Correctio filialis și Laudatio adresate Papei Francisc

NewImage

Un articol de Roberto de Mattei publicat la 18 octombrie 2017 în Corrispondenza Romana (traducerea în limba română ne aparține):


A apărut și primul răspuns organizat la Correctio filialis, după trei săptămâni: o Laudatio publicată pe internet, semnată de un grup de preoți și intelectuali, în marea lor majoritate originari din spațiul austro-german (http://www.pro-pope-francisc.com).

Cine sunt semnatarii Laudatio? Unul dintre ei, Monsignorul german Fritz Lobinger, Episcop emerit de Aliwal (Africa de Sud), este “părintele” expresiei “preoție comunitară”, pe care a explicat-o în cartea sa Team of Elders. Împingând lucrurile dincolo de [problema] viri probati (2007), acesta speră să fie introduse două feluri de preoție: preoți diecezani și preoți comunitari; cei dintâi, celibatari; cei din urmă, căsătoriți, cu familie, la dispoziția comunității în care trăiesc și lucrează.

Un alt semnatar, Pr. Paul Zulehner, discipol al lui Karl Rahner, este cunoscut, și el, pentru excentrica lui “Futurologie pastorală” (Pastorale Futurologie, 1990). În 2011, acesta a sprijinit un “apel la neascultare” lansat de căre 329 de preoți autstrieci în favoarea preoților căsătoriți, a hirotonirii femeilor la preoție, a dreptului protestanților și divorțaților recăsătoriți de a primi Sfânta Împărtășanie, și a dreptului laicilor de a ține predici și de a conduce parohii.

Martin Lintner, călugăr servit din Bolzano, predă la Bressanone și este Președintele INSECT (International Network of Societies for Catholic Theology – Rețeaua Internațională a Societăților de Teologie Catolică). Acesta este autorul cărții The Rediscovery of Eros. The Church, Sexuality and Human Relations (2015) (Redescoperirea erosului. Biserica, sexualitea și relațiile (inter-)umane), lucrare în care se arată favorabil în ceea ce privește homosexualitatea și relațiile pre-matrimoniale. Lintner este cunoscut și pentru entuziasmul său pentru Amoris laetitia, document care, după părerea sa, reprezintă pentru Biserică “un punct fără întoarcere”. “Nu mai putem spune că astăzi mai există o excludere cateegorică de la recepția Sacramentelor Euharistiei și reconcilierii a celor care se află într-o nouă uniune și care nu se abțin de la relații sexuale. Nu mai există nicio îndoială asupra acestui fapt, datorită textului însuși al A.L.” (www.settimananews.it, 5 decembrie 2016).

În acest moment, este clar că diviziunea profundă din Biserică nu este una care îi separă pe criticii Papei Francisc de susținătorii săi.

Linia de ruptură îi desparte pe cei fideli față de învățătura imutabilă a Papilor și cei care, invocându-l pe Papa Bergoglio, caută să-și realizeze “visul” unei noi biserici, diferită de cea întemeiată de Domnul nostru Iisus Christos.

Nu este nevoie să fii istoric ca să înțelegi că suntem martorii unei noi faze din viața Bisericii. Nu am ajuns la sfârșitul lumii, dar la epoca noastră se pot aplica cuvintele Domnului nostru Care, referindu-se la întoarcerea Sa de la sfârșitul lumii, întreba cu tristețe: “Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credință pe pământ?” (Luca 18:8).

Pierderea credinței, care îi afectează chiar și pe oamenii Bisericii, este evidentă. La 27 ianuarie 2012, adresându-se Adunării Plenare a Congregației pentru Doctrina Credinței, Papa Benedict al XVI-lea afirma: “Ne confruntăm cu o profundă criză a credinței; o pierdere a simțului religios, cea mai mare provoare de astăzi pentru Bisercă. De aceea, prioritatea în acțiunile întregii Biserici din vremurile noastre trebuie să fie reînnoirea credinței.” Această pierdere a credinței are astăzi caracteristicile unei apostazii generale.

Cardinalul Robert Sarah, într-o intervenție de la reuniunea Conferințelor Episcopale din Europa, desfășurată la Trieste la 4 noiembrie 2013, afirma că “astăzi există, chiar și în rândurile celor botezați și ale discipolilor lui Christos, un fel de ‘apostazie tăcută’; o respingere a lui Dumnezeu și a Credinței Creștine în politică, în economie, în dimensiunea etică și morală și în cultura occidentală post-modernă.”

La rândul său, Cardinalul Raymond Burke, într-o omilie susținută la Buckfast Abbey la 13 octombrie 2017, reamintea faptul că mesajul de la Fatima “are de-a face cu dezlănțuirea forțelor diabolice împotriva lumii, [forțe] care pătrund în viața Bisericii și îndepărtează sufletele de adevărul Credinței și, astfel, de iubirea divină, care izvorăște din gloarioasa Inimă a lui Iisus, străpunsă [de lance].”

Sufletele cad pradă pierzării din cauza limbajului ambiguu și înșelător, în timp ce erorile și ereziile sunt diseminate zilnic printre credincioși. Pontificatul Papei Francisc reprezintă rezultatul și apogeul unui proces de auto-demolare a Bisericii, proces cu rădăcini vechi, dar care astăzi a atins o viteză amețitoare.

Correctio filialis de la 24 octombrie 2017 a fost ca o rază de lumină care a străpuns întunericul nopții în care s-au scufundat sufletele. Denunțul ereziilor susținute și propagate de Papa Francisc a răsunat de la un capăt al planetei la celălalt, fiind răspândit prin mass-media și ajungând să fie tema dominantă a conversațiilor private ale multor catolici. În aceste conversații, puțini sunt cei care să nege adevărul faptelor denunțate în Correctio. Mai degrabă, divergențele au de-a face cu “ce este de făcut” într-o situație lipsită de orice precedent istoric.

Nu ducem lipsă nici de cei care practică duplicitatea: critică în privat, în timp ce îi omagiază în public pe cei care îndreaptă Biserica pe calea dezastrului. Calvin a etichetat această atitudine drept “nicodimică”, aplicându-le această etichetă protestanților care își ascundeau doctrina, omagiind în public credința și riturile catolicilor. Dar și Biserica Catolică a condamnat întotdeauna disimularea, indicând mărturisirea credinței, chiar și până la martiriu, ca model de viață.

A mărturisi credința înseamnă a denunța erorile care i se opun, chiar și atunci când acestea sunt propuse de către episcopi, sau de către un Papă, așa cum s-a întâmplat în cazul lui Honorius I (625-638). Nu are prea mare importanță dacă Honorius a fost eretic sau doar favens haeresim. Faptul că acesta a fost condamnat solemn la Al VI-lea Conciliu de la Constantinopol (681), prezidat de Papa Leon al II-lea, și că această condamnare a fost confirmată de două Concilii Ecumenice succesive demonstrează că posibilitatea unui Papă eretic (posibilitate acceptată de către toți juriștii canonici medievali) este reală, indiferent dacă a fost sau nu verificată istoric.

Dar cine are oare autoritatea de a i se împotrivi și de a-l corecta pe Papă? În primul rând, această îndatorire le revine cardinalilor, sfetnicii Papei în guvernarea Bisericii; în al doilea rând, episcopilor, care constituie, în uniune cu Papa, Biserica învățătoare; și, în sfârșit, credincioșilor de rând, preoților, călugărilor și călugărițelor, și chiar și laicilor, care, fiind botezați, posedă acel sensus fidei absolut cert, care le permite să deosebească credința adevărată de erezie.

Înainte de a deveni Episcop de Dorylaeum, Eusebiu, originar din Constantinopol, a fost jurist. În anul 429, a întrerupt public o omilie a preotului Nestorie, care punea la îndoială Maternitatea Divină a Mariei. Eusebiu ar fi făcut acest lucru chiar și dacă în ziua respectivă ar fi predicat Patriarhul Constantinopolului sau Papa însuși. Spiritul lui catolic nu ar fi tolerat ca Preasfânta Fecioară să fie insultată în văzul și auzul credincioșilor catolici.

Astăzi, Biserica nu are nevoie de “nicodimi”, ci de mărturisitori ai credinței care să posede temperamentul unui Eusebiu sau Maxim Mărturisitorul, un simplu călugăr care nu a ezitat să-i înfrunte pe Patriarhul Constantinopolului și pe Împărații Bizanțului. Celor care au încercat să-l oblige să intre în comuniune cu ereticii monotheliți, acesta le-a răspuns: “Nu voi intra în comuniune cu voi, nici chiar dacă întreg universul ar face-o.”

La vârsta de 80 de ani, în urma a trei procese care i-au fost intentate din cauza fidelității sale, a fost condamnat la amputarea limbii și mâinii drepte, cele două părți ale corpului cu care s-a luptat împotriva ereziilor și erorilor, verbal și în scris.

Maxim ar fi putut repeta cuvintele Sf. Paul: “La întâia mea apărare, nimeni nu mi-a venit într-ajutor, ci toți m-au părăsit. Să nu li se țină în socoteală! Dar Domnul mi-a stat într-ajutor și m-a întărit, pentru ca, prin mine, Evanghelia să fie pe deplin vestită și s-o audă toate neamurile; iar eu am fost izbăvit din gura leului” (2 Timotei 4:16-17).

Faptul că sunt doar câțiva – neînțeleși și persecutați – este permis de Providența Divină pentru a spori meritele mărturisitorilor Credinței și a face din comportamentul lor ceva nu numai just și cuviincios, ci și sfânt și eroic. În ce altceva constă virtutea eroică, dacă nu în a-ți face datoria în circumstanțe excepționale, însă nu bazându-te pe propriile tale puteri, ci pe ajutorul lui Dumnezeu?

Surse: 1, 2, 3.

%d bloggers like this: