“Bergoglio vrea doar să facă politică, Evanghelia nu contează deloc”

NewImage

Redăm mai jos textul unui interviu pe care Marcello Pera, intelectual de marcă, prieten apropiat al lui Benedict al XVI-lea și fost Președinte al Senatului Italian, l-a acordat zilele trecute ziarului Il Mattino (via Rorate caeli).

Cu toate obiecțiile pe care le-ar putea ridica cineva, în special în ceea ce privește încercarea de a-i prezenta pe Ioan Paul al II-lea și Benedict al XVI-lea drept “contrarevoluționari”, considerăm că opiniile domnului Pera merită aduse la cunoștința publicului larg.


Papa Francisc, într-un nou interviu exclusiv pe care i l-a acordat lui Eugenio Scalfari pentru ”Repubblica”, intervine în dezbaterea politică cu opinii ferme și explozive, care odinioară ar fi fost considerate “stângiste”. De data aceasta, Pontiful li s-a adresat mai marilor lumii, adunați la Hamburg la G20, opunându-se, din principiu, oricărei politici menite să controleze și să limiteze imigrarea în masă din țările sărace în Europa. Pentru a înțelege mai bine ideile și, mai ales, acțiunile politice și mediatice ale Papei în relație cu cele ale predecesorului său, i-am pus câteva întrebări Președintelui Senatului, Marcello Pera. Liberal [clasic] și catolic, Pera a împărtășit, după cum se știe, multe idei cu Papa Emerit Benedict al XVI-lea (scriind chiar împreună, la patru mâini, o carte: Without Roots: The West, Relativism, Christianity, Islam, Mondadori, 2004 – Fără rădăcini: Occidentul, relativismul, creștinismul și islamul).

Domnule Președinte, la ce concluzie ați ajuns în ceea ce privește apelurile continue ale Papei Bergoglio în sprijinul primirii cu brațele deschise a imigranților? O primire cu brațele deschise indiscriminatorie, necondiționată, totală?

Sincer să fiu, nu îl înțeleg pe acest Papă; tot ceea ce spune se situează dincolo de orice înțelegere rațională. Este evident pentru toată lumea că o primire indiscriminatorie cu brațele deschise este imposibilă: există un punct critic la care nu trebuie să se ajungă. Dacă Papa nu face referire la acest punct critic, dacă insistă ca imigranții să fie primiți total, în masă, cu brațele deschise, atunci mă întreb: de ce spune una ca asta? Care este adevăratul scop al cuvintelor sale? De ce îi lipsește un minimum de realism, puținul care i se pretinde oricui? Nu pot găsi decât un singur răspuns: Papa face acest lucru, deoarece urăște Occidentul, aspiră să-l distrugă, și face tot ce-i stă în putință pentru a-și atinge acest scop. Căci aspiră să distrugă tradiția creștină, creștinismul, așa cum a fost el realizat în istorie.

Dacă Papa nu ține cont de limita critică de care aminteam, de faptul că societățile noastre nu mai pot primi pe nimeni altcineva, vom asista, în curând, la o veritabilă invazie, care ne va scufunda și care va provoca o criză a obiceiurilor și libertății noastre, o criză a însuși creștinismului. Va exista o reacție, și un război. Cum de Papa nu înțelege acest lucru? Și de partea cui se va situa el, odată ce va izbucni acest război civil?

Nu considerați că aceste lucruri au de-a face și cu Evanghelia, cu predicarea lui Christos? Pesemne, etica Papei nu se sprijină pe convingeri absolute, abastracte, și nu ține cont de consecințe?

Nu, absolut deloc. Tot așa cum le lipsește motivația rațională, cuvintelor Papei le lipsește și motivația evanghelică. La urma urmei, vorbim despre un Papă care nu face decât politică, încă din ziua în care a fost ales. Caută aplauzele facile, jucând ba rolul Secretarului General al ONU, ba cel de șef de guvern, ba cel de lider de sindicat, atunci când se amestecă în aranjamentele contractuale ale unei corporații ca Mediaset. Iar viziunea lui este una sud-americană, cea a “justicialismo”-ului peronist, care nu are nimic de-a face cu tradiția apuseană a libertății politice, de origine creștină. Creștinismul Papei este de o altă natură, un creștinism în întregime politic.

Dar acest lucru nu pare să provoace o revoltă din partea seculariștilor, care erau în acțiune permanentă și efectivă în vremea pontificatelor precedente?

În Italia, conformismul este total. Acesta este un Papă pe care opinia publică informată îl apreciază, care corespunde cu anumite impulsuri elementare ale oamenilor, care sunt gata să-l aplaude chiar și atunci când vorbește fără noimă.

Într-un pasaj din interviul cu Scalfari, după ce le adresează un apel [liderilor] europeni, își mărturisește teama de “alianțe foarte periculoase” împotriva imigranților, de “puteri care au o viziune deformată despre lume: America și Rusia, China și Coreea de Nord.” Nu este cel puțin bizar să pui în aceeași oală o veche democrație, ca America, cu țări foarte autoritare și chiar patent totalitare?

Desigur, însă nu mă surprinde acest lucru, având în vedere ceea ce am spus deja. Papa reflectă toate prejudecățile unui sud-american în ceea ce privește America de Nord, piețele, libertatea, capitalismul. La fel ar sta lucrurile chiar și dacă Obama ar fi rămas Președintele Americii, dar nu încape îndoială că aceste idei ale Papei sunt legate, într-un mod periculos, de atitudinea anti-Trump atât de răspândită în Europa.

Domnule Președinte, voi insista puțin asupra acestei “faceri de politică” a Papei. Este aceasta cu adevărat o noutate, în comparație cu trecutul?

Desigur. Bergoglio este prea puțin interesat, sau nu este interesat deloc de creștinism, ca doctrină, sub aspectul lui teologic. Iar aceasta este o noutate, fără doar și poate. Acest Papă a luat în stăpânire creștinismul și l-a transformat în politică. Afirmațiile sale, bazate, aparent, pe Scriptură, au în realitate un puternic caracter secularist. Bergoglio nu este preocupat de mântuirea sufletelor, ci doar de bunăstarea și securitatea socială. Iar acesta este un fapt preliminar. Dacă, de aici, trecem la valoarea lucrurilor pe care le spune, nu putem decât să observăm cu îngrijorare că afirmațiile sale riscă să dezlănțuie o criză politică și o criză religioasă incontrolabilă. Din punct de vedere politic, Papa sugerează că statele noastre ar trebui să se sinucidă și invită Europa să înceteze să mai fie ea însăși. Din punct de vedere religios, nu pot decât să remarc faptul că, în Biserica Catolică, mocnește o schismă ascunsă, și că aceasta este urmărită de Bergoglio, cu încăpățânare și hotărâre, și de aliații lui, chiar cu răutate.

De ce se întâmplă toate acestea? Nu este vorba despre ceva profund irațional?

Nu, deloc. Aș spune chiar că Conciliul Vatican II a explodat, în sfârșit, în toată radicalitatea lui revoluționară și subversivă. Acestea sunt idei care duc la sinuciderea Bisericii Catolice, dar ele erau deja susținute și justificate la vremea respectivă și cu acea ocazie. Se uită faptul că Conciliul a precedat în timp revoluția studențească, cea sexuală, cea a moralei și a modului de viață. Le-a anticipat și, într-un fel, le-a provocat. Aggiornamento-ul creștinătății a dus la o puternică secularizare a Bisericii, iar mai apoi a declanșat o schimbare foarte profundă, cu toate că, din cauza riscului de schismă, aceasta a fost adusă sub control și ținută în frâu în anii care au urmat. Paul al VI-lea a susținut [Conciliul], dar în cele din urmă a ajuns să-i cadă victimă. Cei doi foarte mari Papi care i-au succedat [Ioan Paul al II-lea și Benedict al XVI-lea] au fost perfect conștienți de consecințele care fuseseră declanșate, dar au încercat să le limiteze și să le țină sub control. Cei doi au adoptat o viziune tragică despre realitate, au opus rezistență, au încercat să lege ceea ce este nou de Tradiție. Și au făcut-o într-un mod sublim. Au întors cursul; dar acum, aceste frâuri au fost distruse: societatea, și nu mântuirea, orașul pământesc despre care vorbea Sf. Augustin, și nu cel ceresc, par să constituie punctul de referință al ierarhiei eclesiastice aflate în prezent la putere. Drepturile omului, toate și fără excepție, au ajuns să fie idealul și busola Bisericii, în timp ce aproape că nu mai rămâne loc pentru drepturile lui Dumnezeu și ale Tradiției. Cel puțin în aparență. Bergoglio se simte eliberat de acestea din urmă, și trăiește complet eliberat de ele.

De ce “în aparență”?

Pentru că nu tot ceea ce se află în spatele vitrinei și al aplauzelor este strălucitor și aurit. Aplauzele din Piața Sf. Petru nu sunt totul. Ca unul care trăiește la țară, îmi dau seama că o parte a clerului – înainte de toate și în mod surprinzător – cei mai tineri, sunt stupefiați și uluiți de anumite afirmații ale Papei. Ca să nu mai vorbim de atâția oameni obișnuiți a căror viață este afectată deja de problemele de securitate create de imigranți la periferiile noastre, și care sunt iritați atunci când aud vorbindu-se de o primire necondiționată cu brațele deschise. Membrii mai în vârstă ai clerului, cei aflați la vârsta de mijloc, sunt mai degrabă de partea lui Bergoglio: fie din conformism, fie din oportunism, fie din convingere (din moment ce au crescut în același climat cultural din anii șaptezeci, care stă la baza anumitor opțiuni). Tocmai de aceea, vorbesc de o schismă adâncă și latentă. Care nu pare să-l îngrijoreze pe Papă.

Ce credeți, în general, despre controlul curentelor migratoare și despre insensibilitatea Europei față de Italia?

Țara noastră este singură, dramatic de singură. Lucru periculos, care mă îngrijorează. Suntem singuri, deoarece celelalte țări își urmăresc, mai presus de toate, interesele naționale. Din spatele fațadei cuvintelor frumoase, nu le prea pasă de noi. Suntem singuri și pentru că Biserica ne invită să ne deschidem larg porțile, aproape că pare să se bucure de slăbiciunea noastră. Mă tem de o reacție brutală. Mă tem că protestul oamenilor s-ar putea coagula și că se va ajunge la un rezultat care nu este de dorit. Aici nu este vorba despre dreapta sau stânga [politică]. De asemenea, cred că contradicțiile Papei vor ajunge în curând la lumina zilei: el nu se mai află în armonie cu credincioșii săi. O alianță între conservatorii catolici și forțele naționaliste, ca să le numim astfel, este foarte probabilă.

[…]

Cum să ieșim din această criză? Ce sperați?

Sper că vom avea un Papă care să ia în mâini Crucea Occidentului, a valorilor sale. Care nu visează la un Occident sărăcit. Și, pentru Italia, sper într-o clasă politică și o opinie publică care să readucă în centrul discursului public chestiunea identității, a sentimentului național, a tradiției. Însă sunt din ce în ce mai pesimist. Și iau din ce în ce mai multe pilule, ca să-mi păstrez calmul.

%d bloggers like this: