Prof. de Mattei: Papa Francisc și “cotitura sa lutherană”

NewImage

Un articol semnat de Prof. de Mattei și publicat inițial în numărul din 8 noiembrie al Corrispondenza Romana; via Rorate caeli :


La 31 octombrie 2016, Papa Francisc a inaugurat anul lui Luther, întâlnindu-se în catedrala [lutherană] din Lund, Suedia, cu reprezentanți ai lutheranismului de pe întreg cuprinsul lumii. De atunci încoace, în Biserica Catolică au avut loc, ad abundentiam, una după alta, întâlniri și celebrări “ecumenice”.

După exact un an, “cotitura lutherană” a fost parafată printr-un act simbolic, deși puțini au fost cei care să realizeze gravitatea acestuia. Poșta Vaticanului a emis un timbru prin care celebrează nașterea protestantismului de la 31 octombrie 1517, data la care Luther și-a atârnat cele 95 de teze de poarta Catedralei din Wittenberg.

”Al V-lea centenar al Reformei protestante”, se poate citi în partea de sus a timbrului, prezentat la 31 octombrie a.c. de către Oficiul Filatelic al Vaticanului. Comunicatul oficial descrie timbrul în felul următor:

Prim-planul îl înfățișează pe Iisus Răstignit, pe un fundal auriu și atemporal în care apare orașul Wittenberg. Într-o atitudine penitențială, îngenucheați, la dreapta, respectiv la stânga Crucii, Martin Luther are în mână o Biblie, sursa și scopul doctrinei sale, în timp ce Philip Melanchton, teolog și prieten al lui Martin Luther, unul dintre cei mai importanți protagoniști ai Reformei, ține în mână Mărturisirea de la Augsburg, Confessio Augustuana, prima expunere oficială a principiilor protestantismului a cărei autor este.

Înlocuirea, la piciorul Crucii, a Sfintei Fecioare și a Sf. Ioan cu doi ereziarhi, Luther și Melanchton, reprezintă o ofensă blasfemică, pe care, însă, niciun cardinal sau episcop catolic nu a condamnat-o fățiș până acum. Declarația comună a Federației Mondiale Lutherane și Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unității Creștinilor, publicată în aceeași zi în care a fost emis timbrul, explică semnificația acestei imagini. Documentul se referă la rezultatele pozitive ale dialogului dintre catolici și lutherani, și susține ”noua înțelegere a acelor evenimente din secolul al XVI-lea care au dus la separarea noastră”, afirmând că ambele părți sunt ”foarte recunoscătoare pentru darurile teologice și spirituale ale Reformei.”

Și, ca și cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, cam la aceeași vreme, La Civiltà Cattolica, vocea “neoficială” a Papei, îl celebra pe Luther printr-un articol semnat de Părintele Giancarlo Pani (Martin Luther, după 500 de ani, La Civiltà Cattolica, 21 octombrie – 4 noiembrie 2017, pp. 119-130).

Același Părinte Pani, care, în 2014, afirma că Părinții Conciliului de la Trento ar fi admis posibilitatea divorțului și recăsătoriei în caz de adulter, conform obiceiului încetățenit în biserica schismatică greacă. De data aceasta, Pr. Pani susține că Martin Luther nu a fost în niciun caz eretic, ci un “reformator” autentic. Defapt, ”tezele de la Wittenberg nu reprezintă o provocare și nici o rebeliune împotriva autorității [de drept], ci o propunere de a reînnoi proclamarea Evangheliei, din dorința sinceră de ‘reformă’ în Biserică” (p. 128). ”În pofida pretențiilor, fie ale Bisericii Romane, fie ale lui Luther, că întruchipează adevărul in toto și că sunt propovăduitorii lui”, ”rolul de mărturisitor al credinței jucat de Luther nu poate fi negat: el este ‘reformatorul’; el a fost în măsură să demareze un proces de ‘reformă’, de ale cărui rezultate a beneficiat și Biserica Catolică.”

Dacă așa ar sta lucrurile, atunci [ar însemna că] Biserica Catolică l-a persecutat și defăimat pe nedrept pe Luther vreme de 500 de ani. Iar acum a venit vremea să fie reabilitat. Și, pentru a-l reabilita, nu ne putem limita la a prezenta doar aspectul lui profetic, ci trebuie să facem ca Biserica să accepte și să transpună în practică revendicările sale reformatoare. În acest proces, exortația post-sinodală Amoris laetitia reprezintă un stadiu decisiv. Autorii Correctio filialis (adresată Papei Francisc) nu greșesc atunci când subliniază ”afinitatea dintre ideile lui Luther despre lege, justificare și matrimoniu, și cele propovăduite sau favorizate de către Papa Francisc în Amoris laetitia și în alte părți.”

Odată ajunși în acest punct, trebuie să reamintim faptul că Papa Francisc, ca și Părintele Pani, este membru al Societății lui Iisus, al cărei fondator, Sf. Ignațiu de Loyola, a fost un apărător înfocat al Credinței împotriva lutheranismului, pe care Providența Divină l-a hărăzit să trăiască în secolul al XVI-lea. În Germania, apostoli ca Sf. Petru Canisius și Fericitul Petru Faber s-au luptat cu înverșunare împotria ereticilor. Iar în ceea ce privește controversa anti-protestată, nimeni nu-l poate întrece pe Sf. Robert Bellarmino.

Ziarul La Civiltà Cattolica a fost înființat în 1850, cu sprijinul lui Pius al IX-lea și, vreme îndelungată, a jucat rolul de apărător al doctrinei împotria erorilor vremii. Încă în prima sa ediție, publicată la 6 aprilie 1850, La Civiltà Cattolica a dedicat un amplu eseu anonim (scris de Pr. Matteo Liberatore) Raționalismul[ui] politic al Revoluției Italiene, în care prezenta protestantismul drept cauza tuturor erorilor moderne. Aceste teze au fost elaborate, printre alții, de către doi faimoși teologi iezuiți: Părintele Giovanni Perrone (Protestantismul și domnia Credinței, La Civiltà Cattolica, Roma, 1853, vol. 2) și Pr. Hartman Grisar (Luther, Herder, Freiburg im Breisgau, 1911/1912, vol. 3).

Dar comemorarea revoltei lui Luther din La Civiltà Cattolica din octombrie 1917, dată care marca cel de-al patrulea centenar al celor 95 de teze de la Wittenberg, are o semnificație specială (Luther și lutheranismul, în La Civiltà Cattolica, IV (1917), pp. 207-233; 421-430). Autorul articolului explică faptul că ”Esența spiritului lutheran, sau, mai degrabă, a lutheranismului, este rebeliunea în toată amploarea ei și cu toată forța cuvântului ei. De aceea, rebeliunea, pe care Martin Luther o personifică, a fost variată și profundă, complexă și foarte vastă; ea și-a făcut apariția într-un mod violent, furios, trivial, obscen și diabolic; în ultimă instanță, ea a fost calculată și dusă la îndeplinire conform circumstanțelor și s-a concentrat asupra unor scopuri și interese oportuniste, pe care le-a urmărit cu o hotărâre fermă și calculată” (pp. 208-309).

Luther, continuă La Civiltà Cattolica, ”este inițiatorul acelei parodii dezgustătoare, prin care călugărul rebel I-a atribuit lui Dumnezeu ideile, blasfemiile și abominațiile minții sale perverse: l-a scandalizat nespus de mult pe Papă în numele lui Christos, l-a blestemat pe cezar în numele lui Christos, a comis blasfemie împotriva Bisericii, împotriva episcopilor, împotriva călugărilor, cu o impetuozitate absolut infernală, în numele lui Christos; și-a atârnat straiele de călugăr de copacul lui Iuda, în numele lui Christos și, tot în numele lui Christos, s-a însurat în mod sacrilegios” (p. 209). Sub pretextul foarte convenabil că urmează Scriptura, căci doar ea singură conține cuvântul lui Dumnezeu, a purtat un război împotriva teologiei scolastice, a tradiției, a dreptului canonic, împotriva tuturor instituțiilor și preceptelor Bisericii și conciliilor. Martin Luther, călugăr care s-a făcut vinovat de sperjur și care s-a auto-proclamat doctor, s-a pus pe sine și propria lui autoritate în locul acestor lucruri auguste și venerate! Dintr-o dată, Papii, Doctorii [Bisericii] și Sfinții Părinți și-au pierdut valoarea; cuvântul lui Martin Luther valora mai mult decât toți aceștia!” (p. 212). În sfârșit, teoria lutherană a justificării ”s-a născut din imaginația lui Luther, dar nu în temeiul Scripturii, sau al oricărui alt cuvânt pe care Dumnezeu l-a revelat celor care au scris Noul Testament: după noi, fiecare inovație lutherană își află originea în concupiscența pe care a stimulat-o, și în falsificarea Scripturii pe care a elaborat-o, sau în minciuna formală” (p. 214).

Părintele Pani nu poate nega faptul că opinia sa despre Luther reprezintă o întoarcere de 360 [mai degrabă 180 – n.t.] de grade față de cea expusă de către unul dintre confrații săi, în același ziar, cu un secol în urmă. În 1917, [Luther] era sancționat ca apostat, rebel, blasfemiator; astăzi, începe să fie lăudat ca reformator, profet, [chiar și ca] sfânt. Nicio dialectică hegeliană nu poate armoniza judecata de ieri cu cea de astăzi. Luther fie a fost un eretic care a negat câteva dintre dogmele fundamentale ale creștinismului, fie a fost un “mărturisitor al credinței”, care a demarat reforma Bisericii, desăvârșită de către cel de-Al Doilea Conciliu de la Vatican și Papa Francisc.

Într-un cuvânt, fiecare catolic este chemat să aleagă: fie să ia partea Papei Francisc și a iezuiților de astăzi, fie cea a iezuiților de ieri și a Papilor din toate timpurile.

A venit vremea alegerilor și vremea de a medita tocmai asupra celor două standarde ale Sfântului Ignațiu (Exercițiile Spirituale, nr. 137)(1), care ne vor ajuta să alegem în aceste vremuri grele.

  1. “Aici, Christos ne cheamă și ne vrea pe toți sub stindardul Lui; iar Lucifer, pe de altă parte, [ne cheamă și ne vrea] sub stindardul lui” (Exerciții Spirituale, nr. 137) – notă de subsol adăugată la traducerea în engleză a acestui articol publicată de Rorate caeli. ↩︎
  • jiohn Lecturer

    Foarte probabil, asistăm la desfășurarea unor evenimente teribile, cum nu au mai avut loc vreodată în istorie. Am putea interpreta asemenea „canonizări” ale ereziilor și ereziarhilor de sorginte protestantă gândindu-ne la acea „lepădare de credință” amintită de Sfântul Apostol Paul în 2 Tesaloniceni cap. 2, vs. 3: „ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă”. Pe de altă parte, acuzele îndreptate de Arhiepiscopul Marcel Lefebvre împotriva protestantizării Bisericii Catolice de către acei ierarhi infestați cu virusul modernismului par mai actuale ca oricând. Nici un catolic onest nu mai poate nega, acum, după asemenea fapte nemaiauzite, acest adevăr tulburător.

    • joannesromanus

      Aveți perfectă dreptate. Vorba Papei Francisc: “No hay otras interpretaciones”.

%d bloggers like this: