Christopher Ferrara: “Francisc extinde falsul magisteriu”

Via The Remnant (traducerea în limba română și accentuările ne aparțin):


NewImage

Într-o carte de 450 de pagini, Papa Bergoglio reduce adulterul și fornicația la nivelul unor “păcate minore”, anunță un război împotriva moralității sexuale via Amoris laetitia, aprobă “uniunile civile” între homosexuali, declară că toate războaiele sunt nedrepte și afirmă că statul secular este un lucru sănătos.


Dacă mai există cumva vreun dubiu că domnia tumultuoasă a Papei Bergoglio reprezintă o amenințare fără precedent, ba mai mult, o amenințare apocaliptică la adresa integrității Credinței, acest dubiu nu are cum rămâne în picioare după publicarea [cărții] “Papa Francisc: întâlniri cu Dominique Wolton: politică și societate”, un compendiu care însumează 450 de pagini de conversații private incoerente între Bergoglio și Wolton, un sociolog francez, de-a lungul unui extraordinar șir de audiențe private desfășurate la Vatican.

Așa cum a făcut în mod habitual de-a lungul ultimilor patru ani și jumătate, în această mega-colecție de cugetări bergogliene, omul din Argentina ne spune ceea ce crede el, în loc să ne spună ceea ce Biserica, în temeiul celor revelate de Dumnezeu, a propovăduit dintotdeauna, căci Bergoglio a declarat deja într-un alt interviu de tristă faimă că Magisteriul ar fi orice gândește el: “Fac în permanență delcarații, dau omilii. Asta este magisteriu. Asta este ceea ce cred, nu ceea ce spune mass-media că cred. Consultați-l; este foarte clar.”

În fragmentele [cărții] Politică și Societate publicate până acum, găsim următoarele perle ale gândirii bergogliene:

  • Moralitatea nu are de-a face cu precepte despre bine și rău

Cum predăm noi, catolicii, moralitatea? Nu o poți preda cu ajutorul unor precepte ca: N-ai voie să faci asta, trebuie să faci asta, trebuie, n-ai voie, trebuie, n-ai voie.

Moralitatea este consecința unei întâlniri cu Iisus Christos. Este o consecință a credinței. Iar pentru alții, moralitatea este consecința unei întâlniri cu un ideal, sau cu Dumnezeu, sau cu ei înșiși, dar cu partea lor mai bună. Moralitatea este întotdeauna o consecință.

Asta este ceea ce s-a ales din cele Zece Porunci, din avertismentele din Evanghelie despre consecințele eterne ale nerespectării preceptelor morale, inclusiv a celor care privesc adulterul, fornicația și sodomia, cât și [din avertismentele] din orice catehism al Bisericii vis-a-vis de chestiunile morale. Bergoglio este de altă părere, iar Magisteriul este ceea ce crede el!

Aserțiunea că “moralitatea este o consecință”, mai degrabă decât un precept, nu reprezintă nimic altceva decât obscurantism modernist clasic. Dumnezeu Însuși a enunțat în mod expres precepte morale specifice, care îi obligă pe toți oamenii să facă bine și să se abțină de la a face rău: “Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește” (Ioan 14:21).

Păcatele cele mai neînsemnate sunt păcatele carnale … Cele mai periculoase păcate sunt cele ale minții …

Dar celelalte păcate sunt cele mai grave: ura, invidia, trufia, mândria, uciderea cuiva, luarea unei vieți … despre acestea nu se vorbește atât de mult.

Deci, potrivit Papei Bergoglio, a-ți invidia aproapele pentru bunăstarea sa este mai rău decât a comite adulter cu soția sa. Asta este ceea ce s-a ales din avertismentul pe care ni l-a dat Domnul nostru, și din învățătura constantă a Bisericii, că păcatele carnale pot fi comise ca “păcate ale minții”, prin gânduri impure.

  • Condamnarea imoralității sexuale înseamnă “mediocritate”:

“pe predicatori îi paște un mare pericol, și aume, acela de a cădea pradă mediocrității. A condamna doar moralitatea – iertați-mi expresia – ‘de sub centură’. Dar nimeni nu vorbește despre celelalte păcate ca ura, invidia, mândria, trufia, uciderea cuiva, luarea vieții cuiva. Intrarea în rândurile mafiei, încheierea unor acorduri ilegale … ‘Ești catolic bun? Atunci dă-mi banii’.”

Un argument tipic bergoglian din categoria “om de paie”. Niciun duhovnic nu codamnă “doar” păcatele de natură sexuală, ignorând, în același timp, omuciderea și alte păcate grave. Astăzi, este mai degrabă valabil opusul: păcatele de natură sexuală sunt deseori minimalizate sau justificate în confesional – la fel cum le minimalizează și le justifică și Bergoglio – în timp ce vagile ofense împotriva “dreptății sociale” sunt condamnate pe larg și cu mult tam-tam de către preoții la modă și prelații care au capitulat în fața revoluției sexuale.

După cum îi avertiza Sfânta Fecioară pe vizionarii de la Fatima, mai multe suflete sunt osândite pentru păcate carnale decât pentru orice alt păcat. Dar, după Bergoglio, “încheierea unor acorduri ilegale” este mai rea decât adulterul și fornicația.

  • Regulile morale nu reprezintă interdicții uniforme, așa cum credeau fariseii:

Ispita este întotdeauna uniformitatea regulilor … să luăm, de exemplu, exortația apostolică Amoris laetitia. Când vorbesc despre familii aflate în dificultate, declar: ‘Trebuie să [le] primim cu brațele deschise, să [le] însoțim, să discernem, să [le] integrăm …’, iar pe urmă ușile le vor fi deschise tuturor. Ceea ce se întâmplă defapt este că oamenii îi aud pe ceilalți spunând: ‘Ei nu pot primi Împărtășania’, ‘Ei nu pot’: în aceasta constă ispita Bisericii. Dar ‘nu’, ‘nu’, ‘nu’! Acest fel de interdicție este același pe care îl întâlnim în cazul lui Iisus și al fariseilor ….

Acest limbaj este atât pueril, cât și demagogic: Biserica cea bătrână și uricioasă, ispitită mereu să zică nu, nu, nu! Huo! Huo! La fel ca fariseii, despre care Bergoglio pare să nu realizeze că au tolerat divorțul, în timp ce Domnul nostru i-a condamnat pentru că au instituționalizat adulterul. Bergoglio va învinge “ispita” Bisericii de a spune nu, nu, nu comportamentului imoral. Uraaa pentru Bergoglio!

Ce afront nemaipomenit aduce acest Papă – iubitor de aplauze, vulgar, care împroașcă cu insulte – memoriei marilor Pontifi Romani care au apărat adevărurile Credinței de mulțimile ostile, cu riscul propriilor lor vieți. Faptul că [Papa Francisc] se bucură de o reputație de smerenie se datorează uneia dintre cele mai de succes fantezii din domeniul relațiilor publice din istoria modernă, posibilă doar datorită cooperării cu Complexul Industrial al Știrilor False, care împânzește globul.

  • Preoții și tinerii care insistă asupra preceptelor morale uniforme, care nu permit excepții, sunt bolnavi:

“preoți rigizi, cărora le este frică să comunice. Aceasta este o formă de fundamentalism. Ori de câte ori dau peste o persoană rigidă, mai ales dacă este tânără, îmi spun că este bolnavă”.

Ce înțelege oare Bergoglio prin “persoană rigidă”? A clarificat, desigur, acest lucru în nesfârșitele lui șiroaie de insulte triviale: un catolic practicant care crede că preceptele negative ale legii morale nu permit niciun fel de excepții.

De remarcat antipatia lui mai ales pentru tinerii “rigizi”, tineri care reprezintă o amenințare la adresa megalomanei viziuni bergogliene despre o Biserică “transformată”. Acești tineri impertinenți – de data asta nu se pune problema de “a-i asculta pe tineri”! – îndrăznesc să anunțe restaurarea ortodoxiei și ortopracticii după trecerea la cele veșnice a lui Bergoglio. Aceștia trebuie marginalizați acum, declarându-i nebuni, în stil propagandistic sovietic.

  • Cu Amoris laetitia, Francis duce o luptă împotriva rigidității morale a “nu, nu, nu”:

Această stare de spirit închisă, fundamentalistă, ca și cea cu care s-a confruntat Iisus, este ‘lupta pe care o duc astăzi cu [ajutorul] exortației’.

De parcă n-am ști deja: Francisc este pe picior de război cu învățătura constantă a Bisericii în ceea ce privește adulterul și alte încălcări ale Poruncii a Șasea, pe care el le consideră doar păcate ușoare, în comparație cu păcatele de felul “încheierii unor acorduri ilegale”.

‘Căsătoria’ este un cuvânt istoric. Întotdeaua, în [rândurile] omenirii, și nu numai în Biserică, ea este între un bărbat și o femeie … nu putem schimba acest lucru. Aceasta este natura lucrurilor. Așa sunt ele. Să le numim ‘uniuni civile’.

Oricine și-ar închipui că, prin aceasta, Bergoglio apără căsătoria tradițională, ar fi în stare să creadă orice. Acest comentariu a fost un deliciu pentru mașinăria pseudo-catolică de propagandă pro-homosexualitate pe nume New Ways Ministry, condamnată de Congregația pentru Doctrina Credinței în 1999. Site-ul web al acesteia exulta:

Dar, ceea ce este nou aici, este acordul lui în ceea ce priește uniunile civile pentru cuplurile de același sex …. Ca Pontif, Papa Francisc nu și-a declarat niciodată atât de fățiș acordul pentru uniunile civile. (A susținut uniunile civile, ca pe un compromis în opoziția lui vis-a-vis de egalitatea căsătoriei, pe vremea când era arhiepiscop în Argentina. Ca pontif, a făcut o declarație ambiguă despre uniunile civile, care a inspirat mai mult întrebări decât certitudine în ceea ce privește poziția sa.) Această nouă declarație de susținere din partea sa reprezintă un uriaș pas înainte.

Nu putem nega această realitate: Bergoglio a deschis larg porțile pentru “căsătoria gay”, etichetată drept “uniune civilă”, față de care Biserica, urmând exemplul lui, va înceta să se mai opună, atâta vreme cât acesta va fi Papă. Asta este ceea ce s-a ales de învățătura contrară atât a lui Ioan Paul al II-lea, cât și a lui Benedict al XVI-lea despre datoria fiecărui catoloc de a se opune și de a refuza să implementeze orice formă de recunoaștere juridică a “uniunilor homosexuale”, deoarece “statul nu poate acorda statut legal unor astfel de uniuni fără ca, în același timp, să eșueze în îndatorirea lui de a promova și a apăra căsătoria ca pe o instituție esențială pentru binele comun.”

  • Niciun război nu este just:

Nu-mi place să folosesc termenul ‘război just’. Auzim că spun oamenii: ‘Fac război pentru că nu am alte mijloace de a mă apăra’. Dar niciun război nu este just. Singurul lucru just este pacea.

De pe acum, ajunge să fie clar că Francisc aruncă pur și simplu peste bord orice învățătură a Bisericii care nu-i place. Căci, la urma urmei, după cum ne-a asigurat el însuși, Magisteriul este ceea ce crede el. Asta este ceea ce s-a ales de învățătura contrară a Sfântului Augustin, a Părinților și Doctorilor Bisericii, a Sfântului Thoma d’Aquino, a Magisteriului bi-milenar și chiar și de catehismului lui Ioan Paul al II-lea (§§ 2307-2317), care afirmă doctrina bi-milenară a Bisericii despre războiul just.

Să ne aducem aminte că Bergoglio, contrar învățăturii bi-milenare a Bisericii, conformă adevărului revelat al Sfintei Scripturi, a declarat că impunerea pedepsei capitale este un “păcat de moarte” care trebuie abolit peste tot și a lansat un apel până și la abolirea sentințelor la închisoare pe viaă, deoarece acestea ar reprezenta o “condamnare ascunsă la moarte”. Dar nu a cerut niciodată abolirea avortului, deși recunoaște în acest interviu faptul că acesta reprezintă uciderea unor nevinovați și nu a unor criminali dovediți.

  • Statul secular este un lucru bun:

Statul laic este un lucru sănătos. Există laicism sănătos. Iisus a spus: trebuie să dăm Cezarului ceea ce este al Cezarului, și lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu.

Lui Bergoglio pare să nu-i fi trecut prin minte faptul că și Cezarul trebuie să-I dea lui Dumnezeu lucrurile care Îi aparțin. Dat fiind faptul că învățătura Bisericii despre Domnia Socială a lui Christos nu figurează, în mod clar, printre lucrurile pe care le crede Bergoglio, acesta a excizat-o din falsul său “magisteriu” compus din interviuri și conferințe de presă aeropurtate. Dar admite, cu toate acestea, că:

în anumite țări, ca Franța, acest laicism este marcat prea mult de moștenirea iluminismului, lucru care creează falsa credință care consideră religiile drept o subcultură. Cred că Franța – iar aceasta este opinia mea personală, și nu cea oficială a Bisericii – ar trebui să eleveze nițel nivelul laicismului, în sensul că acesta trebuie să spună că și religiile fac parte din cultură. Cum să exprim acest lucru în termeni laici? Printr-o deschidere față de transcendență. Oricine își poate găsi propria formă de deschidere.

Să remarcăm faptul că doar atunci când articulează o firavă critică a statului secular se străduiește Bergoglio să specifice că aceasta este doar opinia lui personală, și nu învățătura Bisericii – evident, presupunând că învățătura oficială a Bisericii acceptă statul secular fără cea mai mică rezervă! Cât despre “deschiderea față de transcendeță”, aici se referă doar la faptul că statul secular ar trebui să admită că absolut toate religiile, indiferent de învățăturile lor, “fac parte din cultură“.

Fără îndoială, cititorii își pun întrebarea: ce trebuie să facă un catolic, atunci când se confruntă cu vorbăria incoerentă și nesfârșită a acestui om, care, în același interviu, admite că, pe la patruzeci de ani, s-a supus [unor ședințe de] psihanaliză “cu o psihanalistă evreică. Vreme de luni de zile, am mers la ea acasă o dată pe săptămână ca să clarific unele lucruri”?

Evident, în primul rând, trebuie să ne păstrăm Credința, în pofida atacurilor neîncetate împotriva ei venite din partea lui Bergoglio.

În al doilea rând, nu trebuie să acceptăm, prin tăcerea noastră, învățătura falsă a acestui om, ci, mai degrabă, în conformitate cu statutul nostru, să o demascăm și să o condamnăm pe cât ne stă în putință, ca soldați ai lui Christos și membri ai Bisericii militante, pentru ca nu cumva să fie ademenit cineva – mai ales rudele și prietenii noștri – să accepte erorile lui Bergoglio. Acesta trebuie înfruntat, zi de zi, de către catolicii ortodocși pe care îi detestă în mod atât de clar și pe care urmărește să îi ostracizeze cu demagogia lui ieftină, demagogie care merge până acolo încât să ajute efectiv statul secular pe care, în mod absurd, îl consideră “sănătos”, la vânătoarea lui de vrăjitoare tot mai extinsă a “discursului instigator la ură” și a “grupurilor care instigă la ură”.

În al treilea rând, trebuie să luăm în considerare posibilitatea reală că, odată cu acest Papă, am pătruns pe un teritoriu ne-explorat până acum în istoria papalității: Scaunul lui Petru este ocupat de un om caare pare să fi fost ales la pontificat în mod valid, care este recunoscut în mod universal ca Succesor al lui Petru și care, cu toate acestea, de facto, vorbește și se comportă ca un fel de anti-Papă. Încă și mai rău, nici măcar anti-Papii în toată regula din trecut nu au scos pe gură neadevărurile și inepțiile care curg din [gura lui] Bergoglio ca un râu din propriul lui izvor.

Ar trebui să ne umple de groază amenințarea la adresa Bisericii, la adresa copiilor noștri, la adresa nenumărator suflete și la adresa lumii în general pe care o reprezintă acest spectacol uluitor. Ar trebui să fim imboldiți să ne rugăm pentru eliberarea Bisericii de acest pontificat, dar și să ne rugăm pentru Francisc însuși, în pofida indignării legitime pe care ne-o provoacă și a reacției emoționale vis-a-vis comportamentul lui ridicol pe care ne-o declanșează. Dar această situație nu ar trebui să fie un prilej de bucurie malițioasă de felul celei de care dau dovadă comentatorii sedevacantiști, care sunt încântați de ceea ce ei consideră a fi confirmarea definitivă a tezei lor, potrivit căreia n-am mai avut un Papă legitim de la Pius al XII-lea încoace.

În clipa de față, suntem martorii unui fenomen diferit de simplul sedevacantism. Doar istoria ne va dezvălui natura lui exactă. Dar, cu siguranță, acesta este un fenomen cu care Biserica nu s-a mai confruntat niciodată. Conștienți de acest lucru, să fim preveniți cum se cuvine despre ceea ce ar părea a fi, în acest stadiu, o dramatică soluție cerească a dezastrului bergoglian absolut lipsit de precedent.

%d bloggers like this: