Mitul hermeneuticii continuității

NewImage

Acesta este titlul unui interviu cu José María Permuy, publicat recent de Rorate caeli. Interviul a fost realizat de Javier Navascués și a apărut inițial pe site-ul de limbă spaniolă Adelante la Fe. Reproducem, mai jos, textul integral al interviului, în traducere proprie din limba engleză.


Papolatria este un fenomen răspândit în Biserica Catolică. Mulți catolici iau drept infailibil orice spune Papa, neînțelegând că Succesorul lui Petru este infailibil doar în condiții foarte specifice și limitate, atunci când vorbește ex cathedra, lucru care, practic, se întâmplă foarte rar. Grupurile conservtoare, împreună cu mulți alți membri ai Bisericii, nutresc o venerație specială pentru cel de-Al Doilea Conciliu de la Vatican și pentru documentele acestuia. Efectiv, aceștia ridică un Conciliu pur pastoral la nivelul unei dogme infailibile. Potrivit tezei hermeneuticii continuității a lui Benedict al XVI-lea, aceștia interpretează documentele Conciliului Vatican II în lumina Tradiției, [considerând că între ele și Tradiție nu există] ruptură sau discontinuitate, și [că aceste documente], pe care le aprobă în întregime, sunt lipsite de orice eroare. Dar așa ceva este imposibil.

José María Permuy, expert în domeniul educației, conferențiar și autor al multor articole despre învățăturile tradiționale ale Bisericii, ne explică cu acest prilej de ce nu se poate vorbi despre o “hermeneutică a continuității” în sens propriu.

De ce nu poate fi a acceptată această idee?

Pentru că reprezintă o jumătate de adevăr, oricât de bine intenționată ar fi ea. Este cert faptul că există texte conciliare care se pretează la două sau mai multe interpretări. Tocmai aceasta este problema. Dacă aceste texte ar fi clare, nu ar mai rămâne loc pentru interpretări diferite. Prin urmare, problema de căpătâi nu este cea a interpretărilor subiective, ci aceea a ambiguităților și contradicțiilor obiective prezente în unele dintre afirmațiile Conciliului Vatican II, în comparație cu Magisteriul peren.

Este adevărat că, de-a lungul anilor, Papii au încercat să clarifice problemele doctrinare, cum ar fi primatul Papei, sau nevoia de Christos și de adevărata Lui Biserică pentru mântuire.

La fel de adevărat este și faptul că, alteori, Papii, inclusiv Benedict al XVI-lea, au promovat, atât în teorie, cât și în practică, idei conciliare contrare sau străine de Tradiția Bisericii, cum ar fi separarea dintre Biserică și stat, întâlnirile ecumenice și inter-religioase de rugăciune, recunoașterea “martiriului” ereticilor și schismaticilor, traducerea în vernacular a Sfintei Liturghii și introducerea și permiterea treptată a distribuirii în mână a Sfântei Împărtășanii, a ministranților extraordinari ai Euharistiei, a fetelor de altar, etc. … Francisc nu face nimic altceva decât să împingă aceste idei eronate până la concluzia lor logică.

Dacă Papii înșiși au căzut pradă unor interpretări heterodoxe în câteva privințe importante, aceasta se datorează faptului că documentele conciliare însele au permis acest lucru. Evident, dacă Papii ar fi aderat la enciclici ca Mediator Dei, Quas primas, Vehementer nos și Immortale Dei, intepretările lor heterodoxe ar fi fost imposibile.

Care a fost intenția Conciliului Vatican II în ceea ce privește Biserica?

Mulțumită Conciliului, existența unei false “biserici” a ajuns să fie mai evidentă – [o falsă “biserică” care] parazitează unica Biserică adevărată a lui Christos, Biserica Catolică. Din fericire, Biserica este una și indivizibilă. Doctrina nu se schimbă. Unitatea de guvernare a Bisericii, aflată sub autoritatea Vicarului lui Christos, nu se schimbă, chiar dacă, uneori, după cum ne învață Sf. Thoma d’Aquino, credincioșii au dreptul și chiar și datoria, imitându-l pe Sfântul Apostol Paul, să-l interpeleze pe Sfântul Părinte și să-l corecteze, dacă acesta ia decizii care pun la risc integritatea doctrinei Credinței și mântuirea sufletelor.

Ereticii, înainte de cel de-Al Doilea Conciliu de la Vatican, fie părăseau Biserica, fie erau expulzați. Heterodocșii erau admonestați și pedepsiți. Astăzi, aceștia viețuiesc în însuși sânul Bisericii – cardinali, episcopi, preoți, teologi. Și nu pleacă, nu vor să plece, ci vor să rămână înlăuntrul ei și lucrează pentru ca erorile lor să fie consfințite în teorie sau, cel puțin, în practică. Iar lucrurile sunt încă și mai grave, deoarece Papii de-abia dacă intervin. Uneori, aceștia nu numai că nu se opun tendințelor noi și heterodoxe, ci le urmează ei înșiși, sau sunt chiar autorii lor.

Porțile iadului nu o vor birui, ne-a promis Mântuitorul nostru Dumnezeiesc. Dar aceasta nu înseamnă că, după cum ne prevenea Paul al VI-lea, fumul satanei nu a infiltrat Biserica și nu a împins-o pe calea auto-distrugerii. Vor reuși oare satana și tovarășii lui să distrugă Biserica? Nu. Dar îi pot ei oare produce daune serioase? Cu siguranță. Aceasta este situația în care ne aflăm.

Trebuie făcută o distincție între părțile eronate ale documentelor conciliare, cele ambigue și cele neutre?

Ca să fiu sincer și nepărtinitor, trebuie să începem, în această privință, prin a recunoaște că nu există numai părți eronate, ambigue sau neutre; aproape în întregimea ei, învățătura Conciliului Vatican II este perfect ortodoxă, edificatoare, în conformitate cu Magisteriul extraordinar și ordinar al Bisericii și, prin urmare, cu Tradiția catolică.

Însă, după cum bine se știe, ajunge să negi doar un singur adevăr al Credinței pentru a ajunge să fii eretic, chiar dacă ai fi un apărător pasionat al restului acestor adevăruri.

Nu orice eroare teologică reprezintă o erezie. Cu toate acestea, ea rămâne o eroare și, ca atare, un lucru periculos și inacceptabil. Conciliul Vatican II face afirmații neutre, de pildă părțile referitoare la mijloacele de comunicare și la alte lucruri care nu au legătură directă cu credința și morala.

Vatican II a produs și documente ambigue, ca, de pildă, Dignitatis humanae, document care, pe de o parte, pretinde că lasă intactă doctrina catolică tradițională cu privire la obligațiile societății față de Christos și față de religia adevărată, iar pe de altă parte susține, contrar învățăturii magisteriale tradiționale, că statul trebuie să respecte, ca pe un drept, libertatea de a promova falsele religii în sfera publică.

Există, de asemenea, și erori, de pildă, afirmația, lipsită de explicații suplimentare și contrară celor stabilite la Conciliul Ecumenic de la Florența, că ereticii și schismaticii pot fi martiri, dacă și-au vărsat sângele pentru a-L mărturisi pe Christos.

Și să nu uităm nici de omisiunile deliberate, ca, de pildă, lipsa unei condamnări morale explicite a comunismului.

Nu putem face, în cadrul acestui interviu, o enumerare exhaustivă a ambiguităților și erorilor Conciliului Vatican II. Celor care vor să studieze mai temeinic această temă, le recomand trei lucrări: Iota unum, de Romano Amerio; Il Concilio Vaticano II. Un discorso da fare, de Brunero Gherardini, și serialul SiSiNoNo despre “Erorile Conciliului Vatican II”.

Așadar, nu toate cele propovăduite de Conciliul Vatican II fac parte din Tradiție …

Absolut deloc. În chestiuni ca libertatea religioasă, relațiile dintre Biserică și comunitatea politică, și rolul falselor religii și al grupurilor schismatice și eretice în ceea ce privește mântuirea omenirii, ca să dăm doar câteva exemple, învățăturile Conciliului sunt noi și incompatibile cu Tradiția.

Arhiepiscopul Lefebvre s-a opus erorilor Conciliului și a apărat cu fermitate Tradiția …

Cu siguranță, Arhiepiscopul Lefebvre a fost – nu știu dacă a fost primul – dar, în mod cert, a fost cel mai proeminent păstor al Bisericii, care, încă de la bun început și până la moartea sa, a denunțat constant erorile, contradicțiile, omisiunile și ambiguitățile celui de-Al Doilea Conciliu de la Vatican.

Astăzi, când, zi de zi, observăm cu stupoare cum Papa Francisc duce elementele cele mai negative ale Conciliului Vatican II la concluziile lor cele mai extreme și mai abominabile, figura Arhiepiscopului Lefebvre, cea a unuia [înzestrat] cu o viziune profetică, strălucește și mai intens.

Cum se face că grupurile conservatoare apără orbește Conciliul?

Nu este ușor de găsit o explicație. În fapt, există numeroase explicații diferite, și nu toate au de-a face cu reaua credință sau cu reaua voință. În ceea ce-i privește pe unii episcopi, preoți, superiori ai unor ordine și congregații religioase, este posibil că – deși aceștia încearcă să se convingă pe sine că acționează în virtutea ascultării – îi apasă frica de represalii: frica de a nu-și pierde posturile, sau chiar mijloacele de subzistență; frica de o posibilă intervenție a Sfântului Scaun în comunitățile lor …

Un alt motiv este reprezentat de ceea ce mulți numesc papolatrie, credința că Papii nu pot greși niciodată, atunci când se pronunță în materie de credință sau morală. Primul Conciliu de la Vatican a definit infailibilitatea papală și condițiile ei: [printre altele,] intenția expresă a Papei de a defini în mod definitiv un adevăr de credință sau morală.

Acesta înseamnă că, dacă aceste condiții nu sunt satisfăcute, Papii nu sunt ajutați în mod necesar de Duhul Sfânt cu carisma infailibilității; ei pot greși, chiar și în materie de credință sau morală. Dacă lucrurile nu ar sta așa, Primul Conciliu de la Vatican ar fi declarat că Papa nu poate greși, atunci când se pronunță în materie de credință sau morală, punct, fără nicio altă distincție, nuanțare, clarificare sau explicație.

În plus, Papii nu sunt scutiți, chiar dacă nu fac declarații eretice verbale sau scrise, de posibilitatea de a păcătui prin favorizarea ereziei, fie prin faptă, fie prin omisiune, după cum o demonstrează cazul Papei Honorius I, care a fost anathemizat.

Un alt motiv pentru care catolicii ne-progresiști apără Conciliul Vatican II este acela că aceștia cred, la fel ca Benedict al XVI-lea, că pasajele obscure și ambigue din textele conciliare pot fi reinterpretate în lumina Tradiției.

Prin aceasta, ei înțeleg că lumina Tradiției trebuie proiectată asupra oricărui paragraf obscur și, astfel, totul va ajunge să fie clar. Ei nu-și dau seama că răul constă în faptul că paragraful însuși nu ar trebui deloc să fie obscur. În plus, nu oricine dispune de cunoștințele necesare în materie de învățătură magisterială tradițională a Bisericii, cunoștințe necesare pentru a reinterpreta corect aceste pasaje obscure. Conciliul Vatican II aproape că a ajuns, de facto, să reprezinte pentru toți catolicii singurul text magisterial de referință. Cine ne mai învață [astăzi] despre învățăturile Conciliului de la Trento, despre învățăturile magisteriale ale Papilor de dinainte de Vatican II?

Din această cauză, necesar este nu să proiectăm lumină asupra acestor pasaje, ci, mai degrabă, ca aceste pasaje să fie modificate în așa fel încât să devină, în sine, clare, și clare pentru toți cei care le citesc.

Mai sunt și cei care profită de faptul că, în documentele Conciliului Vatican II, există expresii sau afirmații obscure cu privire la anumite teme, alături de altele care sunt perfect clare și conforme Tradiției. Aceștia pun accentul pe cele din urmă, și le trec cu vederea pe cele dintâi, făcând același lucru pe care îl fac progresiștii, dar în sens invers.

%d bloggers like this: