește dintr-o dată despre o “nouă abordare”, încă nespecificată, care să le permită divorțaților recăsătoriți accesul la Euharistie.

În prezent, episcopii germani cântăresc directive care să permită această nouă practică. Ei pretind că Papa Francisc a deschis această posibilitate în interviul pe care l-a acordat în august în timpul zborului retur de la Rio de Janeiro. De asemenea, episcopii revendică autoritatea de a promulga aceste noi directive, pe baza [documentului] Evangelii gaudium al lui Francisc, care, potrivit interpretării lor, indică faptul că aceste chestiuni pot fi decise local, la nivelul conferințelor episcopale naționale.(25)

Cardinalul Walter Kasper a declarat deja, pentru revista Die Zeit, că divorțaților recăsătoriți li se va permite în curând să primească Sacramentele (Euharistia).(26)

La fel, Sinodul Extraordinar al Episcopilor, care urmează să aibă loc în Octombrie, va dezbate dacă divorțații recăsătoriți ar putea să primească Sfânta Împărtășanie. Arhiepiscopul Lorenzo Baldisseri, proaspăt-numitul Secretar General al Sinodului Episcopilor, spunea că subiectul va fi discutat “fără tabu-uri”. Baldisseri făcea aluzie și la faptul că Sinodul ar putea găsi o soluție, luând în considerare practica Bisericii Ortodoxe, care permite recăsătoria în anumite situații.(27)

Ostilitățile au început deja, iar Arhiepiscopul Gerhard Müller, Prefectul Congregației pentru Doctrina Credinței, a reafirmat învățătura Bisericii care interzice accesul la Sacramente al catolicilor [divorțați și recăsătoriți] în lipsa unei anulări prealabile. Müller spunea într-un articol din 22 octombrie publicat în L’Osservatore Romano“întreaga iconomie sacramentală” ar putea fi dată la o parte printr- “un apel la milostivire”. Însă anunțul despre subiectul care va fi discutat la Sinod “fără tabu-uri” a apărut la o lună după declarația lui Müller.(28)

Întregul episod ne readuce în memorie Comisia Controlului Nașterilor înființată în timpul Conciliului Vatican II, care a creat speranțe false că ceva imutabil, prohibiția Bisericii vis-a-vis de contracepție, ar putea fi cumva schimbată. În consecință, catolicii începură să se comporte ca și cum această învățătură ar fi fost deja schimbată, ceea ce i-a dus la ruină spirituală. Acum sunt trezite așteptări similare, iar rezultatul este previzibil.(29)

Ce va ieși din asta, rămâne de văzut. Sub Papa Francisc – și acest lucru nu este deloc în favoarea lui – se pare că orice ar fi posibil.

Căci ce-ar trebui să credem când Papa Francisc îl ridică în slăvi pe Cardinalul renegat Martini ca pe un “părinte al întregii Biserici” și ca pe o “figură profetică”?(30)

În viitor, sperăm să avem ocazia să ne ocupăm și de alte aspecte îngrijorătoare ale Cardinalului Martini, inclusiv de ecumenismul său, de declarațiile sale tulburătoare despre eutanasie și avort, despre apelul pe care l-a adresat catolicilor de a participa la servicii religioase ne-catolice, precum și de alte remarci de om “deschis la minte”, care nu îl fac o “figură profetică” în nicio altă privință decât în cea a apostaziei masive.

Sursa: aici

  1. “The Man Who Never Got to be Pope Bows Out,”, Irish Times, 11 sept. 2002. ↩︎
  2. “Translated Final Interview with Martini,” National Catholic Reporter, 4 sept. 2012. John Allen, de la NCR, explică faptul că Martini i-a acordat acest interviu, la 8 august 2012, Părintelui iezuit George Sporschill, cu care a colaborat la redactarea “Conversațiilor nocturne”, precum și unei prietene italience pe nume Federica Radice Fossati Confalonieri. Radice le-a declarat mediilor de informare italiene că Martini a citit și aprobat textul interviului, pe care îl dorea a fi un fel de “testament spiritual”, care să fie publicat după moartea sa. Interviul a fost publicat inițial în ziarul italian Corriere della Sera. ↩︎
  3. Conversații nocturne cu Cardinalul Martini, Relevanța Bisericii de mâine, interviul Cardinalului Martini cu Părintele George Sporschill [Mahwah: Paulist Press, tradus în engleză în 2012; originalul italian a fot publicat în 2010], p. 15. ↩︎
  4. Ibid., p. 29. ↩︎
  5. Ibid., p. 93. ↩︎
  6. “Martini Calls for a New Council… Almost,” National Catholic Reporter, 11 octombrie 1999. Vezi și “The Pope’s Debt to Martinni,” Marco Garzonio, traducere în engleză pe chiesa.espressonline.it, 15 octombrie 2013. Publicat inițial în Corriere della Sera, 11 octombrie 2013. ↩︎
  7. Citat din “Cardinal Carolo Mario Martini; Obituaries, Archbishop of Milan who advocated Chruch reform and was once seen as a potential Pope”, Daily Telegraph, 5 sept. 2012. ↩︎
  8. “Pope Francis Hails Cardinal Martini as ‘a Father for the whole Church’”, Catholic Herald, 2 septembrie 2013 ↩︎
  9. “The Pope, How the Church Will Change,” La Repubblica, 1 oct. 2013. ↩︎
  10. “Martini Pope: The Dream Come True,” Chiesa, 15 oct. 2013. ↩︎
  11. “Pope Francis’ text is a call for church reform at all levels,” Hans Küng, The Tablet, 29 noiembrie 2013. ↩︎
  12. “Cardinal Martini’s Dream, the church of Francis,” Thomas C. Fox, National Catholic Reporter, 23 oct. 2013. ↩︎
  13. Ibid. ↩︎
  14. Night Conversations, p. 98. ↩︎
  15. “On Gay Priests, Pope Francis Asks, ‘Who Am I to Judge?’”, New York Times, 29 iulie 2013. ↩︎
  16. Night Conversations, p. 98. ↩︎
  17. Ibid., pp. 98-99. ↩︎
  18. “Cardinal Martini and the False Theology Promoting Homosexuality,” John Henry Westen, Lifesite News, 27 martie 2012. ↩︎
  19. Părintele iezuit Paul Shaughnessy declară fără menajamente că problema campusurilor favorabile homosexualilor se trage de la însăși eșaloanele conducătoare ale iezuiților. Acesta remarcă faptul că unele dintre cele mai prestigioase posturi din universități ca, de pildă, cele de administratori și președinți de universități, sunt ocupate, de obicei, de preoți iezuiți cunoscuți, neoficial, drept “Gallery Owners”. Acești iezuiți, care se pricep să adune bani din donații, sunt descriși de către Părintele Shaughnessy ca “preoți homosexuali discreți, bine articulați, bine îmbrăcați, de cincizeci până la vreo șaizeci de ani”. În acest articol, [intitulat] “Are the Jesuits Catholic” [Sunt oare catolici iezuiții?], Părintele Shaughnessy explică: ”În timp ce iezuiții mai bătrâni se remarcă prin înfocatele lor patimi anti-papale, proprietarii de galerie afișează o apatie aproape totală vis-a-vis de religie, în toate formele ei. Liberali din principiu, ei susțin [uzul] condoamelor și preoția femeilor, mai degrabă pentru a fi în pas cu moda – la fel cum ai purta o șapcă de baseball răsucită … învățătura Bisericii fiind în cea mai mare parte a ei irelevantă, are o importanță minimă în formarea opiniei proprietarilor de galerie, care tind să privească catolicismul tradițional – la fel ca boxul sau heterosexualitatea – ca pe unul dintre amuzamentele grosolane ale clasei muncitoare.” – “Are Jesuits Catholic?”, Paul Shaughnessy, The Weekly Standard, 3 iunie 2002. Citat în “Status Envy: The Politics of Catholic Higher Education”, Anne Hendershott, [New Brunswick: Transaction Publications, 2009], p. 83. ↩︎
  20. Night Conversations, p. 15. ↩︎
  21. “The Pope, How the Church Will Change,” La Repubblica, 1 octombrie 2013. ↩︎
  22. Vatican I, 1870, Constituția dogmatică Dei Filius, Capitolul 1. ↩︎
  23. Traducerea ultimului interviu cu Martini, National Catholic Reporter, 4 septembrie 2012. ↩︎
  24. Teologia morală catolică permite despărțirea, din motive grave, dar nu și divorțul sau recăsătoria. ↩︎
  25. “German bishops eye guidelines for divorced Catholics to take Communion,” National Catholic Reporter, 27 noiembrie 2013. ↩︎
  26. “Divorced People Soon to Receive Sacraments, says Cardinal,” Agencia Giornalistica Italia, 12 decembrie 2013. ↩︎
  27. “Church should take new approach towards question of Communion for Remarried Catholics,” Vatican Insider, 28 noiembrie 2013. ↩︎
  28. Din păcate, în ediția tipărită a numărului din ianuarie, a fost omis accidental o parte a textului … ↩︎
  29. Precizez aici că sunt de părere că, până la urmă, Francisc nu va schimba această practică de a-i opri pe divorțații recăsătoriți de la Sfânta Împărtășanie. Dar, acest număr enorm de sacrilegii și confuzia fără rost va avea drept rezultat ideea stupidă vehiculată acum că ar fi posibil ca această interdicție să fie relaxată. Înclin să cred că, indiferent în ce direcție ar dori s-o apuce Papa Francisc în această privință, se vor mai găsi destui cardinali și episcopi care îl sfătuiesc pe Papă, care să-l convingă că aceast lucru nu poate fi schimbat. Până și Arhiepiscopul Müller, care nu poate fi acuzat de conservatorism, recunoaște că nu poate fi permisă admiterea divorțaților recăsătoriți la Sfânta Euharistie. ↩︎
  30. Scriind un articol de o onestitate atât de brutală despre starea în care se află Biserica în ziua de astăzi, mă simt obligat să le reamintesc cititorilor că nimic din ceea ce am scris aici nu reprezintă vreo tentativă voalată de a prezenta poziția sedevacantisă, teorie pe care nu o împărtășesc. ↩︎
%d bloggers like this: