16 iulie 2017

de Sărbătoarea Sfintei Fecioare de la Muntele Carmel

Preasfinte Părinte,

cu profundă durere, dar animați de fidelitate față de Domnul nostru Iisus Christos, de iubire pentru Biserică și pentru papalitate, și de devoțiune filială față de Voi, suntem obligați să adresăm Sanctității Voastre o corectare filială, din cauza propagării unor erezii prin exortația apostolică Amoris laetitia și prin alte cuvinte, fapte și omisiuni ale Sanctității Voastre.

Legea naturală, legea lui Christos și legea Bisericii – trei lucruri pe care Sanctitatea Voastră a fost însărcinat de către Providența Divină să le apere – ne permit să facem această corectare.

În temeiul legii naturale: căci, după cum, prin natura lucrurilor, supușii au datoria de a asculta de superiorii lor în toate lucrurile legale, la fel au și dreptul de a fi guvernați conform legii și, prin urmare, dreptul de a insista, dacă este necesar, ca superiorii lor să guverneze astfel.

În temeiul legii lui Christos: căci Spiritul Lui l-a inspirat pe Apostolul Paul să-l admonesteze în public pe Petru, deoarece acesta din urmă nu a acționat în conformitate cu adevărul Evangheliei (Gal. 2). Sf. Thoma d’Aquino remarcă faptul că această admonestare publică a unui superior venită din partea unui supus a fost licită, datorită pericolului iminent de scandal în ceea ce privește credința (Summa Theologiae 2a 2ae, 33, 4 ad 2), iar glosa Sf. Augustin adaugă faptul că, cu acest prilej, “Petru le-a dat superiorilor un exemplu, că dacă se va întâmpla vreodată să se abată de la calea cea dreaptă, nu trebuie să refuze să fie admonestați de către supușii lor” (ibid.).

De asemenea, ne obligă și legea Bisericii, din moment ce aceasta prevede că “Credincioșii lui Christos … au dreptul și, uneori, chiar datoria ca, în conformitate cu cunoștințele, competența și poziția lor, să-și aducă vederile în chestiuni care privesc binele Bisericii la cunoștința sfinților păstori” (Codul de Drept Canonic 212:2-3; Codul de Drept Canonic al Bisericilor Orientale 15:3).

În ceea ce privește credința și morala, Biserica și lumea au fost scandalizate de publicarea Amoris laetitia, precum și de alte gesturi prin care Sanctitatea Voastră a făcut clare într-o măsură suficientă cuprinderea și scopul acestui document. Ca urmare a acestor lucruri, în Biserică s-au răspândit erezii și alte erori, căci, în timp ce unii episcopi și cardinali au continuat să apere adevărurile revelate de Dumnezeu despre căsătorie, legea morală și recepția sacramentelor, alții au negat aceste adevăruri fără să fie admonestați în vreun fel, ci [dimpotrivă], au primit doar laude din partea Sanctității Voastre. Pe de altă parte, cardinalii care V-au înaintat dubia, pentru ca, prin această metodă care a trecut testul timpului, să fie afirmat cu ușurință adevărul Evangheliei, nu au primit niciun răspuns, ci doar tăcere.

Preasfinte Părinte, ministeriul petrin nu V-a fost încredințat pentru ca să le puteți impune credincioșilor doctrine stranii, ci pentru ca Voi, ca un slujitor credincios, să păziți tezaurul credinței până la întoarcerea Domnului (Lc. 12; 1 Tim. 6:20). Noi aderăm din toată inima la doctrina infailibilității papale, așa cum a fost ea definită de Primul Conciliu de la Vatican și, prin urmare, aderăm la explicația aceluiași Conciliu a acestei charisme, care include următoarea delcarație:

“Sfântul Duh nu le-a fost promis succesorilor lui Petru, pentru ca aceștia, prin revelația Lui, să facă cunoscută vreo doctrină nouă, ci pentru ca, cu ajutorul lui, să păzească cu religiozitate și să prezinte cu fidelitate revelația tezaurului credinței transmisă de apostoli” (Pastor aeternus, cap. 4).

Pentru acest motiv, predecesorul Vostru, Fericitul Pius al IX-lea, a lăudat declarația colectivă a episcopilor germani, care remarca faptul că “opinia potrivit căreia Papa este un ’suveran absolut, datorită infailibilității sale’ se bazează pe o înțelegere complet greșită a dogmei infailibilității papale.”(1) La fel și Comisia Teologică care, la Conciliul Vatican II, a supravegheat [redactarea] Constituției Dogmatice despre Biserică, Lumen gentium, remarca faptul că puterile Pontifului Roman sunt limitate în multe feluri.(2)

Dar catolicii care nu dispun de o înțelegere clară a limitelor infailibilității papale sunt susceptibili ca, datorită cuvintelor și faptelor Sanctității Voastre, să cadă într-una dintre următoarele două erori dezastruoase: fie vor ajunge să adopte ereziile propagate acum, fie, conștienți fiind de faptul că aceste doctrine sunt contrare cuvântului lui Dumnezeu, vor ajunge să aibă dubii în ceea ce privește prerogativele Papilor, sau le vor respinge. Iar alți credincioși sunt induși să pună la îndoială validitatea renunțării la pontificat a Papei Emerit Benedict al XVI-lea. Astfel, oficiul petrin, dăruit Bisericii de către Domnul nostru Iisus Christos de dragul unității și credinței, este folosit în așa fel încât să deschidă calea ereziei și schismei. În plus, remarcând faptul că practicile încurajate prin cuvintele și gesturile Sanctității Voastre sunt contrare nu numai credinței și disciplnei perene a Bisericii, ci și declarațiilor magisteriale ale predecesorilor Voștri, credincioșii cugetă că declarațiile Sanctității Voastre nu se pot bucura de o autoritate mai mare decât cele ale Papilor precedenți; și, astfel, magisteriul papal autentic suferă o rană de care s-ar putea să nu se vindece prea curând.

Dar noi credem că Sanctitatea Voastră posedă charisma infailibilității și dreptul de jurisdicție universală asupra credincioșilor lui Christos, în sensul în care acestea au fost definite de Biserică. Protestând împotriva Amoris laetitia și împotriva altor fapte, cuvinte și omisiuni legate de ea, nu negăm existența acestei charisme papale, sau faptul că Sanctitatea Voastră o posedă, căci nici Amoris laetitia, și niciuna dintre declarațiile care au servit la propagarea ereziilor insinuate de această exortație nu sunt protejate de această garanție divină a adevărului. Fidelitatea noastră față de învățăturile papale infailibile, incompatibile cu anumite declarații ale Sanctității Voastre, fac necesară corectarea noastră.

Ca supuși, nu avem dreptul să prezentăm Sanctității Voastre acea formă de corectare prin care un superior își obligă supușii, sub amenințarea sau administrarea unei pedepse (cf. Summa Theologiae 2a 2ae, 33, 4). Ci prezentăm această corectare pentru a-i proteja pe frații catolici – precum și pe cei care se află în afara Bisericii, cărora nu trebuie să li se ia cheia cunoștinței (cf. Lc. 11:52) – în speranța de a împiedica continuarea propagării unor doctrine care tind, de la sine, să profaneze toate sacramentele și să submineze Legea lui Dumnezeu.


În continuare, dorim să indicăm modul în care mai multe pasaje din Amoris laetitia, alături de [anumite] fapte, cuvinte și omisiuni ale Sanctității Vostre, servesc la propagarea a șapte propozițiuni eretice.(3)

Pasajele din Amoris laetitia la care ne referim sunt următoarele:

[Citatele în limba română din Amoris laetitia și cele din documentele Conciliului Vatican II au fost preluate de pe site-ul magisteriu.ro – n.t.]

 

AL 295: “În această linie, sfântul Ioan Paul al II-lea propunea așa-numita „lege a gradualității”, având conștiința că ființa umană „cunoaște, iubește și realizează binele moral după etape de creștere”. Nu este o „gradualitate a legii”, ci o gradualitate în exercitarea prudentă a actelor libere în subiecți care nu sunt în măsură să înțeleagă, să aprecieze sau să practice pe deplin exigențele obiective ale legii.”

AL 296: “‘Două logici străbat toată istoria Bisericii: a marginaliza și a reintegra. Drumul Bisericii, de la Conciliul din Ierusalim încoace, este mereu cel al lui Isus: al milostivirii și al integrării …. Drumul Bisericii este acela de a nu condamna veșnic pe nimeni.”

AL 297: “Nimeni nu poate să fie condamnat pentru totdeauna, pentru că nu aceasta este logica evangheliei!”

AL 298: “Divorțații care trăiesc o nouă unire, de exemplu, se pot afla în situații foarte diferite, care nu trebuie să fie catalogate sau închise în afirmații prea rigide, fără a lăsa spațiu unui adecvat discernământ personal și pastoral. Un lucru este o a doua unire consolidată în timp, cu noi copii, cu fidelitate dovedită, dăruire generoasă, angajare creștină, conștiință a iregularității propriei situații și mare dificultate de a se întoarce, fără a simți în conștiință că s-ar cădea în noi păcate. Biserica recunoaște situații în care „bărbatul și femeia, din motive serioase – cum ar fi, de exemplu, educația copiilor – nu pot satisface obligația despărțirii” [nota de subsol 329: “În aceste situații, mulți, cunoscând și acceptând posibilitatea de a conviețui „ca frate și soră” pe care Biserica le-o oferă, afirmă că, dacă lipsesc unele exprimări de intimitate, ‘nu este rar ca fidelitatea să fie pusă în pericol și să poată fi compromis binele copiilor’”]. Există și cazul celor care au făcut mari eforturi pentru a salva prima căsătorie și au îndurat o abandonare nedreaptă, sau acela al „celor care au contractat a doua căsătorie în vederea educării copiilor și uneori subiectiv sunt convinși în conștiință că prima căsătorie, care acum este distrusă în mod ireparabil, n-ar fi fost niciodată validă”. În schimb, altceva este o nouă unire care vine dintr-un recent divorț, cu toate consecințele de suferință și de încurcătură care lovesc copiii și familii întregi, sau situația celui care în mod repetat nu a respectat angajamentele sale familiale. Trebuie să fie clar că acesta nu este idealul pe care evanghelia îl propune pentru căsătorie și familie. Părinții sinodali au afirmat că discernământul păstorilor trebuie să se facă mereu „distingând în mod adecvat”, cu o privire care discerne bine situațiile. Știm că nu există ‘simple rețete’.”

AL 299: “Primesc considerațiile multor părinți sinodali, care au voit să afirme că „botezații care sunt divorțați și recăsătoriți civil trebuie să fie mai integrați în comunitățile creștine în diferitele moduri posibile, evitând orice ocazie de scandal. Logica integrării este cheia însoțirii lor pastorale, ca să știe nu numai că aparțin trupului lui Cristos care este Biserica, ci să poată avea o experiență bucuroasă și rodnică din aceasta. Sunt botezați, sunt frați și surori, Duhul Sfânt revarsă în ei daruri și carisme pentru binele tuturor. … Ei nu numai că nu trebuie să se simtă excomunicați, ci pot să trăiască și să se maturizeze ca membre vii ale Bisericii, simțind-o ca o mamă care îi primește mereu, se îngrijește de ei cu afect și îi încurajează pe drumul vieții și al evangheliei. Această integrare este necesară și pentru îngrijirea și educația creștină a copiilor lor, care trebuie să fie considerați cei mai importanți.”

AL 300: “[D]eoarece „gradul de responsabilitate nu este egal în toate cazurile”, consecințele sau efectele unei norme nu trebuie să fie în mod necesar mereu aceleași” [nota de subsol 336: “Nici cât privește disciplina sacramentală, din moment ce discernământul poate recunoaște că într-o situație particulară nu există păcat grav.”]

AL 301: “Pentru aceasta nu mai este posibil a spune că toți cei care se află în vreo situație așa-numită „iregulară” trăiesc în stare de păcat de moarte, lipsiți de harul sfințitor. Limitele nu depind, pur și simplu, de o eventuală necunoaștere a normei. Un subiect, deși cunoaște bine norma, poate avea o mare dificultate în a înțelege „valorile cuprinse în norma morală” sau se poate afla în condiții concrete care nu-i permit să acționeze altfel și să ia alte decizii fără un nou păcat.”

AL 303: “Însă această conștiință poate recunoaște nu numai că o situație nu răspunde obiectiv la propunerea generală a evangheliei; poate recunoaște cu sinceritate și onestitate și ceea ce pentru moment este răspunsul generos care se poate oferi lui Dumnezeu și descoperi cu o anumită siguranță morală că aceea este dăruirea pe care Dumnezeu însuși o cere în mijlocul complexității concrete a limitelor, deși încă nu este pe deplin idealul obiectiv.”

AL 304: “Rog cu căldură să ne amintim mereu ceea ce învață sfântul Toma de Aquino și să învățăm să asimilăm aceasta în discernământul pastoral: „Deși în lucrurile generale există o anumită necesitate, cu cât se coboară mai mult la lucrurile particulare, cu atât se găsește mai multă nedeterminare. … În domeniul practic nu sunt egale pentru toți adevărul sau norma practică referitoare la particular, ci numai referitoare la ceea ce este general; și la cei care acceptă în cazurile particulare una și aceeași normă practică, aceasta nu este la fel cunoscută de toți …. Și cu atât mai mult crește nedeterminarea, cu cât se coboară mai mult în particular”. Este adevărat că normele generale prezintă un bine care nu trebuie niciodată lipsit de respect, nici neglijat, dar în formularea lor nu pot cuprinde absolut toate situațiile particulare.”

AL 305: “Din cauza condiționărilor sau a factorilor atenuanți, este posibil ca, într-o situație obiectivă de păcat – care să nu fie subiectiv vinovată sau care să nu fie vinovată în mod deplin – să se poată trăi în harul lui Dumnezeu, să se poată iubi și să se poată și crește în viața de har și de caritate, primind în acest scop ajutorul Bisericii.” [“În anumite cazuri ar putea să fie și ajutorul sacramentelor. Pentru aceasta, ‘le amintesc preoților că scaunul de spovadă nu trebuie să fie o sală de tortură, ci locul milostivirii Domnului.’La fel semnalez că Euharistia ‘nu este un premiu pentru cei perfecți, ci un remediu generos și un aliment pentru cei slabi’.”]

AL 308: “Îi înțeleg pe cei care preferă o pastorație mai rigidă, care să nu dea loc vreunei confuzii. Dar cred cu sinceritate că Isus vrea o Biserică atentă la binele pe care Duhul îl răspândește în mijlocul fragilității: o mamă care, chiar în momentul în care exprimă clar învățătura sa obiectivă, ‘nu renunță la binele posibil, deși riscă să se murdărească de noroiul de pe drum’.”

AL 311: “Învățătura teologiei morale n-ar trebui să neglijeze să-și însușească aceste considerații.”

Cuvintele, faptele și omisiunile Sanctității Voastre la care ne referim, și care, împreună cu aceste pasaje din Amoris laetitia, servesc la propagarea ereziilor în Biserică, sunt următoarele:

  • Sanctitatea Voastră a refuzat să dea un răspuns explicit la dubia care V-au fost înaintate de către Cardinalii Burke, Caffarra, Brandmüller și Meisner, prin care Vă solicitau respectuos să confirmați că exortația Amoris laetitia nu abolește cinci dintre învățăturile credinței catolice.
  • Sanctitatea Voastră a intervenit în alcătuirea Relatio post disceptationem a Sinodului Extraordinar pe tema familiei. Relatio propunea ca divorțaților recăsătoriți să li se permită Împărtășania, “de la caz la caz”, și afirma că păstorii ar trebui să scoată în evidență “aspectele pozitive” ale unor moduri de viață pe care Biserica le consideră a fi grav păcătoase, care includ recăsătoria civilă după divorț și coabitarea premaritală. Aceste propuneri au fost incluse în Relatio la insistența Voastră personală, în ciuda faptului că nu au întrunit majoritatea de două treimi prevăzută de regulile Sinodului pentru ca o propunere să fie inclusă în Relatio.
  • Într-un interviu din aprilie 2016, un jurnalist V-a întrebat dacă există vreo posibilitate concretă pentru divorțații recăsătoriți care nu a existat înainte de publicarea Amoris laetitia. Ați răspuns “Io posso dire, si. Punto”; adică, “Pot spune că da. Punct.” Sanctitatea Voastră a declarat mai apoi că întrebarea reporterului își găsește răspunsul în prezentarea Cardinalului Schönborn despre Amoris laetitia. În această prezentare, Cardinalul Schönborn afirma:

Marea mea bucurie, ca rezultat al acestui document, constă în faptul că acesta depășește în mod coerent diviziunea artificială, superficială și clară dintre “regular” și “iregular”, și supune pe toată lumea la chemarea comună a Evangheliei, potrivit cuvintelor Sf. Paul: “Căci Dumnezeu i-a închis pe toți în neascultare, pentru ca pe toți să-i miluiască” (Rom. 11:32). … Ce spune Papa despre accesul la sacramente pentru cei care trăiesc în situații “iregulare”? Papa Benedict a afirmat deja că nu există “rețete simple” (AL 298, nota de subsol 333). Papa Francisc reiterează nevoia de a discerne cu grijă situația, conform Familiaris consortio a Sf. Ioan Paul al II-lea (84) (AL 298). “Discernământul trebuie să ajute la găsirea căilor posibile de a-i răspunde lui Dumnezeu și de a crește prin limite. Crezând că totul este alb sau negru, închidem uneori calea harului și a creșterii și descurajăm parcursuri de sfințire care dau glorie lui Dumnezeu” (AL 205). De asemenea, el [Papa Francisc] ne reamintește de o frază importantă din Evangelii gaudium, 44: “Un mic pas, în mijlocul marilor limite umane, poate să fie mai plăcut lui Dumnezeu decât viața corectă în exterior a celui care își petrece zilele fără a ține piept unor greutăți semnificative” (AL 304). În sensul acestei “via caritatis“ (AL 306), Papa afirmă, într-un mod smerit și simplu, într-o notă de subsol (351), că ajutorul sacramentelor poate fi și el dat “în anumite cazuri”.(4)

Sanctitatea Voastră a amplificat această declarație, afirmând că Amoris laetitia susține abordarea [problemei] divorțaților recăsătoriți practicată în dieceza Cardinalului Schönborn, unde acestora li se permite să primească Împărtășania.

  • La 5 septembrie 2016, episcopii Regiunii Buenos Aires au emis o declarație despre punerea în aplicare a Amoris laetitia. Aceasta afirmă:

6) En otras circunstancias más complejas, y cuando no se pudo obtener una declaración de nulidad, la opción mencionada puede no ser de hecho factible. No obstante, igualmente es posible un camino de discernimiento. Si se llega a reconocer que, en un caso concreto, hay limitaciones que atenúan la responsabilidad y la culpabilidad (cf. 301-302), particularmente cuando una persona considere que caería en una ulterior falta dañando a los hijos de la nueva unión, Amoris laetítía abre la posibilidad del acceso a los sacramentos de la Reconciliación y la Eucaristía (cf. notas 336 y 351). Estos a su vez disponen a la persona a seguir madurando y creciendo con la fuerza de la gracia. …

9) Puede ser conveniente que un eventual acceso a los sacramentos se realice de manera reservada, sobre todo cuando se prevean situaciones conflictivas. Pero al mismo tiempo no hay que dejar de acompañar a la comunidad para que crezca en un espíritu de comprensión y de acogida, sin que ello implique crear confusiones en la enseñanza de la Iglesia acerca del matrimonio indisoluble. La comunidad es instrumento de la misericordia que es «inmerecida, incondicional y gratuita» (297).

10)El discernimiento no se cierra, porque «es dinámico y debe permanecer siempre abierto a nuevas etapas de crecimiento y a nuevas decisiones que permitan realizar el ideal de manera más plena» (303), según la «ley de gradualidad» (295) y confiando en la ayuda de la gracia.

[6) În alte cazuri, mai complexe, și atunci când nu a fost obținută o declarație de nulitate, opțiunea mai sus amintită ar putea, în realitate, să nu fie practicabilă. Cu toate acestea, o cale de discernământ rămâne posibilă. Dacă se ajunge să se recunoască faptul că, într-un anumit caz, există limitări care atenuează responsabilitatea și culpabilitatea (cf. 301-302), în special atunci când o persoană crede că ar comite un rău suplimentar, producându-le daune copiilor rezultați din noua uniune, Amoris laetitia oferă posibilitatea accesului la sacramentele reconcilierii și Euharistiei (cf. notele de subsol 336 și 351). La rândul lor, aceste sacramente dispun persoana să continue să se maturizeze și să crească prin puterea harului. …] [9) Ar fi bine ca eventualul acces la sacramente să aibă loc în mod privat, mai ales acolo unde pot apărea situații de conflict. Dar, în același timp, trebuie să însoțim comunitățile noastre în înțelegerea și binevenirea lor crescândă, fără ca acest lucru să presupună crearea de confuzie în ceea ce privește învățătura Bisericii despre indisolubilitatea căsătoriei. Comunitatea este un instrument de milostivire “nemeritat, necondiționat și gratuit” (297).] [10) Discernământul nu este închis, deoarece “este dinamic; acesta trebuie să rămână întotdeauna deschis la noile etape de creștere și la noi decizii care pot face posibil ca idealul să fie realizat mai deplin” (303), conform “legii gradualității” (295) și cu încredere în ajutorul harului.]

Această [declarație] afirmă că, potrivit Amoris laetitia, nu trebuie creată confuzie despre învățătura Bisericii despre indisolubilitatea căsătoriei, că divorțații recăsătoriți pot primi sacramentele, și că persistența în această stare este compatibilă cu primirea ajutorului harului. Sanctitatea Voastră i-a adresat la aceeași dată o scrisoare oficială Episcopului Sergio Alfredo Fenoy de San Miguel, unul dintre delegații Episcopilor argentinieni din Regiunea Buenos Aires, [scrisoare în] care se afirmă că episcopii Regiunii Buenos Aires au dat singura interpretare posibilă a Amoris laetitia:

Querido hermano:

Recibí el escrito de la Región Pastoral Buenos Aires «Criterios básicos para la aplicación del capítulo VIII de Amoris laetítia». Muchas gracias por habérmelo enviado; y los felicito por el trabajo que se han tomado: un verdadero ejemplo de acompañamiento a los sacerdotes… y todos sabemos cuánto es necesaria esta cercanía del obíspo con su clero y del clero con el obispo . El prójimo «más prójimo» del obispo es el sacerdote, y el mandamiento de amar al prójimo como a sí mismo comienza para nosotros obispos precisamente con nuestros curas.

El escrito es muy bueno y explícita cabalmente el sentido del capitulo VIII de Amoris Laetitia. No hay otras interpretaciones.

[ Iubite Frate,

Am primit documentul Regiunii Pastorale Buenos Aires, “Criterii elementare de aplicare a capitolului opt al Amoris laetitia”. Mulțumesc foarte mult pentru că mi l-ați trimis. Vă mulțumesc pentru munca pe care au depus-o în această privință … un adevărat exemplu de însoțire pentru preoți … și știm cu toții cât de necesară este această apropiere a episcopului de clerul lui, și a clerului de episcop. Aproapele “cel mai apropiat” de episcop este preotul, iar porunca de a-ți iubi aproapele ca pe tine însuți începe pentru noi, episcopii, tocmai cu preoții noștri.] [Documentul este foarte bun și explică complet înțelesul capitolului VIII al Amoris laetitia. Nu există nicio altă interpretare.](5)

  • Sanctitatea Voastră l-a numit pe Arhiepiscopul Vincenzo Paglia în funcția de Președinte al Academiei Pontificale pentru Viață și în cea de Mare Cancelar al Institutului Pontifical Ioan Paul al II-lea pentru Studii despre Căsătorie și Familie. În calitatea sa de Președinte al Consiliului Pontifical pentru Familie, Arhiepiscopul Paglia a fost responsabil pentru publicarea unei cărți, Famiglia e Chiesa, un legame indissolubile (Libreria Editrice Vaticana, 2015), care conține prelegerile susținute la trei seminarii promovate de dicasteriul respectiv pe temele: ‘Căsătoria: Credință, sacrament, disciplină’; ‘Familia, iubirea conjugală și generarea’; și ‘Familia rănită și uniunile iregulare: Ce atitudine pastorală [?]’. Intenția acestei cărți, precum și cea a seminarelor pe care le descrie, a fost aceea de a-i înainta propuneri Sinodului pe tema familiei, și a promovat admiterea la Împărtășanie a catolicilor divorțați și recăsătoriți.
  • Sub autoritatea Sanctității Voastre, au fost emise directive pentru Dieceza de Roma care permit primirea Euharistiei în anumite situații de către catolicii divorțați și recăsătoriți civil care trăiesc more uxorio cu partenerul lor civil.
  • Sanctitatea Voastră l-a numit pe Episcopul Kevin Farrell în funcția de Prefect al nou-înființatului Dicasteriu pentru Laici, Familie și Viață, și l-a avansat la rangul de cardinal. Cardinalul Farrell și-a exprimat susținerea pentru propunerea Cardinalului Schönborn ca divorțații recăsătoriți să primească Împărtășania. Acesta a declarat că primirea Împărtășanei de către divorțații recăsătoriți reprezintă un ‘proces de discernământ și de conștiință’.(6)
  • La 17 ianuarie 2017, Osservatore Romano, ziarul oficial al Sfântului Scaun, a publicat directivele emise de către Arhiepiscopul de Malta și Episcopul de Gozo pentru primirea Euharistiei de către persoane care trăiesc într-o relație adulteră. Aceste directive permit recepția sacrilegioasă a Euharistiei de către unele persoane aflate în această situație, și afirmă că, în unele cazuri, unor astfel de persoane le este imposibil să practice castitatea și că le-ar dăuna să încerce să practice castitatea. Osservatore Romano nu a criticat deloc aceste directive, prezentându-le ca pe o exercitare legitimă a învățăturii și autorității episcopale. Această publicare a reprezentat un act oficial al Sfântului Scaun pe care Voi nu l-ați corectat.

Correctio

His verbis, actis, et omissionibus, et in iis sententiis libri Amoris laetitia quas supra diximus, Sanctitas Vestra sustentavit recte aut oblique, et in Ecclesia (quali quantaque intelligentia nescimus nec iudicare audemus) propositiones has sequentes, cum munere publico tum actu privato, propagavit, falsas profecto et haereticas:

(1) “Homo iustificatus iis caret viribus quibus, Dei gratia adiutus, mandata obiectiva legis divinae impleat; quasi quidvis ex Dei mandatis sit iustificatis impossibile; seu quasi Dei gratia, cum in homine iustificationem efficit, non semper et sua natura conversionem efficiat ab omni peccato gravi; seu quasi non sit sufficiens ut hominem ab omni peccato gravi convertat.”

(2) Christifidelis qui, divortium civile a sponsa legitima consecutus, matrimonium civile (sponsa vivente) cum alia contraxit; quique cum ea more uxorio vivit; quique cum plena intelligentia naturae actus sui et voluntatis propriae pleno ad actum consensu eligit in hoc rerum statu manere: non necessarie mortaliter peccare dicendus est, et gratiam sanctificantem accipere et in caritate crescere potest.”

(3) “Christifidelis qui alicuius mandati divini plenam scientiam possidet et deliberata voluntate in re gravi id violare eligit, non semper per talem actum graviter peccat.”

(4) “Homo potest, dum divinae prohibitioni obtemperat, contra Deum ea ipsa obtemperatione peccare.”

(5) “Conscientia recte ac vere iudicare potest actus venereos aliquando probos et honestos esse aut licite rogari posse aut etiam a Deo mandari, inter eos qui matrimonium civile contraxerunt quamquam sponsus cum alia in matrimonio sacramentali iam coniunctus est.”

(6) “Principia moralia et veritas moralis quae in divina revelatione et in lege naturali continentur non comprehendunt prohibitiones qualibus genera quaedam actionis absolute vetantur utpote quae propter obiectum suum semper graviter illicita sint.”

(7) “Haec est voluntas Domini nostri Iesu Christi, ut Ecclesia disciplinam suam perantiquam abiciat negandi Eucharistiam et Absolutionem iis qui, divortium civile consecuti et matrimonium civile ingressi, contritionem et propositum firmum sese emendandi ab ea in qua vivunt vitae conditione noluerunt patefacere.”(7)

Toate aceste propozițiuni contrazic adevăruri revelate de Dumnezeu, pe care catolicii sunt obligați să le creadă cu asentimentul credinței divine. Acestea au fost identificate ca erezii în petiția în legătură cu Amoris laetitia adresată cardinalilor și patriarhilor orientali ai Bisericii de către 45 de experți catolici.(8) Pentru binele sufletelor, acestea trebuie condamnate din nou cu autoritatea Bisericii. Enumerând aceste șapte propozițiuni, nu intenționăm să oferim o listă exhaustivă a tuturor ereziilor și erorilor pe care un cititor lipsit de predudecăți, încercând să citească Amoris laetitia în sensul ei natural și evident, le-ar considera în mod plauzibil ca fiind afirmate, sugerate sau favorizate de acest document: o scrisoare trimisă tuturor cardinalilor Bisericii și patriarhilor catolici orientali enumeră 19 asemenea propozițiuni. Mai degrabă, căutăm să enumerăm propozițiunile pe care cuvintele, faptele și omisiunile Sanctității Voastre, după cum le-am descris deja, le-au susținut și propagat efectiv, un mare și iminent pericol pentru suflete.

Prin urmare, în acest moment crucial, ne adresăm Bisericii Romane, cathedra veritatis, care, în virtutea legii divine, deține supremația asupra tuturor celorlalte biserici, ai cărei copii loiali dorim să rămânem întotdeauna, și insistăm respectuos ca Sanctitatea Voastră să respingă public aceste propozițiuni, îndeplinindu-și astfel mandatul pe care Domnul nostru Iisus Christos i l-a încredințat Sf. Petru și, prin el, tuturor succesorilor săi, până la sfârșitul lumii: “Iar Eu M-am rugat pentru tine să nu piară credința ta. Și tu, oarecând, întorcându-te, întărește pe frații tăi.”

Cu respect, îi cerem Sanctității Voastre binecuvântarea apostolică, asigurându-Vă de devoțiunea noastră filială în Domnul nostru și de rugăciunile noastre pentru binele Bisericii.


Elucidare

Pentru a elucida această Correctio a noastră și pentru a oferi o apărare mai solidă împotriva propagării erorilor, dorim să atragem atenția asupra a două surse de eroare care ne par că întrețin ereziile pe care le-am enumerat. Ne referim, în primul rând, la acea înțelegere greșită a revelației divine numită, în general, modernism și, în al doilea rând, la învățăturile lui Martin Luther.

A. Problema modernismului

Adesea, teologii contemporani resping înțelegerea catolică a revelației divine, iar această respingere a dus la confuzie în masă printre catolici în ceea ce privește natura revelației divine și a credinței. Pentru a preveni orice neînțelegere care s-ar putea naște din această confuzie și pentru a ne justifica afirmația despre propagarea curentă a ereziilor în Biserică, vom descrie înțelegerea catolică a revelației divine și a credinței, presupusă de acest document.

De asemenea, această descriere este necesară și pentru a răspunde la pasajele din Amoris laetitia în care se afirmă că învățăturile lui Christos și ale Magisteriului Bisericii trebuie urmate. Aceste pasaje includ următoarele afirmații: “Desigur, în Biserică este necesară o unitate de doctrină și de practică” (AL 3). “Fideli învățăturii lui Cristos, privim la realitatea familiei astăzi în toată complexitatea sa” (AL 32). “[E]nciclica Humanae vitae (cf. 10-14) și exortația apostolică Familiaris consortio trebuie să fie redescoperite” (AL 222). “Cuvintele Învățătorului (cf. Mt 22,30) și cele ale sfântului Paul (cf. 1Cor 7:29-31) despre căsătorie sunt inserate – nu întâmplător – în dimensiunea ultimă și definitivă a existenței noastre, pe care avem nevoie s-o recuperăm” (AL 325). Aceste pasaje ar putea fi considerate că asigură că nimic din Amoris laetitia nu servește la propagarea erorilor contrare învățăturii catolice. O descriere a adevăratei naturi a adeziunii la învățătura catolică va clarifica afirmația noastră că Amoris laetitia servește, într-adevăr, la propagarea erorilor de acest fel.

De aceea, îi cerem Sanctității Voastre permisiunea de a reaminti următoarele adevăruri, propovăduite de Sfânta Scriptură, de Sfânta Tradiție, de consensul universal al Sfinților Părinți și Magisteriul Bisericii, care rezumă învățătura catolică despre credință, despre revelația divină, despre învățătura magisterială infailibilă și despre erezie:

  1. Evangheliile după Matei, Marcu, Luca și Ioan, al căror caracter istoric Biserica îl afirmă fără ezitare, transmit cu fidelitate ceea ce Iisus Christos, în vremea în care viețuia printre oameni, a făcut și a învățat cu adevărat pentru mântuirea lor veșnică, până în ziua în care S-a înălțat la Cer.(9)
  2. Iisus Christos este Dumnezeu adevărat și om adevărat. În consecință, toate învățăturile Lui sunt învățăturile lui Dumnezeu Însuși.(10)
  3. Toate propozițiunile pe care le conține credința catolică reprezintă adevăruri comunicate de Dumnezeu.(11)
  4. Crezând aceste adevăruri cu un asentiment care reprezintă un act al virtuții teologale a credinței, credem mărturia celui care vorbește. Actul de credință divină reprezintă o formă particulară a activității intelectuale generale de a crede o propozițiune, deoarece cel care vorbește este considerat a fi onest și competent în ceea ce privește afirmația pe care o face. Printr-un act de credință divină, Dumnezeu este crezut atunci când spune ceva, fiind crezut pentru că este Dumnezeu și, prin urmare, este competent și sincer.(12)
  5. Credința în mărturia divină diferă de credința în mărturia unor ființe umane care nu sunt divine, deoarece Dumnezeu este atotștiutor și perfect bun. În consecință, El nu poate minți și nu Se poate înșela. Astfel, este imposbil ca mărturia divină să fie greșită. Deoarece adevărurile credinței catolice ne sunt comunicate de către Dumnezeu, asentimentul credinței care li se acordă este absolut sigur. Un credincios catolic nu poate avea motive raționale să pună la îndoială sau să nu creadă vreunul dintre aceste adevăruri.(13)
  6. Rațiunea umană poate, prin propria-i putere, să stabilească adevărul credinței catolice, în temeiul dovezilor disponibile public ale originii divine a Bisericii Catolice, dar un astfel de raționament nu poate produce un act de credință. Numai harul lui Dumnezeu poate produce virtutea teologală a credinței și actul de credință. O persoană care posedă această virtute, dar care, ulterior, alege liber și în cunoștință de cauză să nu creadă un adevăr al credinței catolice, comite un păcat de moarte și își pierde viața veșnică.(14)
  7. Adevărul unei propozițiuni constă în faptul că aceasta afirmă că ceea ce există, există; în termeni scholastici, el constă în adaequatio rei et intellectus. Fiecare adevăr este adevărat ca atare, indiferent de cine și în ce circumstanțe îl contemplează. Niciun adevăr nu poate contrazice vreun alt adevăr.(15)
  8. Credința catolică nu epuizează întregul adevăr despre Dumnezeu, deoarece numai intelectul divin poate înțelege pe deplin ființa divină. Cu toate acestea, fiecare adevăr al credinței catolice este adevărat complet și în întregime, în sensul că trăsăturile realității pe care le descrie un asemenea adevăr sunt exact așa cum le prezintă aceste adevăruri că sunt. Nu există nicio diferență între conținutul învățăturilor credinței și felul în care stau lucrurile.(16)
  9. Locuțiunea divină care comunică adevărurile credinței catolice este exprimată în limbi omenești. Textul inspirat al Sfintei Scripturi în ebraică și greacă este el însuși exprimat de Dumnezeu în toate părțile lui. Acesta nu este doar o relatare sau o interpretare pur omenească a revelației divine, și nicio parte a înțelesului său nu se datorează exclusiv unor cauze omenești. Crezând învățătura Sfintei Scripturi, Îl credem direct pe Dumnezeu. Nu credem declarațiile lui Dumnezeu în temeiul crezării acordate mărturiei unei/unor persoane diferite, care nu este/sunt divine.(17)
  10. Atunci când Biserica Catolică învață infailibil că o propozițiune reprezintă o parte a credinței catolice revelată de Dumnezeu și trebuie crezută cu asentimentul credinței, catolicii care își dau asentimentul la această învățătură cred ceea ce a comunicat Dumnezeu, și cred în virtutea faptului că El a spus acest lucru.(18)
  11. Limbile în care este exprimată revelația divină, precum și culturile și istoria care au format aceste limbi, nu îngrădesc, nu deformează și nici nu adaugă nimic la revelația divină exprimată prin intermediul lor. Nicio parte sau aspect al Sfintei Scripturi sau a învățăturii infailibile a Bisericii despre conținutul revelației divine nu este produsă doar de limbile și condițiile istorice în care este exprimată, ci de acțiunea lui Dumnezeu de a comunica adevăruri. De aceea, nu poate fi revizuită sau respinsă nicio parte a conținutului învățăturii Bisericii pe motiv că a fost produsă de circumstanțe istorice, mai degrabă decât de revelația divină.(19)
  12. Învățătura magisterială a Bisericii de după moartea ultimului apostol trebuie înțeleasă și crezută ca un singur întreg. Ea nu este împărțită într-un magisteriu precedent și un magisteriu contemporan sau viu, care poate ignora învățătura magisterială sau o poate revizui după bunul lui plac.(20)
  13. Papa, care deține autoritatea supremă în Biserică, nu este nici el scutit de autoritatea Bisericii, conform legii divine și eclesiastice. El este obligat să accepte și să susțină învățătura definitivă a predecesorilor săi în oficiul papal.(21)
  14. O propozițiune eretică este o propozițiune care contrazice un adevăr revelat de Dumnezeu inclus în credința catolică.(22)
  15. Păcatul ereziei este comis de către o persoană care posedă virtutea teologală a credinței, dar care, ulterior, de bună voie și în deplină cunoștință de cauză, alege să nu creadă sau să pună la îndoială un adevăr al credinței catolice. O astfel de persoană comite un păcat de moarte și își pierde viața veșnică. Judecata Bisericii în ceea ce privește păcatul personal al ereziei este exercitată numai de către preot, în sacramentul penitenței.(23)
  16. Crima canonică a ereziei este comisă atunci când un catolic, a) se îndoiește în public sau neagă unul sau mai multe adevăruri ale credinței catolice, sau refuză public să-și acorde asentimentul unuia sau mai multor adevăruri de credință, dar nu neagă și nu se îndoiește de toate aceste adevăruri și nu neagă existența revelației creștine și, b) este încăpățânat în negarea lui. Încăpățânarea constă în persistența persoanei în cauză în îndoiala sau negarea publică a unuia sau mai multor adevăruri ale credinței catolice, după ce a fost prevenită de către autoritatea eclesiastică asupra faptului că această îndoială sau negare reprezintă o respingere a unui adevăr al credinței, și că persoana avertizată trebuie să se lepede de această îndoială sau negare și să afirme public adevărul respectiv ca fiind revelat de Dumnezeu.(24)

(Descrierile de mai sus ale păcatului personal al ereziei și ale crimei canonice a ereziei sunt prezentate doar în scopul de a le putea exclude din subiectul protestului nostru. Noi ne ocupăm numai de propozițiunile eretice propagate prin cuvintele, faptele și omisiunile Sanctității Voastre. Nu avem nici competența, și nici intenția de a aborda problema canonică a ereziei.)

B. Influența lui Martin Luther

În al doilea rând, ne simțim obligați în conștiință să ne referim la simpatia fără precedent a Sanctității Voastre pentru Martin Luther, și la afinitatea dintre ideile lui Luther despre lege, justificare și căsătorie, și cele propovăduite sau favorizate de Sanctitatea Voastră în Amoris laetitia și în alte părți.(25) Acest lucru este necesar, pentru ca protestul nostru împotriva celor șapte propozițiuni eretice enumerate în acest document să fie complet; dorim să demonstrăm, deși într-o formă sumară, că că aceste erori nu sunt lipsite de legătură una cu cealaltă, ci, mai degrabă, fac parte dintr-un sistem eretic. Catolicii trebuie preveniți nu numai despre aceste șapte erori, ci și despre acest sistem eretic, nu în ultimul rând datorită laudelor Sanctității Voastre la adresa omului care l-a creat.

Astfel, într-o conferință de presă desfășurată la 26 iunie 2016, Sanctitatea Voastră declara:

Cred că intențiile lui Martin Luther nu au fost greșite; el a fost un reformator. Poate că unele dintre metodele lui nu au fost corecte, deși, la vremea respectivă, dacă citești, de pildă, istoria lui Pastor – Pastor a fost un lutheran german care a trăit o experiență de convertire atunci când a studiat faptele acestei perioade; a devenit catolic – vedem că Biserica nu era tocmai un exemplu de urmat. Exista corupție și spirit lumesc în Biserică; exista un atașament față de bani și putere. Acestea au reprezentat baza protestului lui. De asemenea, a fost inteligent, și a continuat, justificându-și motivele pentru aceasta. Astăzi, lutheranii și catolicii, și toți protestanții, sunt în acord în ceea ce privește doctrina justificării: în această privință foarte importantă, nu a greșit.(26)

La 31 octombrie 2016, într-o omilie la catedrala luterană din Lund, Suedia, Sanctitatea Voastră declara:

În calitate de catolici și lutherani, am întreprins o călătorie comună de reconciliere. Acum, în contextul comemorării Reformei din 1517, avem o nouă ocazie să acceptăm o cale comună, o cale care s-a format de-a lungul ultimilor cincizeci de ani în dialogul ecumenic dintre Federația Mondială Lutherană și Biserica Catolică. Nici nu putem să ne resemnăm în fața diviziunii și distanței create între noi de separarea noastră. Avem ocazia să reparăm un moment critic din istoria noastră, trecând dincolo de controversele și dezacordurile care, adesea, ne-au împiedicat să ne înțelegem unul pe celălalt.

Iisus ne spune că Tatăl este ”viticultorul” (cf. v. 1) care îngrijește și retează ramurile uscate ale viței, pentru a o face să dea multe roade (cf. v. 2). Tatăl se preocupă constant de relația noastră cu Iisus, pentru a vedea dacă suntem într-adevăr una cu el (cf. v. 4). El ne veghează, iar privirea lui iubitoare ne inspiră să ne purificăm trecutul și să lucrăm în prezent, pentru a realiza viitoarea unitate pe care el o dorește atât de mult.

Și noi trebuie să ne privim trecutul cu iubire și sinceritate, recunoscând eroarea și cerându-ne iertare, căci numai Dumnezeu este judecătorul nostru. Trebuie să recunoaștem, cu aceeași sinceritate și iubire, că diviziunea noastră ne-a îndepărtat de intuiția primordială a poporului lui Dumnezeu, care, în mod natural, aspiră să fie unul, și că aceasta a fost perpetuată istoric de către puternicii acestei lumi, mai degrabă decât de poporul credincios, care trebuie să fie călăuzit, întotdeauna și peste tot, cu siguranță și cu iubire de către Bunul Păstor. Desigur, a existat de ambele părți o voință sinceră de a profesa și susține adevărata credință, dar, în același timp, realizăm faptul că ne-am închis în noi înșine, de frică sau din cauza prejudecăților, în ceea ce privește credința pe care ceilalți o profesează cu un accent și un limbaj diferit.

[…]

Experiența spirituală a lui Martin Luther ne provoacă să ne amintim că fără Dumnezeu nu putem face nimic. “Cum pot avea un Dumnezeu binevoitor?” Aceasta este întrebarea care l-a obsedat pe Luther. Într-adevăr, chestiunea unei relații juste cu Dumnezeu este chestiunea decisivă din viețile noastre. După cum știm, Luther l-a întâlnit pe acel Dumnezeu binevoitor în Veștile Bune ale lui Iisus, întrupat, mort și înviat. Prin conceptul ”numai prin har”, el ne reamintește că Dumnezeu ia întotdeauna inițiativa, înaintea oricărei reacții din partea omului, în timp ce caută să trezească această reacție. Doctrina justificării exprimă, așadar, esența existenței umane în fața lui Dumnezeu.(27)

Pe lângă afirmația că Martin luther a avut dreptate în ceea ce privește justificarea, și în strâns acord cu această opinie, Sanctitatea Voastră a declarat în mai multe rânduri că păcatele noastre reprezintă locul în care Îl întâlnim pe Christos (ca, de pildă, în omiliile Voastre de la 4 și 18 septembrie 2014, justificând această opinie cu [cuvintele] Sf. Paul, care, în realitate, se laudă cu propriile lui “slăbiciuni” (“astheneìais”, cf. 2 Cor. 12:5, 9), și nu cu păcatele lui, astfel încât puterea lui Christos să sălășluiască în el.(28) Într-o cuvântare adrsată membrilor [organizației] Comuniune și Eliberare la 7 martie 2015, Sanctitatea Voastră declara:

Locul privilegiat de întâlnire este mângâierea milostivirii lui Iisus în ceea ce privește păcatul meu. Acesta este motivul pentru care s-ar putea să mă fi auzit spunând, de mai multe ori, că locul acesteia, locul privilegiat de întâlnire cu Iisus Christos este păcatul meu.(29)

Mai mult, pe lângă alte propozițiuni din Amoris laetitia care au fost enumerate în scrisoarea trimisă tuturor cardinalilor și patriarhilor catolici orientali, și pe care documetul respectiv le califică drept eretice, eronate, sau ambigue, citim și următoarele.

Însă nu trebuie să confundăm diferitele nivele: nu este nevoie să împovărezi două persoane limitate cu uriașa povară de a reproduce perfect uniunea care există între Christos și Biserică, căci căsătoria este un semn care presupune ‘un proces dinamic …, unul care avansează treptat, odată cu integrarea crescândă a darurilor lui Dumnezeu’ (AL 122).

Deși este adevărat că semnul sacramental al matrimoniului presupune un proces dinamic îndreptat către sfințenie, este absolut cert faptul că, prin semnul sacramental, uniunea lui Christos cu Biserica este reprodusă perfect în cuplul căsătorit, prin har. Nu se pune problema de a impune o povară uriașă asupra a două persoane limitate, ci, mai degrabă, cea a recunoașterii lucrării sacramentului și harului (res et sacramentum).

În mod surprinzător, observăm aici, ca și în alte câteva părți ale acestei exortații apostolice, o relație strânsă cu disprețul lui Luther pentru căsătorie. Pentru revoluționarul german, concepția catolică a unui sacrament eficient ex opere operato, într-un mod pretins ’mecanic’, este inacceptabilă. Cu toate că acesta păstrează disticția signum et res, după 1520, odată cu Captivitatea babiloniană a Bisericii, nu o mai aplică la căsătorie. Luther neagă faptul că matrimoniul posedă vreo referință la sacramentalitate, pentru motivul că nu citim nicăieri în Biblie că bărbatul care se însoară cu o femeie primește un har de la Dumnezeu, și că nici nu citim nicăieri că matrimoniul a fost instituit de Dumnezeu, pentru a semnifica ceva. Acesta pretindea că matrimoniul este doar un simplu simbol, adăugând că, deși el poate reprezenta uniunea lui Christos cu Biserica, asemenea figuri de stil și alegorii nu sunt sacramente în sensul în care este folosit acest termen (cf. Luther’s Works {LW} 36:92). Pentru acest motiv, căsătoria – al cărei scop fundamental este concepția copiilor și creșterea lor în conformitate cu voia lui Dumnezeu (cf. LW 44:11-12) – ține, după Luther, de ordinea creației, și nu de cea a mântuirii (cf. LW 45:18); ea este dată doar pentru a astâmpăra focul concupiscenței, și ca un zid protector împotriva păcatului (cf. LW 3, Gen. 16:4).

În plus, începând cu viziunea lui personală despre modul în care păcatul al stricat natura umană, Luther este conștient că omul nu își dă întotdeauna silința să respecte legea lui Dumnezeu. De aceea, este convins că există o dublă manieră în care Dumnezeu domnește peste neamul omenesc, căreia îi corespunde o dublă viziune morală despre căsătorie și divorț. Astfel, Luther permite în general divorțul în caz de adulter, dar numai oamenilor ne-spirituali.

Raționamentul lui este că în această lume există două forme de guvernare divină: spirituală și temporală. Prin guvernarea lui spirituală, Duhul Sfânt îi conduce pe creștini și pe cei drepți prin Evanghelia lui Christos; prin guvernarea Sa temporală, Dumnezeu îi îngrădește pe ne-creștini și pe cei răi, pentru a menține pacea exterioară (cf. LW 45:91). Iar legile care reglementează viața morală sunt două: una spirituală, pentru cei care trăiesc sub influența Duhului Sfânt, și alta temporală sau lumească, pentru cei care nu pot respecta legea spirituală (cf. LW 45:88-93). Luther aplică această dublă viziune morală la adulter, cu referire la Mt. 5:32: prin urmare, creștinii nu trebuie să divorțeze, nici chiar în caz de adulter (legea spirituală); dar divorțul există și i-a fost dat lui Moise din cauza păcatului (legea lumească). Permisiunea de a divorța este, așadar, considerată a fi o limită impusă de Dumnezeu persoanelor carnale, pentru a le îngrădi comportamentul greșit și pentru a le împiedica să comită și mai mult rău, datorită răutății lor (cf. LW 45:31).

Cum am putea să nu observăm aici o puternică similitudine cu ceea ce Sanctitatea Voastră a sugerat în Amoris laetitia? Pe de o parte, căsătoria este, prezumtiv, salvgardată ca sacrament, în timp ce, pe de altă parte, divorțul și recăsătoria sunt privite ’cu milostivire’, ca un status quo în devenire – deși doar în mod ‘pastoral’ – și sunt integrate în viața Bisericii, contrazicând astfel în mod fățiș cuvântul Domnului. Identificând concupiscența cu păcatul, Luther a ajuns să accepte recăsătoria; căci a recunoscut căsătoria ca pe un remediu pentru concupiscență. În realitate, concupiscența ca atare nu este păcătoasă, tot așa cum recăsătoria în timp ce soțul/soția este în viață nu reprezintă o stare, ci o privare de adevăr.

Dar auto-contrazicerea lui Luther, generată de dubla sa viziune asupra căsătoriei – privită ca un lucru care ține de lege și nu de Evanghelie – este depășită mai apoi, prezumptiv, de precedența credinței: o “încredere cordială”, pentru a adera subiectiv la Dumnezeu. El pretinde că credința îl justifică pe om în măsura în care dreptatea punitivă se retrage în milostivire și este schimbată permanent în iubire iertătoare. Acest lucru ajunge să fie posibil datorită unui “schimb bucuros” (fröhlicher Wechseln), prin care păcătosul Îi poate spune lui Christos: “Tu ești virtutea mea, tot așa cum eu sunt păcatul Tău” (LW 48:12; cf. și 31:351; 25:188). Prin acest “schimb bucuros”, Christos devine singurul păcătos, iar noi suntem justificați prin acceptarea cu credință a Cuvântului.

Cu prilejul pelerinajului Vostru la Fatima [cu prilejul aniversării] începutul[ui] acestui centenar providențial, Sanctitatea Voastră a făcut o aluzie clară la această viziune lutherană despre credință și justificare, declarând, la 12 mai 2017:

Harului lui Dumnezeu i se face o mare nedreptate, ori de câte ori spunem că păcatele sunt pedepsite de judecata lui, fără a spune mai întâi – după cum spune foarte clar Biblia – că ele sunt iertate prin milostivirea lui! Milostivirea trebuie pusă înaintea judecății și, în orice caz, judecata lui Dumnezeu va fi întotdeauna administrată în lumina milostivirii lui. Evident, milostivirea lui Dumnezeu nu neagă dreptatea, căci Iisus a luat asupra lui consecințele păcatului nostru, împreună cu pedeapsa care i se cuvine. El nu a negat păcatul, ci l-a răscumpărat pe cruce. Prin urmare, în credința care ne unește cu crucea lui Christos, suntem eliberați de păcatele noastre; lăsăm la o parte toată frica și groaza, nedemne de cei care sunt iubiți (cf. 1 In. 4.18).(30)

Evanghelia nu ne învață că toate păcatele vor fi, într-adevăr, iertate, și nici că numai lui Christos i-a fost administrată ‘judecata’ sau dreptatea lui Dumnezeu, restului neamului omenesc rămânându-i doar milostivirea. În timp ce există o ‘suferință vicariantă’ a Domnului nostru menită să ispășească păcatele noastre, nu există o ‘pedeapsă vicariantă’, căci Christos a fost făcut “păcat pentru noi” (cf. 2 Cor. 5:21) și nu păcătos. Din iubire divină, și nu ca obiect al mâniei lui Dumnezeu, Christos a oferit sacrificiul suprem al mântuirii pentru a ne reconcilia cu Dumnezeu, luând asupra Sa doar consecințele păcatelor noastre (cf. Gal. 3:13). De aceea, pentru ca să fim justificați și mântuiți, nu este suficient să avem încredere că păcatele noastre au fost îndepărtate printr-o presupusă pedeapsă vicariantă; justificarea noastră constă într-o conformitate cu Mântuitorul nostru, obținută prin credința care lucrează prin caritate (cf. Gal. 5:6).

Preasfinte Părinte, permiteți-ne să ne exprimăm uimirea și tristețea pentru două evenimente care au loc în inima Bisericii, care, și ele, sugerează favoarea de care se bucură ereziarhul german în vremea pontificatului Vostru. La 15 ianuarie 2016, [membrilor] unui grup de lutherani finlandezi li s-a dat Sfânta Împărtășanie în cursul unei celebrări a Sfintei Liturghii care a avut loc la Basilica Sf. Petru. La 13 octombrie 2016, Sanctitatea Voastră a prezidat o întâlnire între catolici și lutherani desfășurată la Vatican, adresându-li-se de pe o scenă pe care fusese înălțată o statuie a lui Martin Luther.

  1. Denzinger-Hünermann {DH} 3117, Scrisoarea apostolică Mirabilis illa constantia, 4 martie 1875. ↩︎
  2. Relatio a Comisiei Teologice despre n. 22 al Lumen gentium, în Acta Synodalia, III/I, p. 247. ↩︎
  3. Prin urmare, această secțiune conține Corectarea propriu-zisă; aceasta este [secțiunea] la care semnatarii inteționează să adere în primul rând și direct. ↩︎
  4. https://press.vatican.va/content/salastampa/en/bollettino/pubblico/2016/04/08/160408a.html ↩︎
  5. http://en.radiovaticana.va/news/2016/09/12/popeendorsesargentinebishopsdocumentonamori slaetitia/1257635 ↩︎
  6. https://www.ncronline.org/news/vatican/new-cardinal-farrell-amoris-laetitia-holy-spirit-speaking ↩︎
  7. Prin aceste cuvinte, fapte și omisiuni, și prin pasajele mai sus amintite ale documentului Amoris laetitia, Sanctitatea Voastră a susținut, direct, sau indirect – iar noi nu căutăm să judecăm în ce măsură a fost conștient de acest lucru – atât prin oficiul public, cât și printr-un act privat, ați propagat în Biserică următoarele propozițiuni false și eretice:1. O persoană justificată nu are puterea, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, să satisfacă cerințele obiective ale legii divine, ca și cum oricare dintre poruncile lui Dumnezeu este imposibilă pentru cel justificat; sau însemnând că harul lui Dumnezeu, atunci când produce justificarea unui individ, nu produce, în mod invariabil și prin natura lui, convertirea de la toate păcatele grave, sau nu este suficient pentru convertirea de la toate păcatele grave.2. Creștinii care au obținut un divorț civil de soțul/soția cu care sunt căsătoriți valid și au contractat o căsătorie civilă cu o altă persoană, în timp ce soțul/soția lor este în viață, și care trăiesc more uxorio cu partenerul lor civil și, fiind pe deplin conștienți de natura actului lor și cu consimțământul deplin al voinței lor pentru acel act, aleg să rămână în această stare, nu se află în mod necesar în stare de păcat de moarte și pot primi har sfințitor și crește în caritate.3. Un credincios creștin poate avea cunoștință deplină despre o lege a lui Dumnezeu și o poate încălca într-o chestiune serioasă, fără a se afla în stare de păcat de moarte ca urmare a acestei acțiuni.4. Dând ascultare unei interdicții divine, o persoană poate păcătui împotriva lui Dumnezeu prin însuși acest act de ascultare.5. Conștiința poate judeca cu adevărat și corect că actele sexuale între persoane care au contractat o căsătorie civilă unul cu celălalt, cu toate că unul dintre ei, sau amândoi, sunt căsătoriți sacramental cu o altă persoană, pot uneori fi corecte din punct de vedere moral, sau chiar poruncite de Dumnezeu.

    6. Principiile și adevărurile morale conținute în revelația divină și în legea naturală nu includ interdicții negative care interzic în mod absolut anumite tipuri de acțiuni, deoarece acestea sunt, datorită obiectului lor, întotdeauna grave.

    7. Domnul nostru Iisus Christos vrea ca Biserica să-și abandoneze disciplina perenă de a le refuza Euharistia divorțaților recăsătoriți și de a le refuza dezlegarea de păcate divorțaților recăsătoriți care nu-și exprimă căința pentru starea lor de viață și hotărârea fermă de a rectifica această stare.

  8. Iată și referințele pentru aceste șapte propozițiuni, care au fost incluse în scrisoarea adreastă cardinalilor și patriarhilor.1. Conciliul de la Trento, sesiunea 6, canonul 18:“Dacă spune cineva că poruncile lui Dumnezeu sunt imposibil de respectat, chiar și pentru un om care este justificat și statornicit în har, să fie anathema” (DH 1568).A se vedea și: Gen. 4:7; Deut. 30:11-19; Ecclesiasticus 15: 11-22; Mc. 8:38; Lc. 9:26; Evr. 10:26-29; 1 In. 5:17; Zosimus, al 15-lea (sau al 16-lea) Sinod de la Cartagina, canonul 3 despre har, DH 225; Felix al III-lea, al doilea Synod de la Orange, DH 397; Couciliul de la Trento, Sesiunea a 5-a, canonul 5; Sesiunea a 6-a, canoanele 18-20, 22, 27 și 29; Pius al V-lea, bula Ex omnibus afflictionibus, Despre erorile lui Michael du Bay, 54, DH 1954; Innocențiu al X-lea, Constituțian Cum occasione, Despre erorile lui Cornelius Jansen, 1, DH 2001; Clement al XI-lea, Constituția Unigenitus, Despre erorile lui Pasquier Quesnel, 71, DH 2471; Ioan Paul al II-lea, exortația apostolică Reconciliatio et paenitentia 17: AAS 77 (1985): 222; Veritatis splendor 65-70: AAS 85 (1993): 1185-89, DH 4964-67.2. Mc. 10:11-12: “Oricine va lăsa pe femeia sa și va lua alta, săvârșește adulter cu ea. Iar femeia, de-și va lăsa bărbatul ei și se va mărita cu altul, săvârșește adulter.”A se vedea și: Ex. 20:14; Mt. 5:32, 19:9; Lc. 16:18; 1 Cor. 7: 10-11; Heb. 10:26-29; Conciliul de la Trento, Sesiunea 6, canoanele 19-21, 27, DH 1569-71, 1577; Sesiunea 24, canoanele 5 și 7, DH 1805, 1807; Innocențiu al XI-lea, Propozițiunile condamnate ale ‘Laxiștilor’, 62-63, DH 2162-63; Alexandru al VIII-lea, Decret al Sfântului Oficiu despre ‘păcatul filosofic’, DH 2291; Ioan Paul al II-lea, Veritatis splendor, 65-70: AAS 85 (1993): 1185-89 (DH 4964-67).

    3. Conciliul de la Trento, sesiunea 6, canonul 20:

    “Dacă spune cineva că un om justificat, oricât de perfect ar fi el, nu este obligat să respecte poruncile lui Dumnezeu și ale Bisericii, ci este obligat doar să creadă, ca și cum Evanghelia ar fi doar o promisiune absolută de viață veșnică, fără condiția ca poruncile să fie respectate, să fie anathema” (DH 1570).

    A se vedea și: Mc. 8:38; Lc. 9:26; Evr. 10:26-29; 1 In. 5:17; Conciliul de la Trento, sesiunea 6, canoanele 19 și 27; Clement al XI-lea, constituția Unigenitus, Despre erorile lui Pasquier Quesnel, 71, DH 2471; Ioan Paul al II-lea, exortația apostolică Reconciliatio et paenitentia 17: AAS 77 (1985): 222; Veritatis splendor, 65-70: AAS 85 (1993): 1185-89, DH 4964-67.

    4. Ps. 18:8 [(19:7)]: “Legea Domnului este fără prihană, întoarce sufletele.”

    A se vedea și: Ecclesiasticus 15:21; Couciliul de la Trento, sesiunea 6, canonul 20; Clement al XI-lea, constituția Unigenitus, Despre erorile lui Pasquier Quesnel, 71, DH 2471; Leon al XIII-lea, Libertas praestantissimum, ASS 20 (1887-88): 598 (DH 3248); Ioan Paul al II-lea, Veritatis splendor, 40: AAS 85 (1993): 1165 (DH 4953).

    5. Conciliul de la Trento, sesiunea 6, canonul 21:

    “Dacă spune cineva că Dumnezeu L-a dat oamenilor pe Iisus Christos ca răscumpărător în care trebuie să se încreadă, dar nu și ca legiuitor pe care sunt obligați să-L asculte, să fie anathema” DH 1571.

    Conciliul de la Trento, sesiunea 24, canonul 2: “Dacă spune cineva că este legal ca creștinii să aibă mai multe neveste în același timp, și că acest lucru nu este interzis de nicio lege divină, să fie anathema”, DH 1802.

    Conciliul de la Trento, sesiunea 24, canonul 5: “Dacă spune cineva că legătura căsătoriei poate fi dizolvată datorită ereziei sau a dificultăților de coabitare, sau datorită absenței voite a unuia dintre soți, să fie anathema”, DH 1805.

    Conciliul de la Trento, sesiunea 24, canonul 7: “Dacă spune cinea că Biserica se află în eroare pentru că a propovăduit și încă propovăduiește că, conform doctrinei evanghelice și apostolice, legătura căsătoriei nu poate fi dizolvată din cauza adulterului unuia dintre soți și că niciunul dintre cei doi, nici măcar cel nevinovat, care nu a dat nicio dovadă de infidelitate, nu poate contracta o altă căsătorie în timp ce celălalt este în viață, și că soțul care își lasă soția adulteră și se recăsătorește, și că femeia care își lasă soțul adulter și se recăsătorește, sunt amândoi vinovați de adulter, să fie anathema”, DH 1807.

    A se vedea și: Ps. 5:5; Ps. 18:8-9; Ecclesiasticus 15:21; Evr. 10:26-29; Iac. 1:13; 1 In. 3:7; Innocențiu al XI-lea, Propozițiunile condamnate ale ‘Laxiștilor’, 62-63, DH 2162-63; Clement al XI-lea, constituția Unigenitus, Despre erorile lui Pasquier Quesnel, 71, DH 2471; Leon al XIII-lea, scrisoarea enciclică Libertas praestantissimum, ASS 20 (1887-88): 598, DH 3248; Pius al XII-lea, Decretul Sfântului oficiu despre etica situațională, DH 3918; Al Doilea Conciliu de la Vatican, constituția pastorală Gaudium et spes, 16; Ioan Paul al II-lea, Veritatis splendor, 54: AAS 85 (1993): 1177; Catehismul Bisericii Catolice, 1786-87.

    6. Ioan Paul al II-lea, Veritatis splendor 115: “Fiecare dintre noi cunoaște importanța doctrinei care constituie esența învățăturii prezentei Enciclice și care este amintită astăzi cu autoritatea urmașului lui Petru. Fiecare dintre noi poate măsura importanța a ceea ce se află în joc, nu numai pentru indivizi, ci și pentru societatea întreagă, odată cu reafirmarea universalității și a imutabilității poruncilor morale, în special a celor care prescriu întotdeauna și fără excepție actele rele în mod intrinsec”, DH 4971.

    A se vedea și: Rom. 3:8; 1 Cor. 6: 9-10; Gal. 5: 19-21; Apoc. 22:15; Al IV-lea Conciliu de la Lateran, capitolul 22, DH 815; Conciliul de la Constance, bula Inter cunctas, 14, DH 1254; Paul al VI-lea, Humanae vitae, 14: AAS 60 (1968) 490-91; Ioan Paul al II-lea, Veritatis splendor, 83: AAS 85 (1993): 1199, DH 4970.

    7. 1 Cor. 11:27: “Oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat față de trupul și sângele Domnului.”

    Familiaris consortio, 84: “Reconcilierea spirituală în sacramentul Pocăinței, care ar deschide calea către sacramentul euharistic, poate fi dată numai acelora care, căindu-se pentru că au rupt semnul legământului și al fidelității față de Cristos, sunt sincer dispuși la o formă de viață care să nu fie în contradicție cu indisolubilitatea Căsătoriei. Aceasta înseamnă, în concret, faptul că atunci când bărbatul și femeia, pentru motive serioase, cum ar fi, de pildă, educarea copiilor, nu pot satisface obligația de separare, ‘își iau angajamentul de a trăi în deplină abstinență, adică de a se abține de la actele specifice vieții conjugale’.”

    Al Doilea Conciliu de la Lateran, canonul 20, DH 717: “Deoarece există un lucru care produce în mod evident mare tulburare în sfânta Biserică, și anume, falsa penitență, îi avertizăm pe frații noștri întru episcopat, și pe preoți, să nu permită ca sufletele laicilor să fie înșelate sau târâte în iad de falsele penitențe. Este cert că penitența este falsă, atunci când nu se ține cont de multe păcate, și se face penitență doar pentru unul singur, sau când aceasta se face pentru un păcat în așa fel încât penitentul nu renunță la un altul.”

    A se vedea și: Mt. 7:6; Mt. 22: 11-13; 1 Cor. 11:28-30; Evr. 13:8; Conciliul de la Trento, sesiunea 14, Decret despre penitență, cap. 4; Conciliul de la Trento, sesiunea 13, Decret despre Preasfânta Euharistie, DH 1646-47; Innocențiu al XI-lea, Propozițiunile condamnate ale ‘Laxiștilor’, 60-63, DH 2160-63; Ioan Paul al II-lea, Catehismul Bisericii Catolice, 1385, 1451, 1490.

  9. Clement al VI-lea, Super quibusdam, către Catholicosul armenilor, întrebarea 14, DH 1065: “Întrebăm dacă ați crezut și credeți că Noul și Vechiul Testament, în toate cărțile lor, pe care ni le-a transmis autoritatea Bisericii Romane, conțin adevăruri indubitabile în toate privințele.”Al Doilea Conciliu de la Vatican, Dei verbum 18-19: “Biserica, întotdeauna și pretutindeni, a afirmat și afirmă că cele patru Evanghelii sunt de origine apostolică. Ceea ce apostolii au propovăduit din porunca lui Cristos ne-au transmis apoi ei înșiși și oameni din apropierea apostolilor, sub inspirația Duhului Sfânt, în scrieri ce constituie temelia credinței, și anume în Evanghelia în patru forme, după Matei, Marcu, Luca și Ioan. Sfânta Maică Biserica a afirmat și afirmă cu tărie și cu toată statornicia că cele patru Evanghelii amintite, a căror istoricitate o susține fără șovăire, transmit fidel ceea ce Isus, Fiul lui Dumnezeu, trăind printre oameni, a făptuit și a învățat realmente, pentru mântuirea lor veșnică, până în ziua în care a fost înălțat la cer.”A se vedea și: Lc. 1:1-4; In. 19:35; 2 Pet. 1:16; Pius al IX-lea, Syllabus, 7; Leon al XIII-lea, Providentissimus Deus, ASS 26 (1893-94): 276-77; Pius al X-lea, Lamentabili sane, 13-17; Praestantia scripturae, ASS 40 (1907): 724ff.
  10. 1 In. 5:10: “Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are această mărturie în el însuși. Cine nu crede în Dumnezeu, L-a făcut mincinos.”Conciliul de la Calcedon, definiție, DH 301: “Urmându-i pe Sfinții Părinți, noi toți, într-un singur glas, învățăm mărturisirea unuia și aceluiași Fiu, Domnul nostru Iisus Christos: Cel perfect în dumnezeire și în umanitate, Dumnezeu adevărat și om adevărat, cu suflet rațional și trup; consubstanțial cu Tatăl în ceea ce privește divinitatea Sa, și consubstanțial cu noi în ceea ce privește umanitatea Sa.”Al Doilea Conciliu de la Vatican, Dei verbum 4: “După ce de multe ori și în multe chipuri Dumnezeu ne-a vorbit prin profeți, ‘în zilele acestea din urmă ne-a vorbit prin Fiul său’ (Evr 1,1-2). L-a trimis, așadar, pe Fiul său, Cuvântul cel veșnic, care luminează pe toți oamenii, ca să locuiască între oameni și să le descopere cele ascunse ale lui Dumnezeu (cf. In 1,1-18). Isus Cristos, Cuvântul făcut trup, trimis ‘om între oameni’, ‘vorbește cuvintele lui Dumnezeu’.”A se vedea și: Mt. 7:29; Mat. 11:25-27; Mc. 1:22; Luca 4:32; Ioan 1:1-14; Pius al X-lea, Lamentabili sane, 27.
  11. Primul Conciliu de la Vatican, Dei Filius, cap. 3: “Biserica profesează că credința, care reprezintă începutul mântuirii omului, este o virtute supranaturală prin care, cu harul lui Dumnezeu care ne inspiră și ne ajută, credem că este adevărat ceea ce El ne-a revelat.”Pius al X-lea, Lamentabili sane, 22 (propozițiune condamnată): “Dogmele pe care Biserica le prezintă drept revelate nu sunt adevăruri căzute din cer.”A se vedea și: 1 Thess. 2:13; Pius al X-lea, Lamentabili sane, 23-26; Pascendi dominici gregis, ASS 40 (1907): 611; Paul al VI-lea, declarația despre Mysterium Ecclesiae a Congregației pentru Doctrina Credinței, DH 4538.
  12. In. 3:11: “Adevărat, adevărat zic ție, că noi ceea ce știm vorbim și ce am văzut mărturisim, dar mărturia noastră nu o primiți.”In. 14:6: “Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. “1 In. 5: 9-10: “Dacă primim mărturia oamenilor, mărturia lui Dumnezeu este mai mare, că aceasta este mărturia lui Dumnezeu: că a mărturisit pentru Fiul Său. Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are această mărturie în el însuși. Cine nu crede în Dumnezeu, L-a făcut mincinos.”Primul Conciliu de la Vatican, Dei Filius, cap.3, can. 2: “Dacă spune cineva că credința divină nu este diferită de cunoașterea naturală a lui Dumnezeu și de adevărurile morale; că, prin urmare, nu este necesar pentru credința divină ca adevărul revelat să fie crezut în temeiul autorității lui Dumnezeu, care îl revelează, să fie anathema.”Pius al X-lea, Lamentabili sane, 26 (propozițiune condamnată): “Dogmele Credinței trebuie crezute doar în conformitate cu înțelesul lor practic; cu alte cuvinte, ca norme preceptuale de comportament, și nu ca norme de credință.”Pius al X-lea, Jurământul contra modernismului, DH 3542: “Cred cu certitudine și mărturisesc sincer că credința nu este un sentiment religios orb, care izvorăște din adâncurile subconștientului, din impulsul inimii și prin mișcarea voinței instruite în moralitate; ci credința este un asentiment genuin la adevăr al intelectului, adevăr auzit dintr-o sursă exterioară. Prin acest asentiment, datorită autorității lui Dumnezeu, a cărui sinceritate este supremă, credem că cele spuse, revelate și atestate de Dumnezeul personal, Creatorul și Domnul nostru, sunt adevărate.”

    A se vedea și: In. 8:46; Rom. 11:33; Evr. 3:7, 5:12; Pius al IX-lea, Qui pluribus, Acta (Roma, 1854) 1/1, 6-13; Syllabus, 4-5; Pius al X-lea, Lamentabili sane, 20; Pascendi Dominici gregis, ASS 40 (1907): 604ff; Ioan Paul al II-lea, declarația Dominus Iesus despre unicitatea și universalitatea salvifică a lui Iisus Christos și a Bisericii, 7.

  13. Num 23:19: “Dumnezeu nu este ca omul, ca să mintă.”Pius al IX-lea, Qui pluribus, DH 2778: “Cine este sau poate fi ignorant că toată crezarea trebuie dată lui Dumnezeu, care vorbește, și că nimic nu este mai potrivit cu rațiunea însăși, decât să accepți și să aderi cu fermitate la ceea ce s-a stabilit că este revelat de Dumnezeu, care nu poate înșela și nu poate fi înșelat?”Primul Conciliu de la Vatican, Dei Filius, cap. 3: “Biserica Catolică profesează că credința, care reprezintă începutul mântuirii omului, este o virtute supranaturală, prin care, cu harul lui Dumnezeu, care ne inspiră și ne ajută, credem că este adevărat ceea ce El ne-a revelat, nu pentru că percepem adevărul intrinsec [al celor revelate] cu ajutorul luminii naturale a rațiunii, ci datorită autorității lui Dumnezeu Însuși, care revelează și care nu poate nici înșela, și nici nu poate fi înșelat.”Primul Conciliu de la Vatican, Dei Filius, cap. 3, can. 6: “Dacă spune cineva că starea credincioșilor și cea a celor care nu au ajuns încă la singura credință adevărată este aceeași, punând în dubiu, prin suspendarea asentimentului, credința pe care au primit-o deja prin învățătura Bisericii, până când vor fi completat o demonstrație științifică a credibilității și adevărului credinței lor: să fie anathema.”Al Doilea Conciliu de la Vatican, Lumen gentium, 12: “Totalitatea credincioșilor care au primit ungerea Celui Sfânt nu se poate înșela în credință.”Paul al VI-lea, declarația Mysterium Ecclesiae a Congregației pentru Doctrina Credinței, DH 4538: “Din moment ce sunt revelate de Dumnezeu, toate dogmele trebuie crezute cu aceeași credință divină.”

    A se vedea și: Ap. 3:14; Innocențiu al XI-lea, Propozițiunile condamnate ale “Laxiștilor”, 20-21, DH 2120-21; Pius al IX-lea, Syllabus, 15-18; Pius al X-lea, Lamentabili sane, 25.

  14. Mc. 16:20: “Iar ei, plecând, au propovăduit pretutindeni și Domnul lucra cu ei și întărea cuvântul, prin semnele care urmau.”2 Cor. 3:5: “Nu că de la noi înșine suntem destoinici să cugetăm ceva ca de la noi înșine, ci destoinicia noastră este de la Dumnezeu.”1 Pet. 3:15. “Ci pe Domnul, pe Hristos, să-L sfințiți în inimile voastre și să fiți gata totdeauna să răspundeți oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră.”Tit. 3:10-11: “De omul eretic, după întâia și a doua mustrare, depărtează-te, știind că unul ca acesta s-a abătut și a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit.”Apoc. 22:19: “Iar de va scoate cineva din cuvintele cărții acestei proorocii, Dumnezeu va scoate partea lui din pomul vieții și din cetatea sfântă și de la cele scrise în cartea aceasta.”Primul Conciliu de la Vatican, Dei Filius, cap. 3: “Pentru ca supunerea credinței noastre să fie în armonie cu rațiunea, Dumnezeu a vroit ca, de ajutorul interior al Sfântului Duh să fie legate indicații ale revelației Lui, adică acte divine, și mai presus de toate miracole și profeții, care demonstrează clar atotputernicia și cunoașterea infinită a lui Dumnezeu, sunt semne absolut sigure ale revelației și se pretează la înțelegerea tuturor oamenilor. De aceea, Moise și profeții și, mai ales, Însuși Christos Domnul nostru, au făcut multe miracole evidente și proorocii […] Pentru ca să ne putem îndeplini datoria de a îmbrățișa credința cea adevărată și de a persevera fără ezitare în ea, Dumnezeu, prin singurul Lui Fiu Unul-Născut, a întemeiat Biserica și a înzestrat-o cu note clare ale instituirii Sale, pentru ca ea să poată fi recunoscută de către toți ca păzitoarea și învățătoarea adevărului revelat. Numai Bisericii Catolice îi aparțin toate aceste lucruri, atât de multe și de minunate, care au fost statornicite de Dumnezeu întru credibilitatea manifestă a credinței creștine.”

    Primul Conciliu de la Vatican, Dei Filius, cap. 3: “Cu toate că asentimentul de credință nu este în niciun caz o mișcare oarbă a minții, nimeni nu poate accepta predicarea Evangheliei, în modul care este necesar pentru a obține mântuirea, fără inspirația și iluminarea Duhului Sfânt, care le dă tuturor ușurință în a accepta și crede adevărul. Și, astfel, credința în sine, chiar dacă nu lucrează prin caritate, este un dar de la Dumnezeu, iar funcționarea ei este o lucrare care ține de ordinea mântuirii.”

    A se vedea și: Al Doilea Conciliu de la Orange, can. 7: Innocențiu al XI-lea, Propozițiunile condamnate ale “Laxiștilor” 20-21; Grigore al XVI-lea, Tezele la care a aderat Louis-Eugène Bautain, 6, DH 2756; Pius al IX-lea, Syllabus, 15-18; Pius al X-ea, Pascendi Dominici gregis, AAS 40 (1907): 596-97; Jurământul contra erorilor modernismului, DH 3539; Pius al XII-lea, Humani generis, AAS 42 (1950): 571.

  15. Al Doilea Conciliu de la Vatican, Gaudium et spes, 15: “Părtaș fiind la lumina inteligenței divine, omul are dreptate când consideră că datorită intelectului său este superior universului. […] Căci inteligența nu se limitează doar la fenomene, ci poate atinge, cu adevărată certitudine, realitatea [însăși] [ca] inteligibilă.”Ioan Paul al II-lea, Fides et Ratio, 27: “De la sine, orice adevăr, chiar și parțial, dacă este în mod real adevăr, se prezintă ca universal [și absolut]. Ceea ce este adevărat, trebuie să fie adevărat pentru toți și întotdeauna.”Ioan Paul al II-lea, Fides et ratio, 82: “Iată, deci, o a doua exigență: a verifica puterea omului de a ajunge la cunoașterea adevărului; o cunoaștere, de altfel, care să obțină adevărul obiectiv, prin acea adaequatio rei et intellectus la care se referă Învățătorii Scolasticii.”A se vedea și: Pius al XII-lea, Humani generis, AAS 42 (1950): 562-63, 571-72, 574-75; Ioan al XXIII-lea, Ad Petri cathedram, AAS 1959 (51): 501-2; Ioan Paul al II-le, Fides et ratio, 4-1-, 12-14, 49, 54, 83-85, 95-98.
  16. 1 Cor. 2:9-10: “Ci precum este scris: ‘Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El’. Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează.”1 Cor. 2:12-13: “Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaștem cele dăruite nouă de Dumnezeu; pe care le și grăim.”Pius al XII-lea, Humani generis, DH 3882-83: “Unii consideră că misterele credinței nu sunt niciodată exprimate prin concepte cu adevărat adecvate, ci doar prin noțiuni aproximative și schimbătoare, prin care adevărul este exprimat într-o oarecare măsură, dar este, cu necesitate, deformat. Drept pentru care ei nu consideră absurdă, ci necesară în întregime, acea teorie care ar înlocui vechile concepte cu altele noi, în conformitate cu diferitele filosofii pe care le folosește ca instrumente, astfel încât să confere o exprimare omenească adevărurilor divine, în diferite moduri, care sunt opuse într-o anumită măsură, dar totuși echivalente, după cum afirmă ei. […] Din ceea ce am spus deja, este evident că asemenea eforturi nu duc doar la ceea ce ei numesc relativism dogmatic, ci, în fapt, conțin [acest relativism dogmatic].”Paul al VI-lea, declarația Myterium Ecclesiae a Congregației pentru Doctrina Credinței, 5, DH 4540: “Cât despre înțelesul formulelor dogmatice, acesta rămâne întotdeauna adevărat și constant în Biserică, chiar și atunci când ajunge să fie exprimat cu mai mare claritte și să fie înțeles mai deplin. De aceea, credincioșii trebuie să respingă opinia, unu: că formulările dogmatice, sau vreo categorie de-a lor, nu pot semnifica adevărul într-un mod definit, ci pot doar să ofere aproximații schimbătoare, care, într-o anumită măsură, îl deformează sau îl modifică”; și, doi: că aceste formulări nu fac decât să exprime adevărul într-un mod nedefinit, și că trebuie să continuăm să căutăm acest adevăr prin alte aproximații de acest fel.”A se vedea și: Pius al X-lea, Lamentabili sane, 4.
  17. 1 Tes. 2:13: “De aceea și noi mulțumim lui Dumnezeu neîncetat, că luând voi cuvântul ascultării de Dumnezeu de la noi, nu l-ați primit ca pe un cuvânt al oamenilor, ci, așa precum este într-adevăr, ca pe un cuvânt al lui Dumnezeu.”2 Tim. 3:16: “Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos spre învățătură.”2 Pet. 1:20-21: “Nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuiește după socotința fiecăruia; pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu au grăit, purtați fiind de Duhul Sfânt.”Pius al XII-lea, Divino afflante Spiritu, AAS 35 (1943): 299-300. “Este absolut greșit și interzis ‘atât să restrângi inspirația la anumite pasaje ale Sfintei Scripturi, sau să admiți că sfântul autor s-a înșelat’, de vreme ce inspirația divină ‘nu numai că este incompatibilă în esență cu eroarea, ci o exclude și o respinge în mod absolut și necesar, căci este imposibil ca Dumnezeu însuși, Adevărul suprem, să exprime ceea ce nu este adevărat. Aceasta este credința străveche și constantă a Bisericii’. Această învățătură, pe care predecesorul Nostru Leon al XIII-lea a prezentat-o într-un mod atât de solemn, o proclamăm și Noi cu autoritatea Noastră.”Al Doilea Conciliu de la Vatican, Dei verbum, 11: “Sfânta Maică Biserica, pe baza credinței primite de la apostoli, consideră sfinte și canonice, în totalitate, cărțile Vechiului și Noului Testament, cu toate părțile lor, pentru că, fiind alcătuite sub inspirația Duhului Sfânt, îl au ca autor pe Dumnezeu și au fost încredințate ca atare Bisericii. Pentru redactarea Cărților sfinte, Dumnezeu a ales oameni și s-a slujit de ei lăsându-le uzul capacităților și puterilor proprii, pentru ca, acționând el însuși în ei și prin ei, aceștia să scrie ca adevărați autori ceea ce voia el și numai aceea.”A se vedea și: In. 10:16, 35; Evr. 3:7, 5:12; Leon al XIII-lea, Providentissimus Deus, DH 3291-92; Pius al X-lea, Lamentabili sane, 9-11; Pascendi Dominici gregis, AAS 40 (1907): 612-13; Benedict al XV-lea, Spiritus Paraclitus, AAS 12 (1920), 393; Pius al XII-lea, Humani generis, DH 3887.
  18. 1 Tes. 2:13: “De aceea și noi mulțumim lui Dumnezeu neîncetat, că luând voi cuvântul ascultării de Dumnezeu de la noi, nu l-ați primit ca pe un cuvânt al oamenilor, ci, așa precum este într-adevăr, ca pe un cuvânt al lui Dumnezeu.”Primul Conciliu de la Vatican, Dei Filius, cap. 3: “Biserica Catolică profesează că credința, care reprezintă începutul mântuirii omului, este o virtute supranaturală, prin care, cu harul lui Dumnezeu, care ne inspiră și ne ajută, credem că este adevărat ceea ce El ne-a revelat, nu pentru că percepem adevărul intrinsec [al celor revelate] cu ajutorul luminii naturale a rațiunii, ci datorită autorității lui Dumnezeu Însuși, care revelează și care nu poate nici înșela, și nici nu poate fi înșelat. […] În plus, trebuie crezute cu credință divină și catolică toate acele lucruri care sunt conținute în cuvântul lui Dumnezeu, așa cum le găsim în Scirptură și tradiție, și care sunt propuse de către Biserică pentru a fi crezute ca fiind revelate de Dumnezeu, fie prin judecata ei solemnă, fie prin magisteriul ei ordinar și universal.”A se vedea și: In. 10:16; Evr. 3:7, 5:12; Pius al XII-lea, Mystici corporis Christi, AAS (1943): 216.
  19. Pius al XII-lea, Humani generis, DH 3883: “Biserica nu poate fi legată de oricare și de fiecare sistem filosofic tranzitoriu. Cu toate acestea, noțiunile și termenii care s-au dezvoltat prin efortul comun al învățătorilor catolici de-a lungul secolelor, pentru a ajunge la o înțelegere a dogmei nu se bazează, cu siguranță, pe o fundație atât de slabă. Ele se bazează pe principiile și noțiunile deduse dintr-o cunoaștere adevărată a lucrurilor create. În procesul de deducție, această cunoaștere, ca o stea, a iluminat, prin Biserică, mintea omenească. De aceea, nu este surprinzător că de unele dintre aceste noțiuni nu numai că s-a făcut uz la Conciliile Ecumenice, ci acestea [din urmă]” le-au chiar aprobat, așa că ar fi rău să ne îndepărtăm de ele.”Paul al VI-lea, declarația Mysterium Ecclesiae a Congregației pentru Doctrina Credinței, 5, DH 4540: “Cât despre înțelesul formulelor dogmatice, acesta rămâne întotdeauna adevărat și constant în Biserică, chiar și atunci când ajunge să fie exprimat cu mai mare claritate și să fie înțeles mai deplin. De aceea, credincioșii trebuie să respingă opinia, unu: că formulările dogmatice, sau vreo categorie de-a lor, nu pot semnifica adevărul într-un mod definit, ci pot doar să ofere aproximații schimbătoare, care, într-o anumită măsură, îl deformează sau îl modifică”; și, doi: că aceste formulări nu fac decât să exprime adevărul într-un mod nedefinit, și că trebuie să continuăm să căutăm acest adevăr prin alte aproximații de acest fel.”Ioan Paul al II-lea, Fides et ratio, 87: “Trebuie să se considere, dimpotrivă, chiar dacă formularea este într-un anumit fel legată de timp și de cultură, adevărul sau eroarea exprimate în ele pot fi în orice caz, în ciuda distanței spații-temporale, recunoscute și apreciate ca atare.”Ioan Paul al II-lea, Fides et ratio, 95: “Cuvântul lui Dumnezeu nu se adresează unui singur popor sau unei singure epoci. La fel, enunțurile dogmatice, deși arătând uneori cultura perioadei în care sunt definite, formulează un adevăr stabil și definitiv.”Ioan Paul al II-lea, declarația Dominus Iesus despre unicitatea și universalitatea salvifică a lui Iisus Christos și a Bisericii, 6: “Adevărul despre Dumnezeu nu este abolit sau diminuat pentru motivul că este articulat în limbaj omenesc; mai degrabă, el este unic, deplin și complete, deoarece cel care vorbește și acționează este Fiul Întrupat al lui Dumnezeu.”A se vedea și: In. 10:35; 2 Tim. 3:16; 2 Pet. 1:20-21; Apoc. 22: 18-19; Leon al XIII-lea, Providentissimus Deus, DH 3288; Pius al X-lea, Lamentabili sane, 4; Ioan Paul al II-lea, Fides et ratio, 84.
  20. Gal. 1:9: “Dacă vă propovăduiește cineva altceva decât ați primit – să fie anatema!”Primul Conciliu de la Vatican, Dei Filius, cap. 4, can. 3: “Dacă spune cineva că este posibil, la un moment dat, odată cu progresul cunoașterii, ca dogmelor propovăduite de Biserică să le fie atribuit un sens diferit de cel în care le-a înțeles și le înțelege Biserica: să fie anathema.”Pius al X-lea, Jurământul contra erorilor modernismului, DH 3541: “cred sincer că doctrina credinței ne-a fost transmisă de la Apostoli, prin Părinții ortodocși, cu exact același înțeles și întotdeauna cu aceeași interpretare. De aceea, resping în întregime toate falsele afirmații eretice că dogmele evoluează și trec de la un înțeles la altul, diferit de cel în care credea anterior Biserica. De asemenea, condamn eroarea în virtutea căreia depozitul divin încredințat Miresei lui Christos, pentru ca ea să-l păzească cu grijă, este înlocuit cu o născocire filosofică sau un produs al conștiinței umane, elaborat treptat, prin efort omenesc, care va continua să se dezvolte indefinit.”A se vedea și: 1 Tim 6:20; 2 Tim. 1:13-14; Evr. 13:7-9; Iuda 3; Pius al IX-lea, Ineffabilis Deus, DH 2802; Pius al X-lea, Lamentabili sane, 21, 54, 50, 60, 62; Pascendi Dominici gregis, AAS 40 (1907): 616 ff.; Pius al XII-lea, Humani generis, DH 3886; Paul al VI-lea, declarația Mysterium Ecclesiae a Congregației pentru Doctrina Credinței, DH 4540.
  21. Primul Conciliu de la Vatican, Pastor aeternus, cap. 4: “Duhul Sfânt le-a fost promis succesorilor lui Petru nu pentru ca aceștia, prin revelația Lui, să poată revela vreo doctrină nouă, ci ca, cu ajutorul Lui, să poată păzi cu religiozitate și prezenta cu fidelitate revelația sau tezaurul credinței transmis de apostoli. […] Acest dar al adevărului și al credinței care nu eșuează niciodată i-a fost, prin urmare, conferit lui Petru și succesorilor săi în acest scaun, astfel încât să-și îndeplinească înaltul oficiu pentru mântuirea tuturor, și astfel încât să țină întreaga turmă a lui Christos departe de hrana otrăvitoare a erorii și să o hrănească cu hrana doctrinei cerești.”Al Doilea Conciliu de la Vatican, Dei verbum, 10: “Dar misiunea de a interpreta în mod autentic cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis a fost încredințată numai magisteriului viu al Bisericii, a cărui autoritate se exercită în numele lui Isus Cristos. Acest magisteriu nu este însă deasupra cuvântului lui Dumnezeu, ci îl slujește, învățând numai ceea ce a fost transmis, deoarece, prin porunca dumnezeiască și cu asistența Duhului Sfânt, îl ascultă cu pietate, îl păstrează cu sfințenie și îl expune cu fidelitate și ia din acest unic tezaur al credinței tot ceea ce propune ca adevăr de credință revelat de Dumnezeu.”A se vedea și: Mat. 16:23; Gratian, Decretum, Partea 1, Distincția 40, Capitolul 6; Innocențiu al III-lea, a II-a predică “Despre consacrarea Pontifului Suprem”, ML, 656, a IV-a predică “Despre consacrarea Pontifului Suprem”, ML 670; Pius al IX-lea, scrisoarea Mirabilis illa constantia către episcopii Germaniei, DH 3117 (cf. DH 3114).
  22. Cf. Ioan Paul al II-lea, Codul de Drept Canonic din 1983, 751; Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, 1436. ↩︎
  23. Cf. Mc. 16:16; In. 3:18; Jn. 20:23; Rom. 14:4; Gal. 1:9; 1 Tim. 1:18-20; Iuda 3-6; Conciliul de la Florența, Cantate Domino, DH 1351; Conciliul de la Trento, Sesiunea 14, can. 9. ↩︎
  24. Cf. Mat. 18:17; Tit. 3:10-11; Pius al X-lea, Lamentabili sane, 7; Ioan Paul al II-lea, Codul de Drept Canonic, 751, 1364; Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, 1436. ↩︎
  25. Intenția principală a semnatarilor nu este aceea de a descrie gândirea lui Martin Luther, un subiect în privința căruia nu toți semnatarii dispun de aceeași expertiză, ci aceea de a descrie anumite idei geșite despre căsătorie, justificare și lege, despre care aceștia cred că au inspirat Amoris laetitia. ↩︎
  26. https://w2.vatican.va/content/francesco/en/speeches/2016/june/documents/papafrancesco_20160626_armenia-conferenza-stampa.html ↩︎
  27. http://w2.vatican.va/content/francesco/en/homilies/2016/documents/papafrancesco_20161031_omelia-svezia-lund.pdf ↩︎
  28. http://en.radiovaticana.va/news/2014/09/04/poperecognizeyoursinsandbetransformedbych rist/1105890;http://en.radiovaticana.va/news/2014/09/18/popeatsantamartathecouragetoadmitwearesin ners/1106766
  29. http://www.news.va/en/news/the-pope-on-the-sixtieth-anniversary-of-communion ↩︎
  30. http://www.news.va/en/news/pope-francis-in-fatima-greetings-at-chapel-of-appa ↩︎