Revoluția Conciliului Vatican II – realitate, sau doar rodul unei interpretări greșite?

NewImage

Versiunea inițială a articolului pe care îl reproducem integral în cele ce urmează în traducere proprie a apărut la 25 iulie a.c. în The Remnant sub semnătura lui David Martin. OnePeterFive a publicat o versiune modificată a aceluiași articol la 28 iulie a.c.


Demoralizați de schimbările din Biserica Catolică – schimbări care par să se fi accelerat exponențial în ultimii ani – conservatorii afirmă adesea că Vatican II a fost un Conciliu bun, dar care a fost interpretat greșit. Dacă acești oameni buni ar fi mai bine informați despre ceea ce s-a întâmplat la Conciliu, nu ar scoate vreodată pe gură așa ceva. Deși Vatican II a început cu cele mai bune intenții, acest Conciliu a fost deturnat la sesiunea inaugurală de către episcopi rebeli, deoarece Papa plănuise Conciliul fără a se sfătui cu ei și contrar planurilor lor.

Din câte știm, Cardinalul Tisserant, arhitectul principal al Tratatului dintre Moscova și Vatican din 1962 – președintele sesiunii inaugurale a Conciliului – s-a numărat printre membrii conspirației având drept scop uzurparea Conciliului de la Vatican. Potrivit faimosului intelectual francez Jean Guitton – prieten apropiat al Papei Paul al VI-lea – Tisserant i-a arătat o pictură în care apare el însuși, alături de alte șase persoane, spunându-i: “Această pictură este istorică, sau, mai degrabă, simbolică. Ea înfățișează întâlnirea care a avut loc înainte de deschiderea Conciliului, unde am hotărât să blocăm prima sesiune, refuzând să acceptăm regulile tiranice stabilite de Ioan al XXIII-lea” (Vatican in the Dock, 2003).

În centrul acestei lovituri de stat, menită să uzurpe Conciliul Vatican II, s-au aflat Cardinalii Alfrink, Frings și Liénart, membri ai Alianței Renane. Obiectivul acestora era acela de a prelua controlul asupra comisiilor conciliare însărcinate cu formularea documentelor. La votul crucial prin care urmau să fie stabiliți membrii acestor comisii, Cardinalul Liénart, suspectat că face parte din Francmasonerie, a acaparat microfonul în timpul unei intervenții și a cerut ca lista celor 168 de candidați să fie anulată și să fie alcătuită o nouă listă. Conciliul a luat în considerare gestul lui bizar, iar alegerile au fost amânate. Gestul lui Liénart, pe care presa l-a prezentat ca pe o victorie, a dus la deraierea Conciliului. Era 13 octombrie 1962, cea de-a 45-a aniversare a ultimei apariții de la Fatima a Sfintei Fecioare (Pr. Ralph Wiltgen, “The Rhine Flows into the Tiber”).

În discursul său de la 14 februarie 2013 adresat clerului Romei, Papa Benedict al XVI-lea a relatat în mod strălucit despre această lovitură de stat de la Conciliul Vatican II: “În programul primei zile figurau alegerile membrilor comisiilor, iar lista candidaților fusese pregătită într-o manieră care se dorea imparțială, iar aceste liste au fost supuse la vot. Dar, imediat, Părinții au exclamat: ‘Nu, nu vrem să votăm pur și simplu pe baza unor liste pregătite dinainte. Subiectul suntem noi.’ Astfel, alegerile au trebuit să fie amânate, deoarece Părinții … doreau să pregătească ei înșiși listele. Și așa s-a și întâmplat. Cardinalul Liénart din Lille și Cardinalul Frings din Köln au declarat public: nu, nu așa. Vrem să ne facem propriile noastre liste și să ne alegem propriii noștri candidații” (Benedict al XVI-lea în discursul adresat clerului Romei, 14 februarie 2013).

Eminentul Romano Amerio, care și-a adus o contribuție semnificativă la formularea schiței inițiale a Conciliului Vatican II, arată cum, prin acest gest, a fost încălcat cadrul juridic al Conciliului: “Această abatere de la planul inițial” s-a produs “printr-un act care a încălcat cadrul juridic al Conciliului”, astfel încât “Conciliul a fost auto-creat, atipic și neprevăzut” (Profesorul Romano Amerio, Iota Unum, 1985).

După ce a blocat votul în mod ilicit, această facțiune rebelă cunoscută sub numele de “grupul renan” a recurs la metode grosolane pentru a-și instala cu forța mai mulți membri în comisiile de redactare, astfel încât, peste noapte, aproape 60% dintre comisii erau conduse de “teologi suspecți”, care fuseseră cenzurați sub Pius al XII-lea. Printre aceștia s-au numărat disidenți ca Hans Küng, Schillebeeckx, Frings, Danielou, precum și pseudo-misticul Karl Rahner, favoritul Conciliului, care pe întreaga durată a Conciliului Vatican II i-a făcut curte feministei notorii Luise Rinser, care s-a angajat cu mult zgomot în favoarea avortului și a preoției femeilor (Fr. Karl Rahner – Heresy and Amor, John Vennari). Dușmanii Credinței au acaparat poziții cheie în Conciliu, lucru care le-a permis să formuleze documentele perfide menite să inducă Biserica în eroare, adică cele șaisprezece documente ale Conciliului Vatican II.

Dar adevăratele documente ale Conciliului Vatican II au fost cele 72 de scheme aprobate de Ioan al XXIII-lea înainte de Conciliu. Potrivit Arhiepiscopului Lefebvre, care a făcut parte din Comitetul Central Pregătitor însărcinat cu evaluarea tuturor acestor documente, schemele au fost vrednice și ortodoxe, și ar fi trebuit să fie folosite, dar, spre marea lui dezamăgire, Conciliul, controlat de acești pirați conciliari, a respins schița lui Ioan al XXIII-lea. Să luăm aminte la cuvintele lui Lefebvre:

Încă din primele zile, Conciliul a fost asediat de forțele progresiste. Am trăit, am simțit acest lucru … Aveam impresia că se întâmplă ceva anormal, iar la scurtă vreme, această impresie a fost confirmată; după doar cincisprezece zile de la sesiunea inaugurală, nu mai rămăsese niciuna dintre cele șaptezecișidouă de scheme. Toate au fost returnate, respinse, aruncate la coșul de gunoi … Întreaga muncă depusă a fost abandonată, iar adunarea s-a trezit cu mâinile goale, fără nimic gata. Ce președinte de consiliu director, oricât de mică ar fi compania lui, ar fi de acord să continue fără un program și fără documente? Însă tocmai așa a început Conciliul (Arhiepiscopul Lefebre, “Open Letter to Confused Catholics”, 1986).

Însuși Benedict al XVI-lea indică faptul că s-a format un “conciliu virtual”, pentru a uzurpa “adevăratul Conciliu“ Vatican II, deplângând faptul că acesta “a creat atâtea dezastre” (discurs adresat clerului Romei, 14 februarie 2013). La fel, Papa Paul al VI-lea a declarat că eforturile meritorii de la Vatican II au fost împiedicate de “diavol”, care și-a făcut apariția “ca să sufoce roadele Conciliului Ecumenic” (29 iunie 1972).

Prin urmare, schimbările radicale de astăzi nu sunt rezultatul unei interpretări greșite a Conciliului Vatican II, ci adevărata lui interpretare, conform intențiilor arhitecților lui liberali. Puținele părți meritorii ale documentelor, formulate de către puținii oameni buni, au fost permise și inserate doar pe post de paravan religios, pentru a obține semnătura Papei Paul, în lipsa căreia planul progresiștilor ar fi fost sortit eșecului. În acest sens, pentru liberalii de la Vatican a fost mai important ca documentele să apară ortodoxe, mai degrabă decât liberale.

Pe scurt, planul lor era acela de a reînvia cauza lui Luther, sub pretextul unei reforme, și de a fuziona Biserica Catolică cu alte religii majore. Pr. Edward Schillebeeckx, personaj proemninent la Conciliu, a declarat chiar: “Prin urmare, acuzația de complicitate cu Reforma [lui Luther] nu este lipsită de temei”.

Să ne amintim de viziunea masonului și preotului excomunicat din secolul XIX, Canonicul Roca (1830-1893), care a prezis că “în curând, la un Conciliu Ecumenic, liturghia Bisericii Romane va suferi o transformare”, într-o încercare “de a priva Biserica de caracterul ei supranatural, de a o amalgama cu lumea, de a o amesteca într-un mod ecumenic cu denominațiunile, în loc ca acestea să fie lăsate să continue paralel drept confesiuni separate și, astfel, de a deschide calea pentru o religie mondială standardizată, într-un stat mondial centralizat”.

Nu o dată, a ieșit la suprafață faptul că Sfânta Fecioară, în cel de-al treilea secret de la Fatima, vorbea despre “un Conciliu rău și o Missă rea”. Despre aceasta a relatat Fatima Crusader, în mai 2009 și, din nou, OnePeterFive, în mai 2016. Conform ambelor relatări, Cardinalul Ratzinger [ulterior Benedict al XVI-lea] i-a mărturisit bunului său prieten, Pr. Ingo Dollinger, la sfârșitul verii lui 2000, că mai există încă o parte a secretului de la Fatima care nu a fost publicată, și că acolo se vorbește despre “un Conciliu rău și o Missă rea”, de care urma să avem parte în viitor.

Un Conciliu rău și o Missă rea sunt, desigur, în acord cu predicția Canonicului Roca potrivit căreia liturghia “va suferi, în curând, o transformare la un Conciliu Ecumenic”. Printre instrucțiunile însoțitoare ale acestui Conciliu Ecumenic se numără și Instrucțiunea cu privire la Liturghie, Inter Oecumenici, din 26 septembrie 1964, în care sunt schițate noile reguli în ceea ce privește Missa și sanctuarul. Articolul 91 prevede: ”Preferabil, altarul principal să fie detașat [de perete], pentru a se putea umbla în jurul lui și pentru a face posibilă celebrarea cu fața la popor”.

Cum se face că unii afirmă că Vatican II a fost interpretat greșit, când apelul lui în favoarea “celebrării cu fața la popor” a fost implementat ca normă universală la scurtă vreme după Conciliu? Această schimbare, fără precedent în istoria bi-milenară a Bisericii, a fost calculată cu grijă, pentru a realiza mutarea punctului focal [al liturghiei], astfel încât accentul să fie pus pe comunitate, și nu pe Dumnezeu.

De asemenea, Inter Oecumenici (instrucțiunea din 1964 cu privire la implementarea Sacrosanctum Concilium, emisă de Sfânta Congregație pentru Rituri) prevedea “suprimarea” rugăciunilor leonine de după Sfânta Liturghie, adică a celor trei Ave Maria, a rugăciunii Salve Regina și a rugăciunii către Sfântul Mihail (articolul 48), iar suprimarea acestor rugăciuni a fost înfăptuită, într-adevăr, după Conciliu.

Documentul Sacrosanctum Concilium prevedea o revizuire generală a Sfintei Liturghii, prin care “să fie eliminate” “elementele” arhaice acumulate de-a lungul timpului, iar “riturile să fie simplificate”, astfel încât “să fie facilitată participarea activă a credincioșilor” (Articolul 50).

Și acest lucru a fost realizat odată cu implementarea liturghiei Novus Ordo, însă noua liturghie nu a amplificat participarea întru Dumnezeu, ci înstrăinarea noastră de Dumnezeu. În ochii lui Dumnezeu, “participare activă” înseamnă practicarea religiei prin participarea noastră reverențioasă la Sfânta Liturghie, prin spovadă, prin lectura vieților sfinților și prin sanctificarea sufletelor noastre în frica de Dumnezeu; în ochii liberalilor, “participare activă” înseamnă să fii un activist care se află în treabă, angajându-te în revoluția liturgică împotriva Sfintei Liturghii și a preoției.

Unii încă mai pretind că documentele Conciliului Vatican II nu conțin erori, ci sunt doar formulate într-un mod ambiguu, dar acest argument are un efect contrar, căci ambiguitatea este dovada cea mai clară a prezenței diavolului și a faptului că documentele sunt de rău augur. Dumnezeu nu este niciodată ambiguu, ci întotdeauna clar, direct și juridic, astfel încât documentele distorsionate care ‘vorbesc din ambele colțuri ale gurii’ reprezintă o dovadă clară că autorul lor nu este Dumnezeu.

Defapt, aceste documente pot fi foarte ne-ambigue. De pildă, acestea afirmă că Dumnezeu “se folosește [și] de alte religii ca mijloace de mântuire” (Unitatis Redintegratio), și că “uniunea în rugăciune a catolicilor cu frații despărțiți“ la “serviciile ecumenice pentru unitate” ar fi “de dorit” (8), că liturghia Sfintei Misse din 1962 ar avea nevoie de “o restaurare generală” (Concilium 21), că în implementarea ei liturgică, Biserica ar trebui să accepte cu brațele deschise diversitatea culturală (37), și că altarul ar trebui repoziționat, astfel încât să permită celebrarea liturghiei “cu fața la popor“. Fapt este că aceste aberații, precum și altele similare, au fost implementate în vremea noastră în conformitate cu propunerile Conciliului Vatican II, deci cum se face că unii afirmă că Conciliul a fost “interpretat greșit”?

Documentul Nostra Aetate al Conciliului Vatican II afirmă că “musulmanii îl adoră pe Dumnezeul cel unic, viu și existent în sine, îndurător și atotputernic, Creatorul cerului și al pământului, care a vorbit oamenilor” (3).

Oare o fi și aceasta o interpretare greșită? Christos, a cărui divinitate este respinsă de Coran, este singurul Dumnezeu Adevărat care le-a vorbit oamenilor – deci interpretăm greșit Conciliul dacă afirmăm că acesta cinstește o religie idolatră? Nu, nu este vorba despre o interpretare greșită. Aparent, Părinții Conciliului au uitat de preceptul coranic potrivit căruia creștinii trebuie vânați și uciși (Coran 2:191). Să fi scăpat ei oare din vedere faptul că islamul atacă Biserica “Unicului Dumnezeu” încă din secolul VI?

În fapt, Gregory Baum, notoriul ex-preot și suporter al căsătoriei gay, care s-a însurat cu o fostă călugăriță în timp ce era preot și care și-a petrecut decenii din viață ca homosexual activ, a fost cel care a formulat Nostra Aetate pentru Conciliul Vatican II.

Dr. Michael Higgins, vice-președintele pentru misiune și identitate catolică al Universității Sfintei Inimi (Sacred Heart University) din Fairfield, Connecticut, într-un articol omagial pe care i l-a dedicat lui Baum, articol publicat în Commonweal în 2011, scoate în evidență rolul cheie jucat de acesta la Vatican II. “Conciliul a fost creația lui Gregory Baum”, scrie Higgins. “El [Baum] a servit în diverse funcții în comisiile însărcinate cu pregătirea documentelor. … Și-a început activitatea în noiembrie 1960, pe care și-a încheiat-o în decembrie 1965, odată cu încheierea lucrărilor Conciliului, o ucenicie al cărei punct culminat a fost formularea primei versiuni a Nostra Aetate”.

Având în vedere dimensiunea umană evident neortodoxă a redactării și aprobării documentelor conciliare, cât de multă încredere putem avea că, în ansamblul lui, Conciliul a reprezentat lucrarea Duhului Sfânt?

%d bloggers like this: