Prof. de Mattei – Un exemplu de rezistență catolică: Prințesa Elvina Pallavicini

NewImage

O foarte frumoasă și edificatoare evocare istorică, semnată de Profesorul Roberto de Mattei, via Rorate caeli (traducerea în limba română ne aparține).


Acum patruzeci de ani, avea loc un eveniment istoric: la 6 iunie 1977, Monsignorul Marcel Lefebre susținea o conferință la Palatul Pallavicini din Roma, intitulată ”Biserica după Conciliu”. Cred că merită să evocăm acest eveniment, cu ajutorul unor note și documente pe care le-am păstrat.

După hirotonirile la preoție din 29 iunie 1976, Monsignorul Marcel Lefebrvre, întemeietorul Fraternității Sacerdotale a Sf. Pius al X-lea (1970), a fost suspendat a divinis pe data de 22 iulie a aceluiași an. Dar catolicii informați aveau dubii serioase cu privire la legitimitatea canonică a acestor măsuri și, în special, nedumeriri în ceea ce privește comportamentul lui Paul al VI-lea, care părea să-și rezerve măsurile punitive doar pentru cei care afirmau că doresc să rămână fideli Tradiției Bisericii. În această atmosferă de dezorientare, în aprilie 1977, Prințesa Elvina Pallavicini (1914-2004) a decis să-l invite pe Monsignorul Lefebvre la palatul ei din Quirinal, pentru a-și expune argumentele.

Prințesa Pallavicini, la vremea aceea în vârstă de 63 de ani, era văduva Prințului Gugliemo Pallavicini, căzut pe front, în 1940, în timpul primei lui misiuni de luptă. De mulți ani, Prințesa era țintuită într-un scaun cu rotile, din cauza unei paralizii progresive, dar avea un spirit invincibil. Se înconjurase de un grup de prieteni și sfetnici apropiați, grup din care făceau parte Marchizul Roberto Malvezzi Campeggi (1907-1979), Colonel al Gărzii Papale Nobiliare, la vremea dizolvării acesteia în 1970, și Marchizul Luigi Coda Nunziante di San Ferdinando (1930-2015), fost Comandant al Marinei Militare Italiene. Veștile despre conferință care circulau în luna mai nu au produs inițial niciun fel de îngrijorare la Vatican. Paul al VI-lea considera că ar fi ușor s-o convingă pe Prințesă să renunțe la această idee, și i-a încredințat această sarcină unuia dintre colaboratorii săi cei mai apropiați, “Don Sergio” Pignedoli (1910-1980), pe care l-a creat cardinal în 1973.

Prelatul a sunat-o pe Prințesă și s-a interesat, mai întâi, amabil, de starea sănătății sale. ”Mă bucur” – remarcă ea pe un ton ironic – de interesul dumneavoastră [cu privire la starea sănătății mele], după o perioadă de tăcere atât de îndelungată”. După un schimb de plezanterii vreme de vreo oră, sosi vremea întrebării cruciale: ”Am auzit că-l veți primi pe Monsignorul Lefebvre. Este vorba despre o conferință publică, sau de una privată?” ”Din moment ce va avea loc la mine acasă, nu poate fi vorba decât despre una privată”, răspunse Prințesa. Cardinalul își luă inima în dinți: ”N-ar fi mai bine să o amânați? Monsignorul Lefebvre l-a făcut cam mult să sufere pe Sfântul Părinte, care este foarte întristat de această inițiativă …” Răspunsul Prințesei Elvina făcu să-i înghețe sângele în vine Cardinalului Pignedoli: ”Emineță, consider că pot primi în propria mea casă pe oricine doresc.”

Confruntat cu această rezistență neașteptată, Vaticanul apelă la Prințul Aspreno Colona (1916-1987), care ocupa încă, ad personam, postul de Asistent pe lângă Tronul Papal. Când șeful acestui oficiu istoric solicită să fie primit, Prințesa îi răspunse că e ocupată. Prințul Colonna solicită să fie primit ziua următoare la aceeași oră, dar primi același răspuns din partea Prințesei. După ce Prințul se retrase discret, Secretarului de Stat îi veni o altă idee. Monsignorul Andrea Lanza Cordero di Montezemolo, care tocmai fusese consacrat Arhiepiscop și numit Nunțiu în Papua-Noua Guinee, îi solicită o audiență Prințesei. Prelatul era fiul Colonelului Giuseppe Cordero Lanza de Montezemolo (1901-1944), liderul Rezistenței Monarhice din Roma, împușcat de germani la Fosse Ardeatine. În timpul ocupației germane, tânăra Prințesă Elvina colaborase cu el și fusese decorată pentru meritele ei cu o medalie de bronz. Am luat și eu parte la întâlnire, dar prezența mea l-a iritat de-a binelea pe viitorul cardinal, care, în zadar, evoca amintirea tatălui său pentru a obține contramandarea conferinței. Nunțiului i se spuse că aceasta este aceeași rezistență ca și cea a multor soldați împotriva național-socialismului, și că, uneori, este necesar să te împotrivești oridnelor nedrepte primite de la superiori, pentru a respecta imperativele conștiinței proprii.

În acest punct, Secretarul de Stat își jucă ultima carte, apelând la Regele Italiei, Umberto al II-lea, aflat în exil în Cascais. Marchizul Falcone Lucifero, Ministru al Casei Regale, o sună pe Prințesă, ca să-i comunice că Suveranul o îndeamnă insistent să amâne conferința. ”Sunt uluită de modul în care Maiestatea Sa se lasă intimidat de Secretarul de Stat, după toate cele câte Vaticanul i le-a făcut monarhiei”, răspunse ea hotărât, confirmând faptul că conferința va avea loc la data stabilită, conform planului. Bătrânul Marchiz Lucifero, ca un domn adevărat ce era, i-a trimis Prințesei un buchet de trandafiri.

În acest punct, Vaticanul decise să se folosească de tactici mai brutale. În cotidianele majore de știri fu lansată o adevărată campanie de terorism psihologic, care o prezenta pe Prințesă ca pe o aristocrată obstinată, înconjurată de o mână de “nostalgici” după o lume sortită dispariției. Pe căi private, Donnei Elvina i s-a adus la cunoștință că va fi excomunicată, în cazul în care va avea loc conferința.

La 30 mai, printr-un comunicat de presă dat publicității de Ansa, Prințesa preciza că ”inițiativa ei nu era motivată de nicio intenție de a provoca autoritatea eclesiastică, ci, mai degrabă, de iubirea și fidelitatea ei față de Sfânta Maică, Biserica și față de Magisteriu.” ”Contrastele din Biserica conciliară” – continuă comunicatul – ”există, din păcate, independent de Monsignorul Lefebvre, și într-o măsură la fel de mare și în Italia, ca și în restul lumii catolice, deși [aici] ele sunt mai puțin evidente. Cu conferința din 6 iunie, intenționăm să-i oferim Monsignorului Lefebvre posibilitatea de a-și exprima direct tezele, în deplină libertate, tocmai în scopul de a clarifica problemele care tulbură și îndurerează atât de mult lumea catolică, având certitudinea că pacea și seninătatea pot fi restabilite, prin restaurarea unității în adevăr”.

La 31 mai, pe prima pagină a cotidianului Il Tempo apărea o declarație a Prințului Aspreno Colonna, în care citim: ”Patriciatul Roman se disociază de această inițiativă”, deplângând faptul că ea este ”complet inoportună”. Dar bomba a fost aruncată de-abia la 5 iunie, de către Cardinalul Vicar al Romei, Ugo Poletti (1914-1997). Printr-o declarație agresivă publicată în cotidianul episcopilor italieni, Avvenire, Poletti l-a atacat pe Monsignorul Lefebvre și pe ”adepții săi aberanți”, pe care i-a calificat drept ”o mână de nostalgici de clasă, prizonieri ai obiceiurilor tradiționale”. În plus, acesta a dat glas ”uluirii, durerii și întristării [sale], precum și dezaprobării celei mai ferme pentru ofensa împotriva Credinței, a Bisericii Catolice și a Capului Ei Divin, Iisus”, căci Monsignorul Lefebvre ar fi pus la îndoială ”adevăruri fundamentale de felul celor care au de-a face cu infailibilitatea Bisericii Catolice, întemeiată pe Petru și succesorii lui, în chestiuni de doctrină și morală”.

Cartierul general al Prințesei răspunse imediat: ”Este greu de înțeles modul în care exprimarea privată a tezelor care au fost, până acum câțiva ani, cele ale tuturor episcopilor din lume, [teze] care au de partea lor puterea continuității doctrinare și dovada acestor poziții, pot tulbura într-o asemenea măsură securitatea unei autorități”. Prințesa declară: ”Sunt un catolic apostolic roman mai mult decât convins, văzând că am ajuns la adevăratul simț al religiei mulțumită rafinării prin suferință fizică și morală: nu datorez nimănui nimic, nu am de apărat nici onoruri, nici venituri eclesiastice, și Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate. În limitele permise de Biserică, am voie să nu fiu de acord, am voie să vorbesc, am voie să acționez: trebuie să vorbesc și trebuie să acționez; dacă nu aș face acest lucru, aș da dovadă de lașitate. Și, dați-mi voie s-o spun, în casa noastră nu există, nici în această generație, loc pentru cei lași.”

În sfârșit, sosi și ziua decisivă de 6 iunie. Accesul la conferință le fusese rezervat cu strictețe doar celor invitați, în număr de patru sute, “siguranța privată” fiind asigurată de tineri din “Alleanza Cattolica”, dar mai bine de o mie de persoane se înghesuiră pe scările și în grădina istoricului Palat Rospigliosi-Pallavicini, renumit în toată lumea pentru operele lui de artă. Monsignorul Lefebvre sosi în compania tânărului lui reprezentant la Roma, Don Emanuel du Chalard. Prințesa Pallavicini îi ieși în întâmpinare în scaunul ei cu rotile, împins de camerista ei, Donna Elika Del Drago. Prințesa Virginia Ruspoli, văduva lui Marescotti – unul dintre cei doi prinți eroi ai bătăliei de la El Alamein – îi dărui Monsignorului Lefebvre o relicvă a Sf. Pius al X-lea, pe care o primise personal de la Pius al XII-lea.

În ciuda faptului că Marele Priorat din Roma al Ordinului de Malta dăduse glas unei ”nevoi obligatorii” de abținere de la a interveni la conferință, Prințul Sforza Ruspoli, Contele Fabrizio Sarazani și câțiva alți aristocrați curajoși sfidară cenzurile instituției și fură prezenți acolo, în primul rând, imediat lângă Monsignorul François Ducaud Bourget (1897-1984), cel care fusese liderul ocupației Bisericii Saint-Nicolas du Chardonnet din Paris, de la 27 februarie.

După ce fu prezentat de Prințesa Pallavicini, Monsignorul Lefebvre luă loc sub baldachinul roșu care purta stema lui Clement al IX-lea, Rospigliosi. După câteva clipe de rugăciune, Monsignorul își începu alocuțiunea cu următoarele cuvinte: ”Respect Sfântul Scaun. Respect Roma. Mă aflu aici pentru că iubesc această Romă Catolică.” Iar Roma Catolică pe care o avea în față i-a întrerupt repetat, cu aplauze furtunoase, alocuțiunea. Încăperea era arhiplină, iar pe scările palatului se adunaseră o mulțime de oameni.

“Conciliul aggiornamento-ului” – explică Monsignorul Lefebvre – dorește în realitate o nouă definiție a Bisericii. Pentru a fi “deschisă” și în comuniune cu toate religiile, cu toate ideologiile, cu toate culturile, Biserica ar trebui să-și schimbe instituțiile excesiv de ierarhice și să se împartă în multiple conferințe episcopale naționale. Sacramentele vor pune accentul pe inițiere și pe viața în colectivitate, mai degrabă decât pe alungarea satanei și a păcatului. Leit-motivul schimbării va fi ecumenismul. Practica spiritului misionar va dispărea. Va fi proclamat principiul portivit căruia “orice om este creștin, dar fără a ști acest lucru”, astfel încât, indiferent de confesiunea practicată, aceasta caută mântuirea.

Schimbările liturgice și ecumenice – continuă Monsignorul Lefebvre în mijlocul tăcerii absolute a celor prezenți – face să dispară vocațiile religioase și este răspunzătoare pentru golirea seminariilor. Principiul “libertății religioase” sună scandalos în urechile Bisericii și ale Domnului nostru Iisus Christos, principiu care nu este altceva decât ”dreptul de a mărturisi public o religie falsă, fără ca vreo autoritate omenească să intervină”.

Mai apoi, Monsignorul Lefebvre zăbovi o vreme asupra cedării post-conciliare în fața comunismului, amintind de audiențele repetate acordate liderilor comuniști de către Sfântul Scaun; înțelegerea de a nu condamna comunismul la Conciliu; tratamentul ireverențios aplicat celor 450 de episcopi care au cerut această condamnare. Dimpotrivă, dialogul cu comunismul a fost încurajat prin numirile unor episcopi pro-comuniști ca Monsignorul Helder Camara în Brazilia, Monsignorul Silva Henriques în Chile și Monsignorul Mendez Arceo în Mexic.

Este un fapt [cert], adăugă Monsignorul Lefebvre, la finalul conferinței, că numeroși dominicani și iezuiți care profesează în mod deschis erezii nu sunt condamnați, iar episcopii care practică inter-comuniunea, care introduc falsele religii în diecezele și bisericile lor, care merg până într-acolo încât să binecuvânteze concubinajul, nu sunt nici măcar investigați. Doar catolicii fideli riscă să fie dați afară din biserici, să fie persecutați, condamnați. ”Am fost suspendat a divinis deoarece continui să formez preoți așa cum erau ei formați odinioară”.

Adresându-i-se unui ascultător mișcat de cuvintele sale, Monsignorul Lefebvre își încheie conferința astfel: ”Astăzi, obligația cea mai serioasă a unui catolic este aceea de a păstra Credința. Nu este licit să asculți de cei care lucrează la diminuarea sau la dispariția ei. La Botez, i-am cerut Bisericii Credință, deoarece Credința este cea care ne conduce la viața veșnică. Vom continua până la ultima noastră suflare să-i cerem Bisericii această Credință”.

Întâlnirea s-a încheiat cu intonarea imnului Salve Regina.

Reporterul specializat în problemele Vaticanului, Benny Lai, comenta în numărul La Nazione din 7 iunie: ”Cei care au așteptat un tribun, s-au trezit în fața unui om blând, care, înainte de a-i invita pe cei prezenți să recite Salve Regina, și-a încheiat cuvântarea cu următoarele cuvinte: ‘Nu vreau să înființez niciun fel de grup, nu vreau să nu îi dau ascultare Papei, dar acesta nu trebuie să-mi ceară să devin protestant’.”

Conferința a reprezentat o victorie strategică pentru cei care erau numiți, în mod incorect, tradiționaliști, căci Monsignorul Lefebvre a reușit să-și facă cunoscute tezele pe plan internațional, fără a suferi consecințe de natură canonică.

Paul al VI-lea a murit un an mai târziu, zdrobit de moartea prietenului său Aldo Moro.

Numele Cardinalului Poletti este încă asociat cu afacerea dubioasă a nulla osta pe care a acordat-o la 10 martie 1990, permițând înmormântarea șefului Bandei della Magliana, “Renatino” De Pedis, în Basilica Sant’ Apollinare.

Prințesa Pallavicini a ieșit învingătoare din acest “duel”. Nu numai că nu a fost excomunicată, ci, în anii care au urmat, palatul ei a ajuns să fie un punct de referință pentru numeroși cardinali, episcopi și intelectuali catolici. Dânsa, și prietenii ei romani, nu erau ”fantome ale trecutului”, după cum îi numea Corriere della Serra din 7 iunie 1977, ci mărturisitori ai Credinței Catolice, care pregăteau cele ce aveau să urmeze în viitor. După patruzeci de ani, istoria le dă dreptate.

%d bloggers like this: