Sandro Magister: “Actualizare cu privire la sfârșitul lumii. ‘Lucrurile cele de pe urmă’, după Francisc”

NewImage

Redăm mai jos, în traducere proprie, un amplu fragment dintr-un articol recent semnat de reputatul jurnalist italian Sandro Magister. Faptele cutremurătoare prezentate aici vorbesc de la sine.


În importantul ziar “la Reppublica”, al cărui fondator este, Eugenio Scalfari, o autoritate indisputabilă din sfera gândirii seculare italiene, a vorbit din nou, la 9 octombrie, în următorii termeni despre ceea ce el consideră a fi “revoluția” acestui pontificat, servindu-se de comentarii care îi aparțin lui Francisc, extrase din conversațiile lor frecvente:

Papa Francisc a abolit locurile unde urmează să ajungă sufletele după moarte: iadul, purgatoriul, raiul. Ideea lui este că sufletele dominate de rău și care nu se căiesc vor înceta să mai existe, în timp ce cele care au fost mântuite de rău vor fi ridicate la beatitudine, contemplându-l pe Dumnezeu.

Iar imediat după aceea, observă:

Prin urmare, judecata universală, care reprezintă tradiția Bisericii, ajunge să-și piardă sensul. Ea rămâne un simplu pretext care a dat naștere splendidelor picturi din istoria artei. Nimic altceva.

Ne îndoim că Papa Francisc vrea, într-adevăr, să se debaraseze de “cele patru lucruri de pe urmă”, în felul descris de Scalfari.

Dar, în predicile sale, există ceva care tinde să eclipseze în practică judecata de apoi și destinele opuse ale celor mântuiți și celor condamnați.


La audiența generală din Piața Sfântul Petru de miercuri, 11 octombrie, Francisc declara că nu trebuie să ne temem de o astfel de judecată, deoarece, “la sfârșitul istoriei noastre ne așteaptă un Iisus milostiv” și, prin urmare, “totul va fi salvat. Totul.”

În textul distribuit jurnaliștilor acreditați pe lângă Sfântul Scaun, acest din urmă cuvânt, “totul”, apare în caractere groase.


Cu câteva luni în urmă, miercuri, 23 august, la o altă audiență, Francisc prezenta sfârșitul istoriei folosindu-se de o imagine consolatoare în întregime: aceea a unui “cort imens, în care Dumnezeu va primi întreaga omenire, ca să sălășluiască cu El pe veci.”

Imaginea respectivă nu îi aparține, ci a fost luată din capitolul 21 al Apocalipsei, însă Francisc a avut grijă să nu citeze următoarele cuvinte ale lui Iisus:

Cel ce va birui va moșteni acestea și-i voi fi lui Dumnezeu și el Îmi va fi Mie fiu. Iar partea celor fricoși și necredincioși și spurcați și ucigași și desfrânați și fermecători și închinători de idoli și a tuturor celor mincinoși este în iezerul care arde, cu foc și cu pucioasă, care este moartea a doua.


Și, din nou, comentând la rugăciunea Angelus de sâmbătă, 15 octombrie, despre parabola nunții (Matei 22: 1-14), citită la toate Sfintele Liturghii din ziua respectivă, Francisc a evitat cu grijă să citeze părțile ei cele mai tulburătoare.

Nu a citat nici pasajul în care împăratul “s-a umplut de mânie, și trimițând oștile sale, a nimicit pe ucigașii aceia și cetății lor i-au dat foc.” Și nici pasajul în care, văzând “un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă”, împăratul le-a poruncit slugilor sale: “Legați-l de picioare și de mâini și aruncați-l în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților.”


În duminica precedentă, la 8 octombrie, o altă parabolă, cea a lucrătorilor ucigași din vie (Matei 21:33-43, a fost tratată în același mod selectiv.

Comentând pe marginea acestei parabole la rugăciunea Angelus, Papa a omis ceea ce le-a făcut stăpânul viei celor care i-au omorât slugile și, în cele din urmă, și fiul: “Pe acești răi, cu rău îi va pierde.” Și nici vorbă să citeze cuvintele din încheierea parabolei, în care Iisus se referă la El Însuși ca “piatra din capul unghiului”: “Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi.”

În schimb, Papa Francisc insista să-L apere pe Dumnezeu de acuzația că ar fi răzbunător, aproape ca și cum ar fi dorit să atenueze “justiția” excesivă din parabolă:

Acolo găsim veștile bune ale creștinismului: un Dumnezeu care, deși este dezamăgit de greșelile și păcatele noastre, nu își revocă promisiunea, nu se oprește și, mai presus de toate, nu se răzbună! Frați și surori, Dumnezeu nu se răzbună! Dumnezeu iubește, nu se răzbună, ne așteaptă ca să ne ierte, să ne îmbrățișeze.


În omilia sa de sărbătoarea Rusaliilor, la 4 iunie, Francisc se pronunță, așa cum face adesea, împotriva “celor care judecă”. Și, citând cuvintele lui Iisus Cel Înviat adresate apostolilor și, implicit, succesorilor lor din Biserică (Ioan 20:22-23), le trunchiază în mod intenționat:

Luați Duh Sfânt.

Omițând următorul pasaj:

Și cărora le veți ține [păcatele], vor fi ținute.

Iar repetarea trunchierii dovedește că acesta a fost intenționată. Căci Francisc a omis exact aceleași cuvinte ale lui Iisus și la 23 aprilie, la rugăciunea Regina Coeli din prima duminică de după Paști.


Și cu prilejul vizitei sale la Fatima, la 12 mai, Francisc a demonstrat că vrea să Îl debaraseze pe Iisus de reputația Sa de judecător inflexibil de la sfârșitul lumii. În acest scop, ne-a prevenit împotriva unei imagini false a Mariei:

O Marie inventată de noi: care oprește brațul unui Dumnezeu răzbunător; una mai dulce decât Iisus, judecătorul necruțător.


Trebuie să adăugăm și faptul că libertatea cu care Papa Francisc taie și lipește cuvintele Sfintei Scripturi nu se limitează doar la judecata universală. Asurzitoare este, de pildă, și tăcerea cu care a învăluit întotdeauna condamnarea lui Iisus în ceea ce privește adulterul (Matei 19:2-11 și pasajele paralele).

Printr-o surprinzătoare coincidență, această condamnare apare în pasajul din Evanghelie citit în toate bisericile din lume exact în duminica respectivă, la începerea celei de-a doua sesiuni a Sinodului Episcopilor pe tema familiei, la 4 octombrie 2015. Nici în omilia sa, și nici la rugăcinea Angelus, Francisc nu a făcut nici cea mai mică referire la acest pasaj.

Nu s-a referit la acest pasaj nici la rugăciunea Angelus din 12 februarie, duminica în care condamnarea fusese din nou citită în toate bisericile.

Ba mai mult, cuvintele lui Iisus împotriva adulterului lipsesc cu desăvârșire și din cele 200 de pagini ale exortației post-sinodale “Amoris laetitia”. După cum nu apar nici înfricoșătoarele cuvinte de condamnare a homosexualității ale Apostolului Paul din primul capitol al Epistolei către Romani.

Prim capitol care a fost citit și el – încă o coincidență – la Sfintele Liturghii de peste săptămână din cursul celei de-a doua săptămâni a Sinodului din 2015. Să fim sinceri, aceste cuvinte nu sunt incluse în misal. Dar, în orice caz, nici Papa, și nimeni altcineva nu le-a citat în cadrul discuțiilor de la Sinod despre schimbarea paradigmelor conform cărora este judecată homosexualitatea:

Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci și femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; asemenea și bărbații lăsând rânduiala cea după fire a părții femeiești, s-au aprins în pofta lor unii pentru alții, bărbați cu bărbați, săvârșind rușinea și luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor. Și precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoștință, așa și Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine. Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înșelăciune, de purtări rele, bârfitori, grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeți, trufași, lăudăroși, născocitori de rele, nesupuși părinților, neînțelepți, călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă; aceștia, deși au cunoscut dreapta orânduire a lui Dumnezeu, că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, ci le și încuviințează celor care le fac (Rom. 1:26-32).


În plus, Papa Francisc își permite uneori chiar și să rescrie cuvintele Sfintei Scripturi după bunul său plac.

De exemplu, în omilia de dimineață de la Santa Marta din 4 septembrie 2014, îi atribuie la un moment dat Sfântului Paul aceste cuvinte “scandaloase”: “Mă laud doar cu păcatele mele.” Și, în încheiere, îi invită pe credincioșii prezenți acolo să “se laude” cu propriile lor păcate, căci Iisus i-a iertat de pe Cruce.

Dar asemenea expresii nu pot fi găsite nicăieri în epistolele lui Paul. Dimpotrivă, Apostolul declară: “Dacă trebuie să mă laud, mă voi lăuda cu cele ale slăbiciunii mele!” (2 Corinteni 12:9), după ce, mai întâi, enumeră greutățile prin care a trecut – incarcerări, biciuiri, naufragii.

Sau: “Iar pentru mine însumi nu mă voi lăuda decât numai în slăbiciunile mele” (2 Corinteni 12:5). Și, din nou: “Și mi-a zis: Îți este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos” (2 Corinteni 12:9), pasaj care include și alte referințe la afronturile, persecuțiile și chinurile prin care a trecut.

[…]

Sursa: aici.

%d bloggers like this: